Si cand ma gandesc la zilele de atunci ma apuca plansul. Si nu de melancolie. Asa, pentru ca mi-e dor sa plang. Si cand simti nevoia sa plangi te gandesti la zilele cand te simteai asa fericit si implinit. E bizar, in loc sa ne multumeasca amintirile frumoase, ne punem amandoua pe plans. Stam amandoua pe aceeasi banca, ne uitam la copiii care se dau in leagan si fac castele din nisip si plangem ca doua idioate. Nu spunem nimic. Nici n-am avea ce. Am epuizat cuvintele care ar putea descrie cumva sentimentele noastre. Le-am uzat, le-am folosit…acum sunt ca niste carpe murdare. Da, prostuto. Si cuvintele se tocesc. Nu, de fapt nu cuvintele…ci mai degraba ceea e ar trebui ele sa descrie, sa numeasca. Vezi tu, ceva uzat, murdar si ponosit nu poate descrie niciodata ceva sublim.

Asa-i cu vorbele. Le-am zis de prea multe ori. Uneori pentru ca simteam, alteori pentru ca trebuia. Acum nu mai putem. Nici daca simtim. Nu ne mai putem descarca agatandu-ne de ele. Asa ca ne intalnim, ne asezam pe aceeasi banca, ne aprindem mecanic tigarile si ne uitam in gol. Ne incearca spasmodic plansu, rasu, iubirea si ura, dorinta de viata, moarte, sex si razbunare. Dar nu le mai exprimam. Am hotarat doar sa le traim. Dupa cateva ore petrecute impreuna realizam ca avem nevoie una de alta mai mult ca de aer. Si da, trebuia sa te ascult atunci si acum.

Dar tu stii ca eu sunt omul greselilor repetitive. Ca nu ma pot resemna. Ai incercat sa ma inveti s-o fac, ai fost o profesoara desavarsita si te admir, dar asa sunt eu, un taur care se da cu capul de ziduri de mii de ori pana intelege si constata ca-l doare…[...]