Toate stim ca uneori barbatii pot fi greu de citit. Daca iubitul tau pare  inca nesigur de sentimentele lui, inevitabil te intrebi daca e cu adevarat indagostit de tine sau inca testeaza terenul. Cum fiecare barbat e diferit, nimeni nu ne poate asigura ca sunt lucruri clare cu ajutorul carora putem afla daca alesul ne iubeste sau nu. Cu toate acestea, sunt cateva semne care ne ajuta sa ne dam seama daca relatia merge pe drumul cel bun.

Eye contact.Psihologul Zick Rubin a realizat un studiu pe mai multe perechi de cupluri, cele cu adevarat indragostite se priveau fix in ochi 75% din timp, in timp ce acele cupluri in care flacara pasiuni fie nu se declansase niciodata, fie era pe cale sa se stinga, se priveau in ochi doar 30-60% din timp si erau cu mult mai usor de distras.

Planurile lui.Daca e indragostit de tine, nu va ezita niciun moment sa te includa in planurile lui de viitor. Fii atenta la ce spune despre visurile lui de peste 5-10 ani. Daca te iubeste va visa deja la o casa impreuna sau la o vacanta de vis cu tine.

Empatia.E stiut ca un barbat indragostit impartaseste cu usurinta fiecare sentiment al persoanei iubite: bucurie, tristete, dezamagire…

Increderea.Iti va impartasi fara ezitare secretul celui mai bun prieten, al sau sau al cuiva drag lui. De asemenea, iti va permite sa raspunzi in locul lui la telefon daca el nu e prin preajma.

Spatiul tau.Daca te iubeste nu va renunta cu greu la spatiul din camera sa in favoarea ta. Iti va face cu usurinta loc in dulap penru a-ti aranja o parte din hainele tale acolo si atunci cand va merge la cumparaturi, va cumpara si lucruri pentru tine: sampon, parfum, ciocolata preferata etc.

Te va ajuta de fiecare data.Nici nu va mai fi nevoie sa i-o ceri. Va veni din proprie initiativa sa te ia cu masina de la serviciu/scoala si te va intreba daca nu cumva ai nevoie de ajutorul lui in scrierea proiectului de care te tot plangi de cateva saptamani.

Sacrificiul.Cine a zis ca se poate iubirea fara sacrificii a mintit urat. Nu exista asa ceva si iubitul tau o stie. Poate fi un sacrificiu minor, de exemplu sa mearga cu tine la cinema sa vedeti un film care iti place doar tie, sau sa lipseasca de la meciul de fotbal cu prietenii si sa mearga cu tine la nunta verisoarei tale. Fiecare mic sacrificiu pe care il face ca tu sa te simti fericita si multumita e o dovada de iubire.

Sta aproape de tine in public.Cand iesiti cu prietenii, la o petrecere, la un meci, la un film, sta aproape pentru a arata ca "e luat" si de ce nu? pentru a fi prin preajma in cazul in care doriti sa va sarutati, sa va strangeti mainile sau sa va soptiti lucruri la ureche.

Trecuseră câteva săptămâni bune de când Teo nu mă mai contactase. Am încercat să îl apelez pe telefonul mobil, dar nu era de găsit. Sergiu urma să se întoarcă în câteva zile. În tot timpul cât a fost plecat mi-a scris zilnic mail-uri lungi în care îmi detalia fiecare lucru pe care vedea, fiecare emoţie care îi învăluia sufletul. Întotdeauna am ştiut că Sergiu e un suflet sincer. "Astfel de oameni întotdeauna vor sfârşi dezamăgiţi şi răniţi…" Da, asta credeam. E nevoie de o inimă de piatră să înfrunţi cu tărie toate încercările vieţii, iar Sergiu trecuse prin multe şi sufletul său era ca un fulg de nea gata să se topească la prima atingere a solului. Trebuia să mă pregătesc de plecare către librăria unde lucram şi care fără Sergiu era ca o casă pustie a unui om singur şi trist. Cam aşa mă simţeam fără el acolo. Mai aveam doi paşi până la uşă când aud cheia învârtindu-se alert în broască.
 
 -Ce bine că eşti aici! Intră înapoi în casă şi ascultă-mă!
 
 Era Teo care intrase ca o furtună, desfigurat şi cu răni pe tot corpul. Nu ştiam ce să fac, emoţia că îl vedeam mă copleşise cu totul, însă starea în care se afla aşternea în inima mea teamă şi groază. Ochii îi erau tulburi, părul răvăşit îi acoperea fruntea iar hainele, pe jumătate sfâşiate, ascundeau un trup rănit şi tremurând. M-a împins în perete, mi-a cuprins umerii cu mâinile atât de strâns încât a încremenit în mine orice sentiment de bucurie că îl revedeam
 
 -De data asta trebuie să mă asculţi! M-am săturat să tot fiu ignorat, să încerc să comunic cu tine şi tu să nu îmi oferi nici măcar un moment de înţelegere fie ea şi una vagă! Ţi-am spus că am omorât un om, nu te-a mişcat deloc! Ce fel de om eşti? Chiar nu te afectează nimic din ce se întâmplă în jurul tău? Nu te gândeşti decât la idila ta cu o himeră? Stai jos pe canapea şi ascultă-mă! De data asta va trebui s-o faci!
 
 Vorbele lui înfigeau în mine săgeţi dureroase care aduceau cu ele remuşcările timpului când nu i-am dat lui Teo nicio importantă. Avea probabil cea mai mare nevoie de ajutorul meu şi eu l-am neglijat fiind hipnotizată de amintirea fadă a unei Diane care încetase să mai existe cu mult înainte să vreau să accept asta. M-am aşezat pe canapea şi mi-am aţintit privirea în parchet. Nu îndrăzneam să-l privesc pe Teo în ochi, întotdeauna mi-a fost greu s-o fac, fără să realizez concret de ce. Se cuibărea în mine un profund sentiment de vinovăţie şi simţeam că ce era mai rău abia urma să se întâmple. Fără nicio ezitare, Teo mi-a cuprins bărbia în mâini, s-a apropiat de mine cu o privire temătoare ce anunţa mărturisirea unui lucru greu de înţeles. Am încercat să îmi calmez respiraţia sacadată, trăgând aer în piept adânc şi rar. După câteva secunde care păreau desprinse dintr-o tăcere de moarte, Teo şi-a făcut curaj să îmi mărturisească adevărul. Un adevăr care, asemenea unui cântec sumbru, avea să îmi schimbe întreg cursul existenţial.

 Săptămâna trecută am petrecut 30 de minute abordând o problemă care în ultimii ani continua să îmi zdruncine echilibrul zilnic: cablurile de sub birou. De fiecare dată când voiam să încep să îmi organizez ziua, să mă apuc să îmi scriu to-do-list-ul pentru săptămâna care urma, brusc apăreau în raza mea vizuală cabluri de tot soiul: de la cel de net, cel de la boxe, la fel şi fel de cabluri usb, încărcătoare de telefon, toate parcă coalizand în fiecare zi împotriva liniştii mele psihice. Nu, nu sunt nici pe departe obsesivo-compulsiva, dar de fiecare dată când voiam să mă apuc de o treabă la birou,cablurile respective îmi tăiau ca prin minune tot apetitul. Până în ziua respectivă când m-am gândit că e timpul să le fac felul. Le-am organizat frumos, le-am restrâns, le-am legat între ele şi în 30 de minute sub biroul meu nu mai rămăsese nicio urmă din mini haosul care era odată!
 
 Vara e pe sfârşite şi odată cu primele adieri de septembrie ne îndreptăm inevitabil atenţia de la soare, plajă, ştrand şi gratarelele din pădure către camera noastră, locul care urmează să ne ţină companie în perioada următoare canda afară nu mai e nici pe departe la fel de primitor şi prietenos ca vara. Şi pentru mine toamna e şi anotimpul schimbărilor. Nu ştiu de ce, dar mereu am avut impresia că anul se sfaseste odată cu vara. Parcă lunile septembrie-decembrie trec cel mai alert. Aşa că, odată cu venirea lunii septembrie încep să trag aşa o linie peste anul în curs şi să văd ce am realizat, ce trebuie să mai fac până la sarsitul anului şi câte din obiectivele pe care mi le-am propus pe 1 ianuarie s-au împlinit.