Ziua părea că începe bine, m-am întors de trei ori din drum înainte să plec la serviciu. Prima dată că-mi uitasem căștile, a doua oară că mi-am dat seama că mi-am schimbat geanta și am uitat să-mi iau badge-ul cu mine și a treia oară că am zis că dacă tot m-am întors de două ori, mă întorc să duc și gunoiul. A treia oară, că de obicei, a fost cu noroc, căci am reusit să mă îndrept către stația RATP. Călătoria cu autobuzul a fost fără peripeții, mai mult am dormit încercând să dau volumul căștilor mai tare ca să mă țină cumva trează, să nu fac rondul orașului cu autobuzul de zece ori până mă dezmeticesc de-a binelea.
Ajunsă la serviciu, urc repede pe scări până la etajul doi și…..ta-daaam. Surpriză! Holul era decorat în cel mai Halloweenish mod posibil: piatra funerară a lui Jack the Ripper, o mulțime de frunze uscate, pânze de păienjeni, scheleți atârnați de uși, dovleci și lilieci.
Deși titlul vă duce cu gândul la el, articolul asta nu este despre romanul cu același nume al lui Thomas Hardy. Îmi amintesc când eram copil că singura bucurie pe care mi-o aducea televizorul: se întâmpla pe la ora 20:00 când începeau desenele animate. (sau să fi fost 19:00…nici nu mai știu, atât de mult timp a trecut de atunci…si să-mi mai zică cineva că nu tre` să ne simțim bătrâni, dar trecem peste caci asta este dintr-o altă poveste); ca mai apoi să urmeze știrile, moment în care volumul televizorului creștea sistematic. Țin minte că mereu îi întrebăm pe ai mei de ce se uită la știri. Răspunsul era de fiecare data unul evaziv, ba ca să vadă ce se mai întâmplă în țară și-n lume, ba că altceva nu aveau de făcut, că deh, chiar și la țară la ora 20:00 nu mai e nimic de făcut. Percepția mea despre știri nu s-a modificat de atunci prea mult. 
De fiecare dată când se apropie 1 decembrie mă gândesc că ar trebui să scriu și eu despre asta pe blog. Ceva..Nu știu..Orice? Și încerc să-mi structurez câteva idei pe care să le urmez: de ce să iubești România, de ce să fii mândru că ești român, ce a însemnat 1 decembrie în istoria națională, de ce trebuie să respectăm această dată, de ce totuși deși trăim într-o țara ai cărei conducători ne-au dezamăgit ca niște părinți incapabili să-și iubească fiii, ar trebui să învățam să ne pese mai mult.
Vă ziceam mai demult că există și o parte bună în naveta cu autobuzul: aceea că vrând nevrând ești martor la discuții, conflicte și, credeți sau nu, 
…cum trăiește el cu DOAR 20.000 de dolari pe an, adică aproximativ 1200 Euro pe lună. Ce-i drept, interviul inițial era pentru un american care trăiește cu 40.000 $ pe an, dar se pare că s-a iscat ceva scandal din partea americanului de rând și s-a lansat provocarea pentru jurnaliștii unei reviste financiare din SUA să găsească dragii de ei un ins american care, care….șoc!!! poate trăi cu doar 20.000 $ pe an. Cine a zis că munca de jurnalist e ușoară n-a știut ce spune, asta-i clar, așa că, din fundul Americii, de unde din altă parte decât dintr-o școală, l-au găsit pe americanul super-erou. 
Astăzi trebuia să primesc un colet printr-o firmă de curierat rapid. M-au sunat de dimineaţă să mă anunţe că a sosit pachetul. Eu fericită în telefon, îl întreb politicos: 
