Tag Archives: judecata

Daca nu as mai putea niciodata…

De când mă ştiu m-am imaginat în diverse ipostaze nefericite şi cum ar fi viaţă mea fără să pot face anumite lucruri cărora acum nu le acord deloc importantă. 

Să văd. Cred că asta ar fi cel mai urât lucru care mi s-ar putea întâmpla. Singurul lucru care îmi trce prin minte când mă gândesc la această scenă terifiantă, e…cum o să-i mai văd pe cei dragi maturizandu-se, imbatranind? Ce o să fac fără să văd culorile sublime ale toamnei? Cum o să mai văd filmele şi serialele mele dragi, fără de care viaţa ar fi atât de monotonă? Iar cărţile…pentru ele există braille sau audiobooks. Ştiu că nu sunt cele mai fericite soluţii, dar măcar există. Să nu mai zic că dacă sunt singură acasă noaptea, adorm cu luminile aprinse şi cu tv-ul pe vreun canal de ştiri unde să aud pe cineva vorbind. Mi-e frică de singurătate şi cred că nu m-aş descurca să fiu captivă pentru totdeauna într-un univers fără lumină. 

Să merg. Având în vedere că mie îmi place mişcarea, îmi plac mersul pe jos şi drumeţiile pe munte, (chiar dacă din lipsă de chef şi bani uneori sunt nevoită să spun pas) Dar îmi place să ştiu că pot să le fac oricând. Probabil aş trăi cu speranţa că într-o zi am să-mi revin şi am să merg din nou, iar dacă lucrul asta ar fi imposibil din punct de vedere medical, atunci aş prefera să nu ştiu. Mi-ar plăcea să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu gândul că poate e ziua când voi face progrese. 

Să aud. Cu asta cred că m-aş obişnui mai uşor. Singurul lucru care m-ar deranja cu adevărat e că nu aş mai putea asculta muzică. În rest cred că m-aş putea lipsi de cam orice: aş putea cîţi, aş putea viziona filme/seriale, aş putea vedea răsăritul şi culorile toamnei. 

Să vorbesc. Nu-i nimc, găsesc eu o formă de comunicare eficientă. Angajez pe cineva care să ţipe în locul meu. Deci cred că  asta ar fi o lipsă cu care m-aş obişnui repede. 

Pentru voi care a fi cel mai groaznic lucru dintre cele enumerate mai sus?



 De o astfel de simfonie de culori vorbeam:

Sustin limbajul simplu si curat

Ideea postului mi-a venit în timp ce citeam un blog autohton. (nu-i dau numele că şi anti-reclama tot reclamă e). Autorul blogului povestea despre o întâmplare personală legată de un supermarket. Nimic neobişnuit până aici. Ciudăţenia din punctul meu de vedere constă în faptul că postul era doldora de neologisme şi cuvinte pompoase pe care ca să le înţelegi trebuia să deschizi dicţionarul şi să te gândeşti care e sensul lor în contextul respectiv.
 
Eu nu înţeleg de ce trebuie să ne împiedicăm în cuvinte mari pentru a relata situaţii şi întâmplări simple. Chiar atât de mult contează limbajul în exprimarea unei idei? Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt de părere că un articol să fie scris fără argumente consistente sau cum se zice acum in acel "messenger style" cu tz, sh şi diferite abrevieri care nu îşi au rostul. Dar nici nu susţin articolele în care sunt înghesuite cuvinte mari doar de dragul de a epata şi de a da o notă "pseudocultă" relatării.
 
Sunt domenii ca filosofia, psihologia (şi cu siguranţă şi altele) în care respectarea unui limbaj riguros în termeni de specialitate este imperios necesar pentru expunerea ideilor şi a argumentelor iar  pentru comprehensiunea sa e nevoie de cunoştinţe solide în domeniul respectiv. Dar sincer, într-un post în care îţi exprimi indignarea referitoare la neregulile unui supermarket neologismele şi cuvintele sofisticate sunt redundante.
 
Aşadar, să susţinem un limbaj simplu, curat şi o expunere a ideilor susţinută de argumente consistente explicate pe înţelesul tuturor. Până la urmă scopul este ca fiecare cititor care ne trece pragul virtual să ne înţeleagă, să empatizeze şi să constate rapid dacă sunt sau nu de acord cu ideile noastre, şi,  nu in ultimul rand,  să nu insistam în a-i încurca şi a-i  împletici printre rânduri, ca ulterior aceştia să rămână prinşi la suprafaţă in cuvinte şi să nu poată pătrunde în profunzimea textului.

Trebuie şi implicaţiile lui

 Vă ziceam la finalul postuui de aici  că il  urăsc pe trebuie ăsta din toată inimă mea mică şi neagră. Ok, nu neagră, mică şi…roz, na. Ideea acestui articol mi-a venit după ce am primit la postul mai sus  mentionat următorul comentariu de la Ioana:

"Fosta mea dirigă mereu spunea că "trebuie" are o conotaţie negativă şi că exprimă ceva ce nu ai făcut la momentul potrivit."

Eu nu sunt de acord. Pentru că uneori acel "trebuie" poate avea şi un positive reinforcement. Adică un fel de auto-motivare. De exemplu, trebuie să învăţ în sesiune să îmi trec toate examenele. poate tu nu vrei sau nu ai chef să înveţi atunci, dar gândul că nu îţi compromiţi vara învăţând pentru restanţe te determină s-o faci.

Tot Ioana spunea:

"Înţeleg ce spui şi te aprob, într-o anumită măsură, doar că ea susţinea prin motive pedagogice şi psihologice că verbul "voi face" are un impact mult mai mare asupra subconştientul şi te determină să execuţi respectiva acţiune de bună voie şi nu obligat de anumite gânduri negativiste asupra viitorului"

Însă  e o diferenţă între un verb personal ca "a face" şi unul impersonal că "a trebui". E vorba de diferenţa de potenţare a unei acţiuni viitoare. "Voi face" implică certitudine pe care deja ne-am asumat-o, în timp ce "trebuie" implică un auto-îndemn pe care îl acceptăm doar la nivel pur teoretic. Până când  eu trebuie se va transformă în eu voi face  avem nevoie de motivarea acţiunii. Pentru "a face" nu mai e nevoie de motivare, însă pentru "a trebui" da, pentru că altfel va rămâne o necesitate pe care o vom îndeplini doar mecanic şi nu pentru că vrem cu adevărat. Problema cu trebuie asta  neurmat de o recompensă de orice natură, e că în timp va determina scăderea bunei dispoziţii şi a confortului psihic şi emoţional.

Ioana incheie seria lui trebuie cu urmatorul comentariu:

"Pentru mulţi, "trebuie" reprezintă din start o acţiune pe care sunt obligaţi să o facă, sau cel puţin o astfel de viziune îmi lasă mie. Şi cum nu putem discuta la modul general, ci doar particular, poate adăugat şi cu puţin din ce vedem la apropiaţi, eu am impresia că aceşti doi termeni iţi dau o stare cu totul diferită, atunci când vine vorba de implicarea în ceva. Probabil că depinde şi de modul de reacţie al fiecăruia."

Tare mi-ar placea sa aflu si alte pareri.

Frica de moarte. What else is there?

Epicur a incercat sa ne alunge frica de moarte cu un faimos argument conform caruia nu exista motive sa ne temem de moarte, deoarece nu ne poate facerau atat timp cat noi suntem, ea nu este, iar cand ea este, noi nu mai suntem. Asadar, de ce sa ne framantam atunci din cauza ideii mortii, daca ea insasi (nu ideea ei!) este ceva cu care nu ne intalnim niciodata?
In ciuda coerentei sale, argumentul nu convinge pe toata lumea, mai mult, aproape ca nu reuseste sa convinga pe nimeni, pentru ca este greu sa alungi cu rationamente teama de moarte, de viitoarea noastra disparitie, de consumarea totala a eului, a constiintei, a intregului univers personal. Adevarul este ca, asa cum bine puncta Juan de Mairena: "A fi nepasator in fata mortii precum un toreador nu e un lucru atat de usor precum pare, nici macar cu ajutorul lui Epicur, pentru ca in orice salt propriu-zis, moarta sare impreuna cu noi. Iar asta o stiu toreadorii mai bine decat oricine.

O alta problema cu care umanitatea se confrunta de mii de ani, si inca nu i-a gasit un raspuns multumitor, este ceea ce se alfa dincolo de moarte.
Cum putem afla ce anume ne asteapta de dupa moarte? Poate disolutia absoluta a fiintei noastre, neantul, sau poate supravietuirea sufletului, cum vor sa ne faca sa credem aproape toate religiile. Ori, poate, un lucru pe care nici macar nu reusim sa ni-l imaginam, fiindca pentru a sti, ar trebui sa murim si sa nu murim totodata. Era o gluma pe seama unui maestru budist si al discipolului sau. Acesta din urma il intreaba:
-Ce il asteapta pe omul intelept dupa ce acesta moare?
-Nu stiu, a raspuns maestrul.
-Cum este posibil sa nu stii? Nu esti tu oare unul dintre cei mai renumit intelept al vremii?
-Sunt intr-adevar, dar nu am murit inca niciodata, a replicat maestrul.

Cand judecam oamenii fara sa-i cunoastem…

Vi s-a intamplat vreodata sa va purtati urat cu cineva, sa porniti de la premisa ca e o persoana naspa, ingamfata, de tot cacatu si sa ii faceti fel si fel de magarii crezand ca e oricum personajul negativ si le merita din plin?
Sa va uitati cu ura, sa injurati in gand, sa invidiati, sa detestati…iar ca raspuns sa primiti doar actiuni pozitive, doar ajutor si vorbe frumoase? Mie mi s-a intamplat si imi pare rau. Bine, nu am ajuns singura la concluzia ca X e o persoana naspa, ci m-am lasat influentata de parerile celorlalti care nu o puteau inghiti.

Daca inainte nu credeam ca poti sa nu suporti o persoana by default, acum is convinsa ca oamenii cu care stai te influenteaza mai mult decat ar trebui. Si totusi e destul de greu sa ramai impartial si sa nu le dai dreptate celor cu care te intelegi cel mai bine. Te gandesti ca stiu ei ce stiu, si nu te mai obosesti sa judeci singur persoana cu pricina si incepi, incet-incer sa o detesti fara niciun motiv intemeiat.

Dar ce se intampla cand ajungi sa interactionezi cu persoana respectiva si ajungi sa constati ca de fapt este super de treaba, prietenoasa, inteligenta etc? Te simti vinovat ca ai judecat-o sau pur si simplu crezi ca e doar ipocrita si ramai la parerea formata prematur?

Prima impresie. Cât de superficiali suntem?

Vorbeam ieri cu o fostă colegă pe net care îmi spunea că s-a îndrăgostit şi că e super entuziasmată. Okk, am zis. Nu era nimic nou la ea. Am întrebat-o unde l-a cunoscut pe respectivul. Şi când am primit răspunsul: "pe net" am rămas blogată. (haha). Bun, ştiu că ea era genul de tipă care nu stătea week-endurile acasă, nu rata nicio petrecere, nu ezita nicio clipă să se ducă să danseze toată noaptea prin cluburi. Şi pur şi simplu îmi era greu sa mi-o imaginez stând nopţile pe messenger, vorbind sau făcând cine-ştie-ce alte minuni pe la webcam. Am întrebat-o apoi de unde e tipul, mă gândeam că o fi de prin altă ţară, am zis cu mâna pe inima că o fi intrat pe vreun chat şi a dat de vreun indian, pakistanez în călduri, cu o engleză adorabilă (cu ghilimele de rigoare, desigur) dar nu, mi-a răspuns că tipul e din Constanţa şi că vorbesc pe net de mai bine de 3 luni. Buun, şi…de ce nu v-aţi întâlnit până acum? Ştii, Bucureşti-Constanţa nu e o distanţă foarte mare.

Ei bine, aici vine răspunsul care m-a dat pe spate, aşa că voi cita: "Vezi tu, mi-a zis că aşa creem suspansul, tensiunea şi atracţia, că e frumos să ne jucăm rolul ăsta în spatele monitorului, să putem fi cine vrem noi, să ne îndrăgostim şi să ne vedem când nu vom mai putea respira unul fără celălalt". Ce era să mai zic, la început am crezut că face mişto, că glumeşte, dar nu… pasul doi a fost sa mă invite sa dau accept unui photosharing pe messenger şi să mi-l umple cu poze ale individului, care, să mă iertaţi, arăta ca un gherţoi plin de lanţuri şi ghiuluri. (nu, nu era rromân, dar nu era nici departe). Acum, în mintea mea s-a conturat următoarea dilemă. Dacă insul ăla arăta cum arăta, cum ceapa mă-sii să îi spună el ei să o ia mai încet? Dacă  mai adăuga că înainte de întâlnirea cu el trebuie să citească din Heidegger că zău vă zic îmi băgam picioarele în el de raţionament. Mai stau ce mai stau şi o întreb cu ce se ocupă el. Şi răspunsul a venit plin de emfază: "E doctor pediatru, aşa mult îi plac copiii, mi-a zis că i-ar plăcea să aibă doi sau chiar trei şi pe toţi să îi facă doctori, aşa ca el" Văleu, doctor?!! ăla!?

Ok, bine, de ieri mi-am propus să nu mai judec omul după aparenţe, dar jur că până acum nu m-au înşelat atât de mult. Adică dacă omu arăta a gherţoi era gherţoi, dacă arăta a bussiness man, păi chiar era. Ştiu că mai voiam să o întreb dacă nu cumva a făcut sex virtual. Ce vreţi? Eram şi eu curioasă, tipa e destul de bună,  şi mă încercau diverse gânduri murdare. Dar după ce mi-a trântit-o că gherţoiul e doctor şi iubeşte copiii (mi-aş fi dat şi singură seama după faţa lui că are predilecţie spre minore) am zis că mai bine închid fereastra şi îmi văd de nimicurile mele virtuale. (sunt încă în plină sesiune şi ma tot fofilez să nu mă apropii la mai puţin de un metru de cursuri, aşa că îmi găsesc de lucru pe unde pot).

Acum, ce vreau eu să vă întreb….vouă vi s-a întâmplat să judecaţi omul după aparenţe şi să constataţi ulterior că v-aţi înşelat? Cât de importantă e prima impresie pe care o facem? Acum stau şi mă gândesc că omul ăla poate era în sinea lui un minunat, un romantic, un profund, un cult…dar dacă nu ajungi să îl cunoşti mai cu de-amănuntul, atunci nu ai cum să vezi decât la suprafaţa. Însă judecând omul în suprafaţă ne face să fim mai superficiali decât am fi crezut…

  • 2 in 1: Pinterest & Instagram

    Follow Me on Pinterest



  • google plus

  • Ia-ma la tine :)


    questioare
    <a href="http://questioare.com" target="_blank" name="Questioare"> . <img src="http://questioare.com/banners/strumfita.jpg" alt="questioare" border="0"/ > </a>
  • Proud to be here

    Photobucket
  • Arhiva