Si de ce zic intre femei? Simplu, pentru ca pana acum nu am intalnit niciun barbat invidios. Asa ca mi-e greu sa ma raportez si la ei. Acum nu stiu, fie am cunoscut eu doar specimene de barbati ok, fie stiu sa si-o ascunda mult mai bine ca noi, femeile. Singurul lucru cu care un barbat se lauda (majoritatea dintre ei) e: pula mare, masina misto, gagica beton, pachetele de muschi si calculatorul pe care-l poseda.
Prima intalnire cu invidia la femei am avut-o in clasa I cand colega de banca a spus cu atata naduf "Lu` aia i-a pus 10 doamna invatatoare desi scrie mai urat ca mine", asta dupa ce ne adusese invatatoare caietele de caligrafie pe care ne pusese note. Si de atunci cu invidia feminina m-am tot intalnit sub diferite forme: mai mascata, mai vadita, dar toate fetele pe care le cunosc si-au exprimat intr-o maniera sau alta samanta de invidie pentru alte femei.
Fie ca se refereau la calitatea toalelor, fie la modul in care altele sunt apreciate, fie la norocul pe care unele il au, fie la reusitele lor obtinute fara prea mult efort. Nu stiu de ce, dar tind sa cred ca o femeie isi accepta mai greu esecul decat un barbat. Niciodata nu sunt ele de vina ci o sumedenie de alti factori independenti de ele. Ba mai mult, sunt femei care ar fi in stare sa dea vina pe conjunctura astrelor pentru nesansa lor. Barbatii insa nu-s nici pe departe asa. Ei se resemneaza mai usor cand nu le reuseste ceva. Constientizeaza mai repede ca au si ei partea lor de vina si nu doar colegul de birou, sau cine stie cine altcineva.
Acum nu zic ca nu sunt si barbati lasi, dar poate pentru ca ei sunt construiti sa fie mai rationali ca noi analizeaza mai bine faptele, actiunile si pot sa traga linie si sa spuna concret unde anume au gresit si unde nu. La femei lucrurile stau cu totul diferit. Ele gasesc intotdeauna un tap ispasitor, de regula tot in alta femeie, care "le-a suflat" sansa de sub nas, care desi e mai nasoala, mai proasta si nu isi asorteaza niciodata hainele cum trebuie, printr-un miracol (s-o fi culcand cu sefu`?) e mai apreciata decat ele.
Ele intotdeauna gasesc ceva de comentat, mereu se incapataneaza sa observe minusurile altor femei si nu plusurile. Nu am intalnit nicio fata care primul lucru pe care mi l-a spus despre o alta sa fie un aspect pozitiv. Ele se afla intr-o permanenta competitie, constient sau inconstient se raporteaza la altele, fara sa se concentreze pe cum sunt ele cu adevarat. Acum nu zic ca regula se aplica la toate reprezentantele sexului frumos, dar cu siguranta cele mai multe dintre ele se incadreaza in categoria invidioaselor. (unele mai mult, altele mai putin) Nu se pot abtine pur si simplu sa nu se uite in ograda vecinului, sa nu vada intai paiul din ochii celorlalte si nu barna din ai lor.
Pana la urma care o fi baza acestei invidii care la unele ajunge sa fie atat de maladiva incat sa le roada pe interior? Isi petrec vietile lor discutandu-le si invidiindu-le pe ale altora, isi creeaza complexe si foarte putine reusesc sa se aprecieze si sa se accepte asa cum sunt. Si vorba aia, invidia e boala grea si nu s-a gasit inca un leac…(si nu-mi ziceti ca leacul e indiferenta si nepasarea pentru ca stiti bine ca lucrurile nu-s deloc atat de simple in practica)
Ah da, a venit week-endul, in sfarsit! Un sfarsit de saptamana cat mai frumos va doresc. Va pup,
.jpg)
Da, ii stiti cu totii. Cei care sunt preocupati de cum scrii un lucru, cei care fac analiza frazei si in somn si cei pentru care fara gramatica viata ar fi atat de seaca. Nu ma intelegeti gresit, e normal ca macar limba ta sa stii s-o scrii corect, dar nu va inchipuiti cat ma pot enerva oamenii care stau la panda sa te prinda ca ai uitat o virgula dupa nu-stiu-care cuvant. Si nuuu, nu spun doar asa "vezi ca acolo trebuia o virgula" sau "ai pus o virgula unde nu trebuia", ei trebuie intotdeauna sa duca totul la extrem, sa te spurce, sa te faca analfabet, sa iti dea cu regulile acuzativului in cap si sa te calce in picioare..jpg)
…nu am spus-o eu ci chiar imparatul Japoniei, Akihito. Va dati seama ce e in sufletul lor acum? Nu va dati, ca empatia nu exista decat in teorie. Nimeni nu se poate incalta cu papucii altcuiva si sa stie asa dintr-odata cum se simte. Si daca oameni care au pierdut tot pot avea incredere ca lucrurile se vor indrepta in bine, noi de ce am merge mereu pe strada cu fruntea incruntata, privirea goala si lipsita de speranta si capul plecat?
Privind in urma realizez ca am pierdut multe ocazii de a rade, de a fi implinita si fericita doar pentru ca eram prea concentrata pe a gasi chichita aia care nu ma lasa s-o fac. Daca as putea intoarce timpul inapoi cu siguranta as fi cu mult mai detasata. Nu sunt aici pentru a schimba lumea, nemultumirea si frustrarea mea nu vor produce nimanui vreun mare bine, dimpotriva. Faptul ca ne plangem in fiecare zi de lucruri marunte nu ne face mai atenti, mai prezenti in vietile noastre. Am putea inlocui timpul in care ne vaitam de notele proaste, de neintelegerile cu parintii, de esecurile pe plan profesional, de vremea urata de afara, de aglomeratia din supermarketuri, de lipsa de bun simt a majoritatii cu o iesire cu prietenii, cu cititul unei carti bune, cu vizionatul unui film frumos, cu plimbatul prin parc, cu un abonament la fitness/sala de forta. Ne putem elibera de energia negativa facand lucruri care ne ajuta sa fim daca nu fericiti, macar impliniti si multumiti..jpg)
Vorbeam săptămâna trecută cu Oana, colega mea, despre ce am face dacă am găsi un telefon uitat undeva. Totul a pornit de la faptul că m-am căutat în buzunar şi am zis dezamăgită "l-am pierdut"….Oana se uită mirată la mine şi mă întreabă "telefonul?!" şi eu…"ah, nu…pachetul de ţigări". Da, abia îl cumpărasem şi fumasem vreo 2-3 ţigări şi cum eu am prostul obicei să îl ţin în buzunarele de la geacă sau palton, mi se întâmplă des sa-l pierd. M-am gândit să-l pun în geantă, dar e mai uşor de scos din buzunar, aşa până scotocesc eu printre 100 de questii inutile din geanta mea, fie se termină pauza de la şcoală, fie mă iau cu altceva şi nu mai fumez deloc (which is not a bad thing, I know)..png){kind=small}
V-aţi întrebat vreodată cât de reală este o prietenie. Nu de mult am văzut doi prieteni care s-au certat, şi după un minut parcă toată prietenia lor nu fusese decât o mare iluzie, nici unul dintre ei nu-şi mai aducea aminte de lucrurile care-i legaseră, de atîtea clipe împărtăşite sub semnul unei prietenii socotite de mulţi ca fiind extraordinară. Ei nu mai sunt acum prieteni, iar eu nu am rezistat ispitei de a mă întreba, au fost oare vreodată prieteni,cât de reală a fost prietenia lor. Singurul răspuns convenabil găsit de mine, a fost că prietenia este atâta de reală pe cât putem ierta prietenilor noştri, prietenia este atât de rezistentă pe cât putem să nu ne judecăm prietenii. Prietenia are doar atâta putere pe cât de sinceri putem fi noi cu noi înşine, şi în definitiv realitatea oricărei prietenii este dată de realitatea credinţei noastre în împlinirea noastră prin prietenii noştrii. Şi toate acestea se întâmplă, pentru că pînă la urmă orice ealitatea este ceea ce rezistă imaginaţiei noastre!
Mda, am citit dis-de-dimineaţă prin blogul unei tipe şi păcat mi-ar fi să nu recunosc ceea ce e evident în cazul meu: am râs de gândurile fetei, de aspiraţiile şi de aşteptările ei de la viaţă, de poezioarele răsuflate pe care nu numai ea le-a scris la vârsta adolescenţei, ci aprooape 90 % dintre românii average(românul s-a născut poet, mdeh), indiferent că aveau, sau nu, talent. .jpg)
Dar nu despre asta trebuia să scriu eu azi. O prezen
