Valentine`s Day sau ziua Întrăgosteilor e o sărbătoare specific americană care sărbătoreşte dragostea şi cele mai sublime forme ale ei. O sărbătoare a dragostei nu e nimic ciudat, ba dimpotrivă e ceva frumos ca doi oameni care se iubesc să aibă o zi doar a lor. Ştiu, şi noi avem o sărbătoare naţională dedicată iubirii, Dragobetele, dar postul asta nu va fi Dragobete vs.Valetine`s Day. Că ne place sau nu promovată este cea din urmă, aia împrumutată de la americani. Dar, ce e strident şi deranjant este ca pe mine una sărbatoare asta mă sufocă psihic. La şcoală toată lumea vorbeşte de cum îşi vor petrece ziua şi ce cadou le vor lua lui iuby. Se codesc, se întreabă, se documentează atâta ca într-un tragic final să sfârşească prin a cumpăra o inimioară de pluş de la o tarabă pe care o gaseşti acolo în fiecare an in jurul datei de 14 februarie.
Anul ăsta aduce un plus de zahăr sărbătorii în cauză şi anume filmul "Valentine`s Day" de care toată lumea vorbeşte frenetic şi pe care toţi aşteaptă cu sufletul în batistă să meargă sa il vada la premieră in cinema. Sărbătoarea asta e una a opulenţei, a sentimentelor prost exteriorizate şi a kitsch-urilor pe post de simboluri ale iubirii. Sfântul Valentin vine ca o insulină cu un surplus de glicemie pe care organismul meu o suportă din ce în ce mai puţin şi mai greu. Eu stau şi mă întreb de ce nu poate lumea să stea liniştită, în banca lor, să se iubeasca cu iuby fără atâta tam tam. La radio, tv numai despre asta auzi. Dacă n-ar mai fi atât de mediatizată şi băgată pe gât cu forţa, sărbătoarea asta ar fi chiar frumoasă, specială…o zi doar pentru tine şi persoana iubită. Dar dupa ce cu două săptămâni înainte auzi doar despre ea, vezi inimioare roşii şi muţunachi peste tot, parcă simţi aşa un impuls lăuntric să mergi la doctor să verifici nivelul glicemiei. E teribil de epuizant., Sărbătoarea asta a iubitii în loc să binedispună oboseşte.
Se întâmpla prin clasa a 9-a când descoperisem mIRC-ul (chat-ul pe internet, pentru cei mai proaspeți dintre voi care ați ratat perioada lui). Cum eram solo și în căutare toate discuțiile începeau cu asl pls și după câteva rânduri puteam anticipa dacă voiam sau nu vreodată să mă întâlnesc cu persoana (într-atât de profunde erau conversațiile noastre) respectivă. Și cum atunci majoritatea dintre noi ne logam de la săli de internet și trimiterea fișierelor și a fotografiilor era blocată de administratorul sălii, surpriza era și mai mare căci nu știai efectiv cu cine te întâlnești. Blind date în toată regula. Așadar după câteva zile de discuții aprinse despre viață, univers, existentă mi s-au aprins călcâiele după un flăcău cam de aceeași vârstă cu mine. Și cum ziua cea mare se apropia m-a invitat în oraș.
