Chiar dacă doar în calendar, oficial e primavară. Oficial se vând mărţişoare radioactive, oficial toare barurile din Ploieşti vor fi ocupate de dudui care mai de care gata sa întâmpine noul sezon cu un cocktail în mână şi ţigară pai în cealaltă, alături de prietenele lor. Discuţia se va centra în jurul mărţişoarelor primite şi cât de scumpe au fost. Tipic, nimic nou.

La mulţi ani d-relor şi d-nelor!

Eu aşa mă bucur că vine primăvara. Nu pot să spun că primăvara e anotimpul meu preferat, însă bucuria  primei zile din anotimpul florilor şi al renaşterii se cuibăreşte mereu în sufletul meu în prima zi de primăvară. Am rămas cu bucuria asta încă de când eram mică. (copilăria mi-am petrecut-o undeva la ţară, la doar 20 km de Ploieşti, într-un sătuc înconjurat de păduri şi plin de oameni mărinimoşi, fireşti, umani. phew…şi acum să respir). Îmi amintesc şi acum un 1 martie de atunci. Cred că eram prin clasa a 2-a. Zăpada se încăpăţâna să nu se topească şi ţurţurii să rămână aninaţi de streşinile caselor. Eu eram atât de nerăbdătoare să vina zilele călduroase încât m-am hotărât să dau o mână de ajutor primăverii. Am căutat prin curte cel mai înalt arac şi am început să lovesc cu el ţurţurii de la streaşina casei mele şi a vecinei. Însă cum sunt o ponoasă prin definiţie, un mic gafor profesionist, am reuşit sa sparg geamul vecinei cu unul din ţurţurii ascuţiţi. Aşa că atunci când a venit mama de la serviciu nu i-am mai dat mărţişorul pe care i-l cumpărasem, mi-a fost teamă de reacţia ei, aşa că m-am ascuns în şifonier. Vecina noastra era genul de femeie foarte severă, aspră şi uneori răutăcioasă. Dar când i-am explicat cum s-au petrecut lucrurile, spre marea mea surprindere a înţeles şi nu s-a supărat prea tare. Desigur, geamul tot a trebuit să i-l plătim şi uite aşa păpuşa aia la care râvneam pe atunci n-a mai ajuns să fie a mea.