Mâine e ziua cea mare. Ziua când Diana va înceta să mai existe. O iubesc cu toată fiinţa mea şi cu toate astea va trebui să renunţ la ea şi la acea iubire la care am visat dintotdeauna. La fluturaşi feerici şi zâmbete stupide. La momente unice şi strângeri de mână. La nopţi fierbinţi în care pornirile pătimaşe se dezlănţuiau sălbatic. Va trebui să o uit pe Diana şi toată bucuria cu care îmi umplea sufletul. Cum am ajuns aici? Şi de ce?

Stop. Rewind. Play.

  You have to make the right choice. As long as you don't choose, everything remains possible.

 Erau zile în care nu aflasem nimic despre ea. Zile când mă simţeam mizerabil în singurătatea mea. Iar lacrimile nu conteneau să îmi inunde privirea. Oriunde mergeam o vedeam pe ea. Pe Diana. Fata care mi-a schimbat destinul radical. Nici măcar prietena mea cea mai bună, Simona, nu mai reuşea să comunice cu mine. Am decis să merg să mă plimb cu rolele la sala sporturilor. A fost ziua când l-am cunoscut pe Teo. În timpul maratonului meu pe role am luat o curbă strâmb pentru a ocoli o femeie cu un copil mic. Am reuşit să trag o căzătură zdravănă atunci.
 
 -Hey! Eşti bine? m-a întrebat Teo întinzându-mi mâna pentru a mă ridica. Abia mai puteam merge. Îmi scrântisem zdravăn piciorul. Şi tot ce voiam era să ajung să stau pe o bancă din apropiere. "Pot să te însoţesc? Am nevoie să-mi limpezesc gândurile şi mi-ar prinde bine compania cuiva. A oricui. A unui om normal." Ce nu avea Teo să ştie atunci e că nu alesese pe cine trebuia. Eram departe de a mai fi un om normal cu gânduri obişnuite. Aveam inima făcută ţăndări şi durerea care-mi invadase sufletul era rece şi transparentă asemenea vremii de afară. Un sfârşit de toamnă în care vântul nu contenea să-ţi pătrundă în oase.
 
 -Sigur, i-am răspus atunci.
 
 Stop. Rewind….Play!

 -Nu, mulţumesc. Mă descurc şi singură. I-aş fi zis zâmbind glacial. Iar Teo ar fi plecat să-şi limpezească gândurile în altă parte. Şi eu aş fi rămas singură pe o bancă contemplând natura muribundă şi încercând să-mi alin suferinţa şi să-mi stăpânesc delirul. Ce ar fi fost acum? Oare mai stăteam în faţa calculatorului gandidu-mă că mâine aveam să omor singura fiinţă care m-a făcut să iubesc, să urăsc, să mint, să sufăr …să trăiesc? Până s-o cunosc pe ea viaţa mea plutea anevoios pe traiectoria banalului. Eram o studentă mediocră şi citeam reviste glossy. Mă întâlneam cu prietenele pentru a merge în club şi a bea alcool doar de dragul de a fi cool. Eram preocupată de culoarea părului meu şi a ţinutei vestimentare. Puteam numi în ordine alfabetică creaţiile tuturor marilor designeri ai modei internaţionale. Credeam în suflete pereche doar pentru a mă consola că nu am găsit pe nimeni pe care să-l suport lângă mine mai mult de câteva zile. Era mai uşor aşa. Să cred că the one va veni într-o zi si cumva vom ajunge sa fim fericiţi până la adânci bătrâneţi. În sinea mea ştiam că erau gânduri de fetiţă imatură dar era mai liniştitor aşa. În definitiv nu simţeam lipsa unui cineva cu care să-mi împart viaţa. Am avut mulţi pretendenţi de care mi-am bătut joc doar pentru a fi admirată de grupul de fete cu care ieşeam. Nu m-a interesat niciodată sentimentele lor pentru că îi dispreţuiam.

Le dispreţuiam avântul tineresc, pornirile languroase şi gesturile de animale în călduri. Mă bucurăm când le citeam dezamăgirea în ochi, dezamăgirea că nu aveau să facă sex cu mine. Radu a fost un băiat care chiar m-a iubit mult. Eram colegi de clasă şi mă foloseam de el pentru a trece la matematică şi fizică. Îmi scria temele şi mă ajuta la teze. La banchetul de sfârşit de liceu a venit să mă invite la dans: 

 -Vrei să dansezi cu mine? m-a întrebat timid, ţintuindu-şi privirea în pământ. Am tras o porţie zdravănă de râs isteric şi am plecat la colegele mele pentru a face mişto şi cu ele de Radu. Săracul, mi-a părut rău pentru el, dar la vremea aia nu ştiam să apreciez oamenii. Nici acum nu ştiu din moment ce am ajuns aici. Cu Radu m-am mai întâlnit în urmă cu câţiva ani. Era la volanul unei decapotabile roşii. M-a claxonat şi mi-a strigat din maşină:
 
 -Ce zici? Acum vrei să urci? Râdea la fel de isteric şi mă privea cu acea superioritate a omului care a reuşit să se răzbune. A apăsat acceleraţia când a trecut pe lângă mine şi eu am rămas în loc mult timp. Ce e drept, reuşise să se răzbune. Dar nu ştiu de ce, m-am bucurat pentru el. O meritam din plin. Am plecat atunci acasă şi toată ziua m-am gândit cum ar fi fost dacă aş fi acceptat să dansez cu el şi am fi rămas împreună. Aş fi avut o viaţă obişnuită, aş fi vizitat multe ţări şi aş fi avut patru copii. Nu, doar doi, sau poate 3. Şi nu aş mai fi întâlnit-o niciodată pe Diana. Sau poate o întâlneam dar în alte circumstanţe. Oare mă mai îndrăgosteam de ea?
 
 -Eşti sigură? m-ar fi întrebat cu aceeaşi privire blândă şi în acelaşi timp tulburătoare. "Da, sunt!" i-aş fi răspuns. Şi el ar fi plecat. Şi nu aveam să îl mai cunosc niciodată pe Teo. Ce simplu ar fi fost! Dar dacă nu îl mai cunoşteam pe Teo nu ajungeam să-i mai întâlnesc pe Sergiu şi pe Aniko. Un preţ mic pentru o cauză nobilă. Acum poate nu stăteam aici gandidu-mă cum o voi ucide mâine pe Diana. Dar poate că dacă nu era Teo nu aş mai fi iubit-o acum pe Diana. Deci nu l-am întâlnit niciodată pe Teo pentru că nu o mai iubesc la fel de mult. Nu, nu concep un eu fără el. Teo trebuia să existe pentru mine, şi nu întâmplător m-am impedicat atunci, nu întâmplător trecuse el pe lângă mine. Dacă aş fi ştiut de atunci întreaga lui poveste, i-aş mai fi întins mână să mă ajute să mă ridic de jos? Dacă aş fi putut să-i tranşez gândurile, aş fi spus acel "da" şi m-aş fi confesat lui cu toată durerea sinceră pe care o simţeam?

Stop. Rewind. Play.

 -Da, sigur. Mulţumesc mult. Chiar nu ştiu ce s-a întâmplat. Ştii, am încercat să iau curba în viteză ocolind femeia aceea cu copilul. Când am vrut să-i arăt femeia, nu ma era de vazut. De fapt nici nu ştiu cum apăruse acolo dintr-odată pe vremea aia urâtă. S-a uitat în direcţia indicată de mine şi nu a văzut pe nimeni. S-o fi gândit probabil că încerc să-mi scuz stângăcia. Şi poate chiar asta făceam. Cine poate spune dacă femeia cu copilul a fost într-adevăr acolo când am vrut să iau curba cu rolele? Poate că erau dar nu au avut nicio vină pentru căzătura mea. Asadar, am petrecut atunci cu Teo doua ore în care am vorbit despre viaţă, efemeritate, univers şi toate minunile lui. Simţeam că ne ştiam de-o viaţă şi că dacă nu ar fi fost atunci, cu sigurana ne-am fi întâlnit în alt punct al existenţei noastre. 
 
 Stop. Rewind.Play.
  -Vrei sa te ajut? Mi-ar fi spus cu aceeasi tonalitate grava, uitandu-se undeva departe, vazand parca  in mine tot viitorul ce avea sa vina.

-De ce? Spune-mi de ce vrei să omori doi oameni? De ce crezi că asta e singura soluţie? Gândeşte-te că nimeni, dar nimeni nu e pregătit pentru moarte! Cel mai monstru dintre oameni are dreptul la viaţă! Teo, spune-mi acum tot, spune-mi şi vom rezolva asta împreună! Nu mă lăsa să mă închid în mine să îmi plâng durerea şi să te ignor! Vorbeşte cu mine, de data asta te voi asculta, promit! Vezi? Ţi-am luat mâna într-a mea şi ţi-am strâns-o tare! Atat de tare… Ajută-mă să te înţeleg şi să nu fim peste o vreme în situaţia în care va trebui să omor singura persoana pe care am iubit-o vreodată! Ajută-mă să mă schimb, să nu mai fiu superficială şi nepăsătoare! Teo…
 
 Stop. Nu am să pot să fac asta şi acum stau aici gândindu-mă că mâine am să săvârşesc prima crimă din viaţa mea si odată cu ea o sa-mi ucid  sufletul care a cunoscut iubirea si desfătarea cu ajutorul ei. Diana, cum  te voi  privi in ochi ştiind ca  nu am  sa te mai pot iubi nici măcar in visurile mele?  Cum vei pleca de acolo  fără  sa laşi cele mai adanci  urme  ale unei dureri nerostite inca?

One day, i would make a lot of silly decisions.