Eu cred ca idealurile te pot face si fericit si nefericit, de asemenea cred in existenta a mai multe tipuri de idealisti. Sa luam spre exemplu idealistul visator, care traieste intr-un univers compensatoriu, rupt de lumea meschina in care s-a trezit. Putem asocia acest tip de idealism cu ignoranta? Nu, dar il putem compara cu aceasta. In speta, idealistul visator are puterea de a-si seta idealuri non-absolute – care nu necesita perfectiune(paradoxal, avand in vedere definitia termenului "ideal"), sau cel putin, perfectiunea se dovedeste a fi atat de relativa pentru ei, incat pot fi fericiti cu usurinta, idealurile lor nu sunt intangibile, inefabile.
Ah, dar pesemne ca am uitat sa definesc termenul, ei bine, sensurile oscileaza intre ceva ce atinge perfectiunea si statutul de concept imaterial, propriu doar lumii ideilor – asadar prin definitie idealul nu poate fiinta in lumea materiala si nu poate implini niste asteptari decat in abstract. Idealistul convins – este cel nefericit, crede in idealuri care ii sunt terfelite zi de zi, trece ca un vis frumos prin lumea asta hidoasa, sufera de fiecare data cand este insfacat de viata si mestecat intre falci, dar pentru el idealismul nu este un crez adoptat ad interim, ci constituie ceva la care se intoarce de fiecare data(mai puternic), desi plin de saliva scabroasa a vietii care l-a mai crantanit nitel. Este un martir, si printre toate neajunsurile, dincolo de amaraciune, vede in zare iluzia dupa care alearga, fapt care-l face un rebel fara cauza. Din exterior poate parea trist, pentru ca acestia sunt oameni care sufera, si de multe ori nu stiu nici ei ce ii nelinisteste si ce le strepezeste mintea, insa faptul ca, in ciuda rateurilor, nu renunta prea usor la idealurile lor cu pretul suferintei reprezinta tocmai trasatura pentru care merita admiratia.
Tenacitatea disperarii mi se pare de-a dreptul poetica, sunt oameni pe care iti vine sa ii strangi in brate pana ii omori. Idealistul interimar – e perfectionistul care si-a luat destule suturi in freza pentru a deveni cinicul perfect. A fost el ce-a fost idealist, dar dupa un mare soc, in loc sa imbrace uniforma militara sau haina de preot(subtil, nop?), priveste viata cu ciuda, pentru ca i-a demonstrat ca idealurile absolute sunt iluzii si l-a scarbit in asemenea hal incat nu suporta sa vada alti idealisti, de aceea incearca deliberat si sistematic sa le strice cheful si sa-i ameteasca prin deturnari de sens, caci se simte atacat cand observa ca mai sunt destui ce n-au renuntat inca. Este un suflet schilod, care sufera la randu-i la fel de mult ca idealistul convins. Cam asa vad lucrurile, totusi acest gen de discurs mi se pare lacunar si imprecis, s-ar putea sa revin cu unele completari. Considerati ca persoanele idealiste sunt nefericite? Se spune ca acestea traiesc intr-o lume perfecta, a lor, diferita de realitate. Dupa ce iau contact cu realitatea, visul se spulbera intr-o secunda, lasandu-i fara nici un punct de sprijin. La "Song of the day" am pus si o melodie reprezentativa, zic eu. ^_^
Orice om se cunoaşte pe sine cât de cât şi ştie cum reacţionează atunci când ceva lipseşte în viaţa lui. De câteva zile mi-am dat seama că şi mie îmi lipseşte ceva şi anume un job. Dacă până acum nu băgam de seamă era pentru că nu trebuia să stau singură toată ziua. De când s-o angajat Filozoful în Bucureşti am început să am simptomele care im zic cum că "ok, i get, there is something missing în my life!". 
Devin dependentă de cumpărături.
Eram intr-un moment al vietii destul de delicat. Femeia cu care am impartit ultimii 4 ani m-a dezamagit continuu in ultimii 3, dupa ce primul an a fost parca scos dintr-un vis. Am trecut practic printr-o perioada cumplit de lunga de esecuri repetate, insa cu aceeasi persoana pentru ca pur si simplu nu reuseam sa ma rup din acea telatie toxica. Realitatea e ca dupa o dezamagire care de fapt e o suma de la 1 la infinit de dezamagiri care de care mai mare si mai iesita din comun, nici eu nu mai reusesc sa ma adun, si au trecut mai bine de 4 ani de cand o cunosc pe aceasta persoana si cel putin 3 de stat impreuna. Am fost mintit, stiam, simteam, ii spuneam, ne certam si nega totul, am fost inselat cand nici prin cap nu mi-ar fi trecut, si inca multe altele, poate nu vei crede, mai grave… si nici macar nu avea motive, relatia chiar parea sa mearga, dar pur si simplu asa era ca om, un caracter defect, un om lipsit de orice integritate care nu facea macar diferenta dintre bine si rau, minciuna si adevar… si culmea, m-am indragostit inainte sa o cunosc cu adevarat si ce a urmat s-a petrecut cumva pentru ca oricum s-ar fi consumat..
