De ce e atât de frig afară? Refuz cu vehemență să port din octombrie paltoanele de iarnă. Azi la serviciu mi-au înghețat la propriu degetele pe țigară. Asta mă face să cred că noi fumătorii suntem defavorizați tare, ce e aia să fumezi afară în frig? Măcar acolo o cameră neîncălzită, să nu ți mai intre alizeul și în cele mai greu de pătruns locuri. Știu, știu, avem vicii trebuie să suferim pentru ele, dar dacă tot ni le asumăm de ce îndurăm extra? Revenind la subiectul de azi, cred că vremea de afară-i de vină însă sunt total indispusă și insensibilă. Pur și simplu m-am săturat să citesc bloguri despre iubire, iubiți, iubite, suferință și împlinire în amor.
Adică….chiar nu poți ține pentru tine? Azi am găsit 3 (trei!) astfel de bloguri în care autorii își deplângeau condiția de oameni învinși de iubire sau își descriau în cele mai pompase cuvinte exaltarea pe care le-o aduce împlinirea în amor. Serios, chiar nu te-ai plictisit? Bun, scrii un articol, două, trei, zece…dar de aici până la a face din sentimentele tale o adevărată dramă pe care să o servești moca e cale lungă. Da, ok, nu-mi place nu mai citesc, dar dacă tot am citit nu mă împiedică nimeni să reacționez. Toți am iubit, am suferit, iubim, suntem fericiți, dezamăgiți, avem acolo ceva pe suflet, dar nu stăm să scriem în fiecare zi despre asta.
Eu zău de nu m-aș plictisi să scriu în fiecare zi ode și declarații fierbinți persoanei iubite. Mai bine aș ieși să plimb câinele în jurul blocului, asta presupunând că aș avea unul, dar n-am și nu fac decât să-mi imaginez cât mi-ar liniști pornirile poetice o plimbare cu animalul de companie. Chiar mă gândeam mai acum câteva zile, așa din senin, mi-a trecut ideea prin cap fără niciun scop anume, cât m-ar indispune și m-ar stânjeni o persoană care să-mi vorbească despre dragoste în metafore, să-mi compună poezii și să-mi scrie zilnic citate de dragoste. Serios, voi nu v-ați plictisi? Sau nu v-ați simți așa așezați pe un piedestal și ați trăi cu teama că fiecare mișcare ar putea provoca dezamăgirea partenerului? Nu zic că oamenii romantici nu-s ok, că e drăguț să plutești pe norișori roz, e minunat să faci din povestea ta de iubire un basm, dar cu o limită. Eu am câteva prietene care au fugit mâncând pământul din relații în care partenerul lor era prea siropos. "Mâine, poimâine o vrea să vorbim în versuri care să rimeze cu iubirea" zicea una dintre ele înainte să rupă relația.
Sunt eu singura care și-a pierdut simțul romantismului? Am devenit prea realistă? Pragmatică? Rece? Sau am crescut îndeajuns încât să văd toate aceste efuziuni lirice predestinate eșecului? Poate pur și simplu am o zi mai proastă și mi-a picat pe oamenii care își exteriorizează sentimentele prea ușor.
Și pentru că se potrivește cu subiectul, vă las cu un banc care a circulat pe mail-ul de la serviciu:
O tipă, roasă de dragoste, compune noaptea un SMS iubitului: "Iubitule, dacă dormi, trimite-mi visurile tale. Dacă râzi, trimite-mi zâmbetul tău. Dacă plângi, trimite-mi lacrimile tale!" Răspunsul nu întârzie: "Iubita mea. Sunt pe WC. Ce să-ți trimit ?
(4)(54).jpg)
Cred că prima și ultima dată când am scris un articol 
V-am mai zis eu odată că cele mai interesante discuții le auzi fără să vrei fie în autobuz, fie la țigară la locul de muncă. Așa se face că ieri dimineață, la prima pauză luată, zgribulită și cu o ceașcă mare de cafea cu lapte în mână, am ieșit afară să-mi fumez țigara. Nu era foarte multă lume și asta era un motiv în plus de a rămâne, deși frigul de afară nu era deloc printre cei mai decisivi factori. Așadar, mi-am aprins țigara și nu la mult timp au venit lângă mine două tipe cu un tip care discutau cu patos despre un potențial team building, știți voi, cum se practică prin corporații. 
Cum veneam eu agale într-o zi de la librăria proximă, gândindu-mă adânc la implicațiile sociale ale teoriei lebedei negre și alte prostii metafizice la care mă gândesc eu după o tură culturală printre rafturile cu miros de carte nouă de la Cățeaua Leșinată mă lovește brusc în piramida lui Maslow o nevoie mai degrabă fiziologică. Întunericul își întinsese de mult aripile asupra orașului, și în afară de niște becuri anemice în vârful unor stâlpi de iluminat din capătul străzii totul era cuprins de o beznă cumplită. Nu știu sigur câte becuri erau sau dacă era doar unul deoarece ședințele de lectură au tendința de a-mi afecta grav simțurile și structurile psihomotorii dar clar era că trebuia să mă ușurez și cât mai repede. M-am orientat cu greu către un colț mai retras. Pe la jumătatea acțiunii mele s-a întâmplat ceva extrem de straniu. .jpg)
.jpg)
…şi te urci f.jpg){kind=small}
