Mă gândeam mai devreme la situaţiile în care am fost martoră la suferinţa unor oameni şi nu am putut face nimic pentru a-i ajuta. Şi nu mă refer la prieteni, colegi, amici…pe ei măcar cu o vorba bună şi cu o îmbrăţişare sinceră şi tot îi poţi ajuta. Cel mai bine îmi amintesc de două astfel de momente în care efectiv m-am abţinut să nu plâng. Eram prin liceu, iesiem de la ore şi mă îndreptam spre casă. Pentru că îmi uitasem cheile acasă şi mai aveam o oră de pierdut până când mama se întorcea de la serviciu, am rămas să mă plimb prin centru.
Treceam prin faţa Mcdonalds-ului când am văzut un tată care îşi ţinea mândru fiul în braţe, fiu care ţinea un happy meal în mână. La câţiva metri de ei, un alt tată tot cu un fiu, cam de aceeaşi vârstă cu celălalt. Cei doi taţi au trecut unul pe lângă celălalt iar copilul celui de-al doilea a întins mâna spre happy meal-ul celui dintâi spunând "Vreau şi eu, tată!".… la care barbatuul l-a luat în braţe şi i-a spus: "Lasă tăticule, îţi ia tata 2 covrigi de la doamna de acolo"…şi i-a arătat o femeie care vindea covrigi la un chiosculet. Nu vă închipuiţi ce a fost în sufletul meu atunci. Primul instinct a fost să-mi caut în portofel, dar nu aveam decât ceva mărunţiş cu care n-aş fi putut cumpăra nici măcar un hamburger. Am înghiţit în sec şi mi-am stăpânit lacrimile. Mi-am dorit atunci să am toţi banii din lume şi să-i distribui egal copiilor. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt adepta a socialismului, ştiu că viaţa e nedreaptă, ştiu că sunt oameni care se chinuie pentru o bucată de pâine, dar asta nu mă împiedică să visez la o lume mai bună.
Al doilea moment trist a fost vara asta în aeroportul Băneasa când plecam spre Cipru. O femeie de etnie romă cu 2 copii a fost pusă să-şi scoată toate hainele că să fie verificate. Plângea săraca, plângea şi nu înţelegea de ce. Nu au găsit nimic acolo şi au lăsat-o să plece. Cei doi copii stăteau pitiţi după ea, uitându-se cu ochii mari în jur. I-am auzit întrebând-o "de ce doar pe noi mamă ne-a pus să arătăm genţile?". Femeia n-a ştiut ce să le răspundă. Continua să plângă şi să-şi strângă lucrurile aruncate pe jos.
Suntem răi, discriminăm, judecăm, etichetăm. Ne dorim o lume mai bună dar nu vrem să ne schimbăm. Aşteptăm s-o schimbe alţii pentru noi, sau să se schimbe de la sine. Ne batem cu pumnul în piept că suntem toleranţi, înţelegători, dar mai avem multe de învăţat până să ne numim toţi oameni….
Mos Nicolae, Mos Nicolae, Mos Nicolae, Mos Nicolae, Mos Nicolae, Mos Nicolae, Mos Nicolae, Mos Nicolae, Mos Nicolae, Mos Nicolae, Mos Nicolaeeeee!!
^text pentru SEO. *la misto, ma…ce pana mea nu va prinserati? :/
Asa, bun. La mine mosul a venit cu o noua raceala, cu o oboseala cronica pe fondul unei nopti de insomnie crunta. Ah, da…m-am uitat chiar la un film pe Pro Tv noaptea trecuta. Am rezistat 3 ore!! (2 de film si una de promo si publicitate) intr-atat de departe era somnul de mine. Mosu` a mai adus cu el o zi crunt de friguroasa, o lipsa totala de chef si dispozitie, o criza iserica de ras in autobuz, un presentiment ca daca o sa fie vreodata bine, ceva va fi cu siguranta-n neregula, o frenezie stupida a copiilor extaziati de cadouri,
Diseara cica se aprind luminitele de iarna prin Ploiestiul nostru drag, republica-de-o zi ce a fost el odata. Da` n-am chef sa le vad. Am Google Earth, vad luminitele din Londra pe calculator, daca am chef, da` n-am oricum. Azi la scoala imi zisese o colega ca ea a crezut in Mos Craciun si Nicolae pana in clasa a 7-a…si eu ma simteam stupid ca abia intr-a 3-a am aflat cruntul adevar. Parintii erau cei care-mi puneau in cizma sau sub brad cele mai neinspirate cadouri. Si cate-njuraturi si-au luat de-a lungul anilor mosi craciunii de la mine…
Asa, ia ziceti voi, ce v-a adus mosu`, dragii mei?
Despre prieteni şi prietenie am tot scris, dar despre cât de bine comunicăm cu oamenii dragi nu am apucat să dezvolt încă. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu am prieteni care îmi sunt dragi dar cu care însă nu pot să discut aşa liber. Nu în sensul că am secrete faţă de ei sau viceversa, ci pur şi simplu simt că nu ne mai conectăm la fel de bine ca altădată. Deşi vorbim destul de des, ştim unii despre vieţile altora, atunci când ne întâlnim în discuţiile noastre pline de viaţă şi umor de altădată îşi fac loc pauze lungi şi interminabile, ţigări fumate una după alta fără un cuvânt rostit.
Oameni pe care-i ştiu de ani buni, şi cu care am păstrat legătura, şi pe care mă încăpăţânez să-i numesc prieteni, îmi par doar nişte străini pe care i-am cunoscut prin cine ştie ce împrejurare. Nu ştiu de ce se întâmplă asta, pentru că dacă mă întrebaţi pe mine, nu mi se pare că ne-am schimbat . Poate pentru că am crescut sau poate că nu ne mai potrivim din cauza priorităţilor noastre care acum sunt evident diferite de cele de acum cativa ani? Nu ştiu, dar este trist să vezi doi oameni care altădată petreceau ore trăncănind despre nimicuri şi acum când se întâlnesc numără minutele până la plecare, şi când se adună două ore de stat împreună, servit cafea, fumat ţigări, se ridică de la masă aproape sincronizaţi şi pleacă fiecare pe drumul lui, zâmbind politicos, scuturându-şi palmele în semn de "la revedere".
Din fericire mai sunt şi acei prieteni pe care îi pot vedea de 2-3 ori pe an şi conexiunea între noi se face imediat. De parcă tocmai ieri ne-am întâlnit! Şi povestim toată noaptea tot felul de lucruri, ne punem la curent reciproc cu noutăţile din viaţa fiecăruia, iar ţigările şi cafeaua nu reprezintă un prilej de a sugruma conversaţia ci un mod plăcut de a întreţine atmosfera. O să-mi spuneţi probabil.."da, dar pe ei nu i-ai mai văzut de o grămadă de vreme, e normal să se întâmple asta!". Şi eu am să vă răspund ca am şi prieteni pe care-i văd aproape zilnic, cu care vorbesc şi la telefon cu orele şi pe messenger la fel şi cu care, atunci când ne vedem, încă avem ce să ne spunem, pentru că niciodată nu s-a simţit între noi lipsa subiectelor de discutat.
E un motiv pentru care ne înţelegem mai bine cu unii oameni. Compatibilitatea. Ca şi în dragoste. Cu prietenii e cam acelaşi lucru. Te potriveşti sau nu. Iar dacă sunt oameni cu care odată te înţelegeai de minune şi acum simţi că mai multe lucruri ai putea dezbate cu un străin, atunci nu ştiu ce se întâmplă. Probabil s-a dispersat compatibilitatea de atunci şi ne agăţăm de trecut în speranţa de a continuă relaţia şi în prezent? Se poate. Dar eu ştiu ca nu vreau să renunţ atât de uşor la oamenii dragi şi am speranţa şi poate şi convingerea că într-o bună zi vom reuşi să dărâm zidul care s-a ridicat între noi şi să construim împreună un alt pod pe care să ne întâlnim şi sa povestim deschis şi sincer despre noi de altădată şi atunci …
V-aţi întrebat vreodată cât de reală este o prietenie. Nu de mult am văzut doi prieteni care s-au certat, şi după un minut parcă toată prietenia lor nu fusese decât o mare iluzie, nici unul dintre ei nu-şi mai aducea aminte de lucrurile care-i legaseră, de atîtea clipe împărtăşite sub semnul unei prietenii socotite de mulţi ca fiind extraordinară. Ei nu mai sunt acum prieteni, iar eu nu am rezistat ispitei de a mă întreba, au fost oare vreodată prieteni,cât de reală a fost prietenia lor. Singurul răspuns convenabil găsit de mine, a fost că prietenia este atâta de reală pe cât putem ierta prietenilor noştri, prietenia este atât de rezistentă pe cât putem să nu ne judecăm prietenii. Prietenia are doar atâta putere pe cât de sinceri putem fi noi cu noi înşine, şi în definitiv realitatea oricărei prietenii este dată de realitatea credinţei noastre în împlinirea noastră prin prietenii noştrii. Şi toate acestea se întâmplă, pentru că pînă la urmă orice ealitatea este ceea ce rezistă imaginaţiei noastre!
Ieri citeam pe twitter fel şi fel de păreri referitoare la scandalul dintre Tudor Chirilă şi D. Stanca. Am intrat şi eu pe blogul fostului vamaiot vechi să văd despre ce e vorba. Să vă explic şi vouă. Se pare că Chirilă ăsta a scos o piesă nouă Sarkozy vs. Gipsy şi apelase la D.Stanca pentru promovare online.
Şi cum Chirilă e mereu cu un pas înainte (păcat că întotdeauna în groapă cu căcat mai adâncă) s-a gândit să înregistreze convorbirea în care D.Stanca îi cerea bani pentru a-i promova melodia. Dobitocul de Chirilă (dobitoc şi-n înainte şi parcă acum mai abitir, nu ştiu de ce dar unii regresează văzând cu ochii) încerca să-l convingă pe Stanca că piesa lui e meseriaşă, că are mesaj şi că ce-n căcat i cere ăla bani pentru promovare!
Băi, pulică…chiar nu înţelegi că eşti un nimeni în drum în materie de muzică şi cam de orice? Zic şi eu, nu-ţi mai vine mintea la cap? Ce crezi că ai dovedit? Că eşti un pulifric plin de el, cu un vocabular de cartofar. Ah, voiai să ne arăţi contrariul? Hai să-ţi zic ceva prieteneşte aşa… you failed! Cam cum ai fost tu mereu prin muzică, media şi pe unde ai mai apărut. Singura persoană care te-a mai ţinut viu în amintirea puştoaicelor pubere a fost Andreea Raicu, şi pentru asta ar trebui să-i pupi picioarele în fiecare zi.
UPDATE: Se pare că nu doar Chirilă e plecat cu cercul, ci şi dStanca. Va daţi seama ce surpriză au făcut ei? Că era "făcătură".."Moaaa, coae, i-am spart la nănău, să vezi ce feţe or să facă ăştia când or să citească adevăru`, coae, gimme five, în căcat, că mare ispravă am făcut noi, mane!" Şi când credeam că de la o vârstă îţi mai vine un dram de minte, da` la unii pleacă de tot. Aşa e când ţi-a rămas mentalitatea pe la 14 ani, te ţii de glume stupide în speranţa că poate poate atragi atenţia. Şi ce să zic, o bilă albă aici, cu toată mascarada de 2 bani, au reuşit să-şi facă publicitate moca. Hai că unii nu-s proşti chiar degeaba!
Astăzi când m-am întors de la facultate am văzut din autobuz o doamnă pe stradă care folmotocea o pungă. Mă gândeam că o va pune în geantă sau în buzunar până la primul tomberon. Apăi da bine că nu. Doamna în cauză s-a uitat frumos în stânga şi în dreapta şi…a aruncat uşor punga în spatele ei, din mers. Înţeleg că nu erau coşuri de gunoi în zonă, înţeleg că pe cei de la primărie îi doare în dos de amenajarea lor, dar nu pot să înţeleg că bunul simţ al unei femei (care ţin să menţionez că era cochetă până-n sus şi-napoi) e echivalentul conţinutului unui tomberon. Şi mie mi se întâmplă să strâng în buzunare şi prin geantă ambalaje de la gume de mestecat, pachete de ţigări, batoane de cereale, dar le păstrez acolo până dau de un coş de gunoi sau în cel mai rău caz ajung cu ele tot acasă şi le arunc la coşul de gunoi din bucătărie.
Apoi pe scara blocului erau aruncate, chiar lângă cutiile poştale, vreo 4 pungi de chips-uri şi vreo 2 cutii de bere. Reminiscenţele unei nopţi în care adolescenţii şi-au dovedit încă o data buna creştere. Le-am luat de acolo şi le-am dus la ghenă. (ghena fiind la jumătate de etaj distanţă, deci mare efort nu necesita să mergi frumos să le arunci acolo).
Şi ca ziua să fie completă, când am ieşit pe balcon să iau rufele de pe sârmă, am văzut cum de la acelaşi etaj de la scară cealaltă a zburat o pungă de gunoi:…PLINĂ! Bineînţeles că până m-am zgâit eu să văd de unde a aterizat nesimţirea crasă, persoana şi-a închis geamul şi s-a retras în apartament. Azi a fost unul dintre miile de momente în care mi-am dorit să plec din România. Sau să ne vândă Băsescu ţara. Orice numai să se întâmple vreo minune şi să mă trezesc într-o Românie în care nu aş găsi bunul simţ doar în basme şi telenovele ieftine.
Dar românul nu-i român destul dacă nu face d-astea. Cred că nu se poate abţine. E de-o lene şi de-un miserupism greu de conceput. Pur şi simplu nu-i păsa. "Lasă că tre` să-mi ia careva din grădină..Eventual femeia de serviciu a blocului, pai doar d-aia e platita!". V-am mai zis eu, întotdeauna altu` să facă treaba şi nu el. Iti trebuie multa determinare să coborî 6 amărâte de etaje cu liftul şi să arunci gunoiul. Când locuiam în vestul oraşului, trebuia să travesez un parc mărişor ca să ajung pe o stradă unde era amplasată ghena de gunoi, şi care mai era şi populată de câini vagabonzi. (asta e o altă problemă, una mare şi delicată în Ploieşti), şi totuşi făceam drumul respctiv cel puţin o dată pe zi. Şi ştiţi ce e şi mai ironic? Că cei care aruncă gunoiul pe geam sau pe stradă atunci când cred ei ca nu-i vede nimeni, sunt cei care critică prostul mers al ţării, România cea de caca în care sunt nevoiţi să trăiască. Eu i-aş aduna pe toţi şi i-aş pune să locuiască într-un tomberon câteva zile. Şi apoi să vedem cu ce curaj or mai arunca ei gunoiul pe oriunde.
În ziua de azi orice român care se respectă, dă cu pumnul în masă, crapă ceapa pe din două în măsele şi face oricare alte acte care emană testosteron trepanat, ştie că pentru a reuşi trebuie să-şi stabilească bine ţelurile în viaţă. Nimic rău în asta, dacă aceste scopuri personale nu ar fi divagat în obsesii generale sore cu prostia şi pe alocuri cu îngâmfarea. Fiecare popor îşi cultivă obsesiile şi încearcă să scoată zeama din ele, sâmburele `ăl mai mare. De exemplu japonezii: uhuuu, obsedaţi de tehnologie, ar fi în stare să formeze cozi kilometrice şi să campeze în faţa magazinului unde ştiu ei că vor găsi modelul cel nou al gadgetului X. Dar au ajuns departe, adică de exemplu brand-uri ca Samsung, Sony sunt primele în topurile vânzărilor din întreaga lume. Francezii…ei, lasand la o parte faptul că-s nespălaţi,(a se nota: n-am zis ca-s mai nespalati ca romanii, da?) au nasuri extrem de fine, şi îşi cultivă obsesia prin producerea celor mai bune şi mai rafinate parfumuri din lume. Şi exemplele ar putea continua. Dar să ne oprim la români, ce avem noi aici?
Un popor pentru care ţelul suprem este o "casă pe pământ". Cred că mi-a fost dat să aud de nenumărate ori expresia: "Asta e visul vieţii mele, să am o casă a mea şi numai a mea". În vară când am fost în Cipru am întâlnit un fost coleg de grădiniţă (ştiu, mare coincidenta, dar s-a întâmplat, nu întrebaţi cum ne-am recunoscut, a fost ciudat, deci NU întrebaţi, ok?) care lucra acolo la o florărie (nu e popofagot, relax) şi câştiga 1000 euro. Mi-a zis că e acolo de câţiva ani şi că mai are de stat încă vreo 5? până să-şi poată ridica o casă pe pământ că citez "nu ai realizat nimic în viaţă dacă n-ai o casă a ta, pe care s-o ridici cu mâinile tale". Nu mai contează că e amplasată la dracu`n praznic şi că stai în trafic 200 de ore să ajungi la serviciu sau la hypermarket. Contează că ai o casă A TA!
Televizorul. Românul trebuie să-şi ia de undeva informaţiile şi care e cel mai la îndemână şi cel mai prieten cu neuronul obosit? Teve-ul. I-auziţi-o p-asta: cică suntem pe locul 1 în Europa cu cele mai multe televiziuni şi cu cel mai mult timp petrecut în faţa micului ecran. Hai, să aud nişte urale, nu vă bucuraţi că suntem şi noi primii în Europa cu ceva?
Obsesia Paulo Coelho. Nu cred că e muncitor pe şantier, gospodină desăvârşită, vânzătoare de ziare sau haine, florăreasă, croitoreasă şi ce mai vreţi voi care să nu fi citit Coelho şi care să nu-l ridice în slăvi. Ca şi cum până la el literatura ar fi fost ceva aşa, neglijabil, care nu reusea sa te scormonească direct la corazon. Insa odata cu nasterea marelui Coelho, totul s-a luminat dintr-odata! El a revolutionat literatura atât pe verticală cât şi pe orizontală. (notă: nu o să menţionez că sunt şi câteva seminariste feministe – îşi merită statutul, credeţi-mă pe cuvânt- de la Litere care îl aşează în topul preferinţelor. Hello? Cum să predai la facultatea de Litere şi să-ţi placă Coelho…adică, zic şi eu..cât de Nikita să fii?)
Obsesia muierilor cu balcoane supradimensionate. Păi se poate să răsfoieşti o revistă şi să nu vezi ţâţe? Să aprinzi teve-ul şi să nu îţi săra-n ochi perechea nouă de silicoane a blondelor lu` Botezatu, a Adelinelor lu` Varciu? Nu, nu se poate. Că asta aduce rating. Asta cer bizonii cu boaşele mari, cu creierul pus la păstrare. Păi dacă asta vrea poporu`, asta i se dă, corect? Ce mai contează că mai sunt şi oameni care sunt îngreţoşaţi de atâta exhibiţionism, de atâtea curve portretizate că femei fatale? Ei nu contează, şi ştiţi de ce? Că sunt minoritatea. Şi din păcate aia n-o să conteze niciodată!
Obsesia messenger, yahoo messenger. Cum adică nu stai pe mess?! Mi-a cerut acum câteva zile o colegă id-ul şi i-am zis că nu prea mă conectez. La care duduia ridică din sprânceana şi spune aşa cu un ton dezaprobator, ca şi cum aş fi făcut un act realmente lipsit de morală: "Cum nu intri pe mess? Şi mama stă pe mess de la muncă şi îmi dă buzz-uri. Si uneori îmi reproşează că stau pe invisible!" Va daţi seamă până unde s-a ajuns?!
Obsesia telefoanelor mobile. Şi nu orice telefon, ci fiţa fiţelor: HTC-uri, Iphoane si alte telefoane care costa de 4Xsalariu minim pe economie din Romania. Păi dom`le sunt ţărani care muncesc ca apucaţii o vară prin Italia şi Spania ca să îşi cumpere un telefon de fiţă ca mai apoi să se ducă cu el la discoteca din Adunatii Vale să le arate el tovarăşilor ce şmecherie si-a tras; şi eventual să mai fie şi vreo fufă prin preajmă ca pe urmă s-o repeadă în boscheţi, promiţându-i că data viitoare când se mai duce acolo îi aduce o poşeta din aia Lui Bidon.
Obsesia auto. La noi ca la nimeni, vorba aia. Oameni care abia au bani să-şi plătească chiria şi să-şi cumpere o bucată de parizer cu pâine au GIP-uri şi Merţane. Da` cum se poate să nu aibă el? N-are cum. Şi X-ulescu are şi e mai varză ca el. Nu poate şi nici nu trebuie să se lase mai prejos. În ceva tre` să-şi concentreze şi el ambiţia, ce mama dracu`!
Şi mai sunt o grămadă: obsesia lenei (dacă ăla nu face, eu de ce să-mi rup cocoaşa muncind?), obsesia cărnii din congelator (reminiscenţe de pe vremea tovarăşului), obsesia haiducului aventurier (după două pahare de vin orice pulică e Robin Hood în devenire) şi nu în ultimul rând obsesia politicii, oricine, oricând şi oriunde discută politică. Şi de-a lungul deceniilor frazele de obicei se termină aşa "Da-i în Paştele mă-sii că ne-au sărăcit ţara, d-aia n-avem noi nimic" – Nu, niciodată nu sunt ei de vină, ci întotdeauna oricine altcineva.
Mă gândeam mai devreme la situaţiile în care am fost martoră la suferinţa unor oameni şi nu am putut face nimic pentru a-i ajuta. Şi nu mă refer la prieteni, colegi, amici…pe ei măcar cu o vorba bună şi cu o îmbrăţişare sinceră şi tot îi poţi ajuta. Cel mai bine îmi amintesc de două astfel de momente în care efectiv m-am abţinut să nu plâng. Eram prin liceu, iesiem de la ore şi mă îndreptam spre casă. Pentru că îmi uitasem cheile acasă şi mai aveam o oră de pierdut până când mama se întorcea de la serviciu, am rămas să mă plimb prin centru. 
.png)
Despre 
E un motiv pentru care ne înţelegem mai bine cu unii oameni. Compatibilitatea. Ca şi în dragoste. Cu prietenii e cam acelaşi lucru. Te potriveşti sau nu. Iar dacă sunt oameni cu care odată te înţelegeai de minune şi acum simţi că mai multe lucruri ai putea dezbate cu un străin, atunci nu ştiu ce se întâmplă. Probabil s-a dispersat compatibilitatea de atunci şi ne agăţăm de trecut în speranţa de a continuă relaţia şi în prezent? Se poate. Dar eu ştiu ca nu vreau să renunţ atât de uşor la oamenii dragi şi am speranţa şi poate şi convingerea că într-o bună zi vom reuşi să dărâm zidul care s-a ridicat între noi şi să construim împreună un alt pod pe care să ne întâlnim şi sa povestim deschis şi sincer despre noi de altădată şi atunci …
V-aţi întrebat vreodată cât de reală este o prietenie. Nu de mult am văzut doi prieteni care s-au certat, şi după un minut parcă toată prietenia lor nu fusese decât o mare iluzie, nici unul dintre ei nu-şi mai aducea aminte de lucrurile care-i legaseră, de atîtea clipe împărtăşite sub semnul unei prietenii socotite de mulţi ca fiind extraordinară. Ei nu mai sunt acum prieteni, iar eu nu am rezistat ispitei de a mă întreba, au fost oare vreodată prieteni,cât de reală a fost prietenia lor. Singurul răspuns convenabil găsit de mine, a fost că prietenia este atâta de reală pe cât putem ierta prietenilor noştri, prietenia este atât de rezistentă pe cât putem să nu ne judecăm prietenii. Prietenia are doar atâta putere pe cât de sinceri putem fi noi cu noi înşine, şi în definitiv realitatea oricărei prietenii este dată de realitatea credinţei noastre în împlinirea noastră prin prietenii noştrii. Şi toate acestea se întâmplă, pentru că pînă la urmă orice ealitatea este ceea ce rezistă imaginaţiei noastre!
Astăzi când m-am întors de la facultate am văzut din autobuz o doamnă pe stradă care folmotocea o pungă. Mă gândeam că o va pune în geantă sau în buzunar până la primul tomberon. Apăi da bine că nu. Doamna în cauză s-a uitat frumos în stânga şi în dreapta şi…a aruncat uşor punga în spatele ei, din mers. Înţeleg că nu erau coşuri de gunoi în zonă, înţeleg că pe cei de la primărie îi doare în dos de amenajarea lor, dar nu pot să înţeleg că bunul simţ al unei femei (care ţin să menţionez că era cochetă până-n sus şi-napoi) e echivalentul conţinutului unui tomberon. Şi mie mi se întâmplă să strâng în buzunare şi prin geantă ambalaje de la gume de mestecat, pachete de ţigări, batoane de cereale, dar le păstrez acolo până dau de un coş de gunoi sau în cel mai rău caz ajung cu ele tot acasă şi le arunc la coşul de gunoi din bucătărie. 
