Posts Tagged ‘singuratate’

Pentru ca te iubesc atunci cand mergi si te impiedici. Pentru ca te iubesc atunci cand te murdaresti de inghetata la gura si te strambi ca un copil.
Pentru ca esti atat de tu cand strici orice, si pentru ca orice-ul stricat de tine devine ceva frumos si unic.
Si pentru ca te iubesc ma face sa cred ca sunt speciala. si tu, tu crezi ca e la intamplare. dar nu e, nimic nu e. si nici eu, nici tu, nici ei. dar tu nu stii. Tu nu stii ca dincolo de intamplare e un destin colorat in culorii vii.
Si toamna stie ca tu esti a mea, si doar a mea.

Iti mai amintesti cand stateam culcate pe iarba aspra de toamna, iar frunzele fosneau a cantec? Ne imaginam atat de multe lucruri. Priveam in aceeasi directie si vedeam aceleasi lucruri. Iar norii capatau forme umane. Si vedeam ce am fost si tot ce n-am putut deveni. Ne strangeam mainile si ne cautam respiratia rece si greoaie. In departare inca se auzea zgomotol rolelor pe asfalt. Si soarele incerca sa se strecoare printre crengile copacilor, sa ne vada si el. Era probabil curios sa stie daca mai simtim. Am fi vrut sa-i spunem, dar erau multe ganduri care ne opreau din a o face. Ma ghemuiam langa scoarta cate unui copac imbatranit de vreme, si scriam cuvinte pe o foaie rupta din agenda aceea veche. Versuri fara sens care pentru tine capatau semnificatie sacra. Iar tu imi faceai portretul in creion. Dar nu stiai ca plang. Si in desenele tale totul era vesel, iar pentru mine totul era mort.
As fi vrut sa poti sa simti. Sa iti spun ce ai fi vrut sa auzi. Dar niciodata nu am stiut cum sa fiu eu. Insa in fata ta intotdeaua m-am infatisat goala.

You…you are never alone.

Some loves will never be found
some memories will never be lost
some hearts will never change
some thoughts are still too strange

Never is the word today
Today I shall not betray
The less you care, the more you need
You are too blind to see beneath.

Zilele treceau mai greu decât aş fi dorit. Deşi era perioada examenelor nu mă puteam concentra. Aş fi vrut atât de mult să vorbesc cu ea. Încercam în zadar să mă concentrez pe cursurile din faţa mea, dar tot ce îmi venea în minte era chipul ei. Diana….fata de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Singura persoana care m-a făcut să simt mai multă iubore decât putea inima mea umană să cuprindă şi să înţeleagă. Prezenţa ei diafană, chipul ei angelic, ochii ei mari cu privirea aceea ludică… mâinile ei graţioase, trupul ei anormal de perfect, mirosul ei de cireşe amare. Îmi era atât de dor să mă strângă în braţe, să mă sărute, să facem dragoste aşa cum doar noi ştiam. Îmi aminteam de emoţiile pe care le aveam în primele zile când mergeam să o văd. Şi din toate astea nu mai rămăseseră decât amintiri fade.

Mă enervam că încercam să îmi amintesc toate felurile în care îşi mişca buzele, fiecare privire în care se oglindeau toate nefericirile şi dezamăgirile umanităţii, şi nu reuşeam. Imaginea Dianei şi prezenţa ei deveneau din ce în ce mai neclare, ca o fotografie de demult care imortalizează un chip dar care, odată cu trecerea timpului, nici măcar ea nu mai poate să redea perfecţiunea momentului. Trecuseră două luni de când o evitasem pe Diana, fără să-i spun de ce. Nu îi mai răspundeam la mesaje, la întrebări şi nici măcar la acele chemări disperate care pentru mine ajunseseră să nu mai însemne nimic. Dar nu puteam s-o uit. Oricât de mult mă durea trădarea ei, oricât de mult aş fi vrut să nu îmi mai pese, mă durea mai mult lipsa ei din viaţa mea, mai mult decât orice altceva. Trebuia să vorbesc cu ea. Dar ce să-i spun? Ce aş fi putut să-i spun după ce am ignorat-o două luni?

Citeste mai mult »

Eu cred ca idealurile te pot face si fericit si nefericit, de asemenea cred in existenta a mai multe tipuri de idealisti. Sa luam spre exemplu idealistul visator, care traieste intr-un univers compensatoriu, rupt de lumea meschina in care s-a trezit. Putem asocia acest tip de idealism cu ignoranta? Nu, dar il putem compara cu aceasta. In speta, idealistul visator are puterea de a-si seta idealuri non-absolute – care nu necesita perfectiune(paradoxal, avand in vedere definitia termenului "ideal"), sau cel putin, perfectiunea se dovedeste a fi atat de relativa pentru ei, incat pot fi fericiti cu usurinta, idealurile lor nu sunt intangibile, inefabile.

Ah, dar pesemne ca am uitat sa definesc termenul, ei bine, sensurile oscileaza intre ceva ce atinge perfectiunea si statutul de concept imaterial, propriu doar lumii ideilor – asadar prin definitie idealul nu poate fiinta in lumea materiala si nu poate implini niste asteptari decat in abstract. Idealistul convins – este cel nefericit, crede in idealuri care ii sunt terfelite zi de zi, trece ca un vis frumos prin lumea asta hidoasa, sufera de fiecare data cand este insfacat de viata si mestecat intre falci, dar pentru el idealismul nu este un crez adoptat ad interim, ci constituie ceva la care se intoarce de fiecare data(mai puternic), desi plin de saliva scabroasa a vietii care l-a mai crantanit nitel. Este un martir, si printre toate neajunsurile, dincolo de amaraciune, vede in zare iluzia dupa care alearga, fapt care-l face un rebel fara cauza. Din exterior poate parea trist, pentru ca acestia sunt oameni care sufera, si de multe ori nu stiu nici ei ce ii nelinisteste si ce le strepezeste mintea, insa faptul ca, in ciuda rateurilor, nu renunta prea usor la idealurile lor cu pretul suferintei reprezinta tocmai trasatura pentru care merita admiratia.

Tenacitatea disperarii mi se pare de-a dreptul poetica, sunt oameni pe care iti vine sa ii strangi in brate pana ii omori. Idealistul interimar – e perfectionistul care si-a luat destule suturi in freza pentru a deveni cinicul perfect. A fost el ce-a fost idealist, dar dupa un mare soc, in loc sa imbrace uniforma militara sau haina de preot(subtil, nop?), priveste viata cu ciuda, pentru ca i-a demonstrat ca idealurile absolute sunt iluzii si l-a scarbit in asemenea hal incat nu suporta sa vada alti idealisti, de aceea incearca deliberat si sistematic sa le strice cheful si sa-i ameteasca prin deturnari de sens, caci se simte atacat cand observa ca mai sunt destui ce n-au renuntat inca. Este un suflet schilod, care sufera la randu-i la fel de mult ca idealistul convins. Cam asa vad lucrurile, totusi acest gen de discurs mi se pare lacunar si imprecis, s-ar putea sa revin cu unele completari. Considerati ca persoanele idealiste sunt nefericite? Se spune ca acestea traiesc intr-o lume perfecta, a lor, diferita de realitate. Dupa ce iau contact cu realitatea, visul se spulbera intr-o secunda, lasandu-i fara nici un punct de sprijin. La "Song of the day" am pus si o melodie reprezentativa, zic eu. ^_^