Tag Archives: judecata

Grammar nazi…

Da, ii stiti cu totii. Cei care sunt preocupati de cum scrii un lucru, cei care fac analiza frazei si in somn si cei pentru care fara gramatica viata ar fi atat de seaca. Nu ma intelegeti gresit, e normal ca macar limba ta sa stii s-o scrii corect, dar nu va inchipuiti cat ma pot enerva oamenii care stau la panda sa te prinda ca ai uitat o virgula dupa nu-stiu-care cuvant. Si nuuu, nu spun doar asa "vezi ca acolo trebuia o virgula" sau "ai pus o virgula unde nu trebuia", ei trebuie intotdeauna sa duca totul la extrem, sa te spurce, sa te faca analfabet, sa iti dea cu regulile acuzativului in cap si sa te calce in picioare.

Nu incurajez bloggerii care nu au trecut pe la scoala la orele de limba romana, in scoala generala zic, si scuza ca au urmat un liceu de real nu se sustine, asta pentru ca sa scrii corect romaneste inveti prin I-IV si incepi sa intelegi mai bine treburile in scoala generala. Daca n-ai prins de atunci, greu te mai inveti cand scrii "fi/fii", "odata/o data" sau "stii/sti".

Dar nu ma incanta deloc si nici mai cu mot nu mi se par cei care nu au altceva de comentat decat despre greselile gramaticale. Iar daca ai indrazneala hilara sa spui/scrii un cuvant in engleza esti comercial si nu-ti place limba ta. si iar sar de fund in sus atoatestiutorii. E atat de greu sa ne concentram pe esenta unui articol? E atat de dificil sa vedem dincolo de o paranteza uitata si de o litera mancata din neatentie? Eu zic ca nu. Dar poate sunt eu ciudata. In peregrinarile mele internautice am gasit greseli grave in bloguri cu pretentii, insa nu m-am apucat sa fac un scop din a "taxa" autorul. Am trecut peste, mai ales daca pe blogul respectiv nu se intampla des sa gasesc greseli gramaticale/de exprimare.

Pana la urma oameni suntem, venim obositi de la serviciu/scoala si vrem doar sa impartasim cu cititorii nostri ganduri, experiente, pareri. Ca mancam o litera, sarim peste o virgula nu ne face nici analfabeti si nici macar neglijenti. Se intampla. Da, pur si simplu se intampla. Asadar, you grammar nazi, deal with it!


Nu avem timp sa fim pesimisti

…nu am spus-o eu ci chiar imparatul Japoniei, Akihito. Va dati seama ce e in sufletul lor acum? Nu va dati, ca empatia nu exista decat in teorie. Nimeni nu se poate incalta cu papucii altcuiva si sa stie asa dintr-odata cum se simte.  Si daca oameni care au pierdut tot pot avea incredere ca lucrurile se vor indrepta in bine, noi de ce am merge mereu pe strada cu fruntea incruntata, privirea goala si lipsita de speranta si capul plecat?

Aud tot timpul ca la noi lucrurile nu vor evolua in bine, ca suntem condusi de cine suntem, ca suntem o societate de cel mai mare rahat si cate alte plangeri care nu fac decat sa ne ingreuneze sufletul in zadar. Nu trebuie sa ducem noi povara unei guvernari stricate, nu trebuie sa ne plangem tot timpul de masurile lor stupide. Da, inteleg ca  din cauza lor nu avem conditii de gasirea unui job bine platit, ca multi dintre noi nu pot duce un trai decent, dar pana la urma trebuie sa ne gandim ca traind zi de zi cu o inima neagra si acelasi gust amar invechit nu ne  va ajuta sa ne simtim mai bine.

Nu spun acum sa luam pastila fericirii, sa ne punem ochelarii de cal si sa traim cu iluzia unei vieti superbe. Doar ca pana la urma nici daca suntem "haters of the world" nu o sa fim mai fericiti si mai impliniti. Si luati aminte ca postul asta e unul automotivant. Pentru ca mie mi se spune deseori ca sunt un hater of the world, ca sunt vesnic nemultumita si mereu gasesc bila neagra in cutia cu bile colorate.

Privind in urma realizez ca am pierdut multe ocazii de a rade, de a fi  implinita si fericita doar pentru ca eram prea concentrata pe a gasi chichita aia care nu ma lasa s-o fac. Daca as putea intoarce timpul inapoi cu siguranta as fi cu mult mai detasata. Nu sunt aici pentru a schimba lumea, nemultumirea si frustrarea mea nu vor produce nimanui vreun mare bine, dimpotriva. Faptul ca ne plangem in fiecare zi de lucruri marunte nu ne face mai atenti, mai prezenti in vietile noastre. Am putea inlocui timpul in care ne vaitam  de notele proaste, de neintelegerile cu parintii, de esecurile pe plan profesional, de vremea urata de afara, de aglomeratia din supermarketuri, de lipsa de bun simt a majoritatii cu o iesire cu prietenii, cu cititul unei carti bune, cu vizionatul unui film frumos, cu plimbatul prin parc, cu un abonament la fitness/sala de forta. Ne putem elibera de energia negativa facand lucruri care ne ajuta sa fim daca nu fericiti, macar impliniti si multumiti.

Nu avem prea mult la dispozitie sa ni-l petrecem ducand povara lumii, cautand bile negre si plangandu-ne de orice nimic pe care-l lasam sa ne strice buna dispozitie. Daca am fi desenat cate un cerculet pe un caiet de fiecare data cand ne-am enervat inutil probabil ca din vina noastra multi copacei ar fi fost demult sacrificati.


Sa fim prieteni cu apa si sapunul

Macar atat. Ca doar suntem femei tinere si ne respectam.  Pot sa inteleg pana la un anumit punct batranii care miros – au pensia de 200 ron si fac economie la apa, nu pot sa-i inteleg  insa de ce ies la plimbare cu autobuzul si prin supermarketul duhnind a jeg. Ce imi este insa greu sa inteleg e cum unele fete tinere uita sa se intalneasca zilnic cu apa si sapunul, si zau, fetelor, parfumul nu acopera mirosul de transpiratie oricat de mult v-ar placea sa credeti asta. Degeaba sunteti machiate, pensate, aranjate daca duhniti a nespalate! Traim in secolul 21 si cu baia/dusul sub nas, nu-i greu deloc sa facem baltabac in apa, sa luam sapunul in manuta si sa ne spalam!

Credeti-ma ca nu e prima data cand ma urc in autobuz si ma asez frumusel langa o domnita stilata si in 5 minute o iau din loc catre cealalta jumatate a mijlocului de transport in comun. Si nu, nu le gasesc nicio scuza, hainele curate, igiena corporala sunt e-l-e-m-e-n-t-a-r-e! Cum persoanele respective stiu ca trebuie sa manance, sa bea apa, sa mearga la toaleta, asa ar trebui sa stie si ca spalatul pe dinti, dusul ar trebui sa faca parte din rutina zilnica, ele fiind obligatorii pentru un om caruia nu-i lipsesc resursele necesare pentru a le indeplini!

In rest, numai de bine!

Invidia intre femei

Si de ce zic intre femei? Simplu, pentru ca pana acum nu am intalnit niciun barbat invidios. Asa ca mi-e greu sa ma raportez si la ei. Acum nu stiu, fie am cunoscut eu doar specimene de barbati ok, fie stiu sa si-o ascunda mult mai bine ca noi, femeile. Singurul lucru cu care un barbat se lauda (majoritatea dintre ei) e: pula mare, masina misto, gagica beton, pachetele de muschi si calculatorul pe care-l poseda.

Prima intalnire cu invidia la femei am avut-o in clasa I cand colega de banca a spus cu atata naduf "Lu` aia i-a pus 10 doamna invatatoare desi scrie mai urat ca mine", asta dupa ce ne adusese invatatoare caietele de caligrafie pe care ne pusese note. Si de atunci cu invidia feminina m-am tot intalnit sub diferite forme: mai mascata, mai vadita, dar toate fetele pe care le cunosc si-au exprimat intr-o maniera sau alta samanta de invidie pentru alte femei.

Fie ca se refereau la calitatea toalelor, fie la modul in care altele sunt apreciate, fie la norocul pe care unele il au, fie la reusitele lor obtinute fara prea mult efort. Nu stiu de ce, dar tind sa cred ca o femeie isi accepta mai greu esecul decat un barbat. Niciodata nu sunt ele de vina ci o sumedenie de alti factori independenti de ele. Ba mai mult, sunt femei care ar fi in stare sa dea vina pe conjunctura astrelor pentru nesansa lor. Barbatii insa nu-s nici pe departe asa. Ei se resemneaza mai usor cand nu le reuseste ceva. Constientizeaza mai repede ca au si ei partea lor de vina si nu doar colegul de birou, sau cine stie cine altcineva.

Acum nu zic ca nu sunt si barbati lasi, dar poate pentru ca ei sunt construiti sa fie mai rationali ca noi analizeaza mai bine faptele, actiunile si pot sa traga linie si sa spuna concret unde anume au gresit si unde nu. La femei lucrurile stau cu totul diferit. Ele gasesc intotdeauna un tap ispasitor, de regula tot in alta femeie, care "le-a suflat" sansa de sub nas, care desi e mai nasoala, mai proasta si nu isi asorteaza niciodata hainele cum trebuie, printr-un miracol (s-o fi culcand cu sefu`?) e mai apreciata decat ele.

Ele intotdeauna gasesc ceva de comentat, mereu se incapataneaza sa observe  minusurile altor femei si nu plusurile. Nu am intalnit nicio fata care primul lucru pe care mi l-a spus despre o alta sa fie un aspect pozitiv. Ele se afla intr-o permanenta competitie, constient sau inconstient se raporteaza la altele, fara sa se concentreze pe cum sunt ele cu adevarat. Acum nu zic ca regula se aplica la toate reprezentantele sexului frumos, dar cu siguranta cele mai multe dintre ele se incadreaza in categoria invidioaselor. (unele mai mult, altele mai putin) Nu se pot abtine pur si simplu sa nu se uite in ograda vecinului, sa nu vada intai paiul din ochii celorlalte si nu barna din ai lor.

Pana la urma care o fi baza acestei invidii care la unele ajunge sa fie atat de maladiva incat sa le roada pe interior? Isi petrec vietile lor discutandu-le si invidiindu-le pe ale altora, isi creeaza complexe si foarte putine reusesc sa se aprecieze si sa se accepte asa cum sunt. Si vorba aia, invidia e boala grea si nu s-a gasit inca un leac…(si nu-mi ziceti ca leacul e indiferenta si nepasarea pentru ca stiti bine ca lucrurile nu-s deloc atat de simple in practica)

Ah da, a venit week-endul, in sfarsit! Un sfarsit de saptamana cat mai frumos va doresc. Va pup,

Cât costă moralitatea?

Vorbeam săptămâna trecută cu Oana, colega mea, despre ce am face dacă am găsi un telefon uitat undeva. Totul a pornit de la faptul că m-am căutat în buzunar şi am zis dezamăgită "l-am pierdut"….Oana se uită mirată la mine şi mă întreabă "telefonul?!" şi eu…"ah, nu…pachetul de ţigări". Da, abia îl cumpărasem şi fumasem vreo 2-3 ţigări şi cum eu am prostul obicei să îl ţin în buzunarele de la geacă sau palton, mi se întâmplă des sa-l pierd. M-am gândit să-l pun în geantă, dar e mai uşor de scos din buzunar, aşa până scotocesc eu printre 100 de questii inutile din geanta mea, fie se termină pauza de la şcoală, fie mă iau cu altceva şi nu mai fumez deloc (which is not a bad thing, I know).

Şi mă gândeam dacă aş fi pierdut telefonul, cel care l-ar fi găsit, l-ar fi înapoiat? Şi apoi m-am întrebat pe mine, oare eu aş fi făcut asta? Adică să găsesc un telefon funcţional, să umblu în agendă şi să sun un cunoscut al pierzătorului. Primul instinct a fost să zic "categoric asta aş face!". Dar după câteva secunde, aproape involuntar mi-a răsărit de undeva din ungherele minţii întrebarea drăcuşorului "Ce fel de telefon e?". Şi apoi mi-am pus problema, da…ok găsesc un telefon, chiar ar conta cât de scump este? Nu am găsit niciodată lucruri valoroase pe care să le pot înapoia proprietarului, am găsit lucruri minore (cerceluşi,brăţarele de argint) dar niciodată vreun portofel cu acte şi cu bani, sau un telefon.

Eu sunt genul de om idiot care se duce şi dă restul primit în plus la magazinul din colţ. Odată am primit restul de la 100 ron, deşi dădusem doar 50. După ce am ieşit afară din magazin şi am vrut să-mi pun banii în portofel am realizat eroarea făcută de vânzătoare, m-am întors şi i-am dat banii înapoi. M-am gândit că săraca oricum are un salariu de rahat şi că tot din ăla o să plătească lipsa.

Însă cu telefonul scump se pune problema în felul următor: dacă era unul scump, de fiţe, înseamnă că proprietarul avea bani, dar mai e şi varianta des întâlnită pe la noi, când şi amarasteanul mănâncă 2 luni pâine şi ceapă să-şi cumpere un HTC sau Iphone 4. În ambele cazuri cred că aş fi tentată să-l păstrez. Dacă are bănet, o să-şi cumpere a doua zi altul, iar dacă nu are, să-i fie învăţătură de minte să nu-şi mai cumpere lucruri pe care abia şi le permite.

Da, moralitatea are graniţele ei. Când e vorba de bani, de preţ, suntem tentaţi să ne gândim la nevoile noastre. Egoismul nostru nativ îşi va cere tributul. Oricât de mărinimoşi şi corecţi ne-am da, puţini sunt cei care ar înapoia posesorului telefonul de fită uitat pe o bancă….
Dacă e un telefon ieftin, sau un lucru fără o valoare semnificativă, nici nu clipim şi căutăm să-l înapoiem (în măsura în care acest lucru e posibil). Aşadar, oameni buni, care e preţul moralităţii?

Cat de reala este prietenia?

V-aţi întrebat vreodată cât de reală este o prietenie. Nu de mult am văzut doi prieteni care s-au certat, şi după un minut parcă toată prietenia lor nu fusese  decât o mare iluzie, nici unul dintre ei nu-şi mai aducea aminte de lucrurile care-i legaseră, de atîtea clipe împărtăşite sub semnul unei prietenii socotite de mulţi ca fiind extraordinară. Ei nu mai sunt acum prieteni, iar eu nu am rezistat ispitei de a mă întreba, au fost oare vreodată prieteni,cât de reală a fost prietenia lor. Singurul răspuns convenabil găsit de mine, a fost că prietenia este atâta de reală pe cât putem ierta prietenilor noştri, prietenia este atât de rezistentă pe cât putem să nu ne judecăm prietenii. Prietenia are doar atâta putere pe cât de sinceri putem fi noi cu noi înşine, şi în definitiv realitatea oricărei prietenii este dată de realitatea credinţei noastre în împlinirea noastră prin prietenii noştrii. Şi toate acestea se întâmplă, pentru că pînă la urmă orice ealitatea este ceea ce rezistă imaginaţiei noastre!



Today, it`s me against the world!

Mda, am citit dis-de-dimineaţă prin blogul unei tipe şi păcat mi-ar fi să nu recunosc ceea ce e evident în cazul meu: am râs de gândurile fetei, de aspiraţiile şi de aşteptările ei de la viaţă, de poezioarele răsuflate pe care nu numai ea le-a scris la vârsta adolescenţei, ci aprooape 90 % dintre românii average(românul s-a născut poet, mdeh), indiferent că aveau, sau nu, talent.
Da, recunosc, m-am distrat copios ca şi cum eu n-aş fi făcut prostia să scriu asemenea inepţii când eram în clasa a noua, ar trebui să mă ruşinez şi să o înţeleg, saaaaau….nu. Bine, bine, am scris poezii, am comis sacrilegiul, dar măcar nu am scris online să mă vadă toată comunitatea virtuală, inclusiv românii din diasporă care mai ţin minte cum se citeşte în româneşte, eventual după ce mi-au trecut impresiile de adolescentă neînţeleasă am distrus orice urmă a poemelor de altădată ca să nu risc să fiu făcută de râs de mama când mă mai duc pe acasă şi ea scoate la iveală vestigiile erei de mult apuse.
 
Continuând…am văzut că tipesa scrie despre iubire, despre condiţia adolescentului în liceele din România, despre fetele bârfitoare care le invidiază pe cele care umblă cu indivizi dubioşi deoarece ar vrea să fie în locul lor(are o logică debordantă fătuca, n-am ce zice)şi să fie împreună cu indivizi dubioşi ; mai scrie despre minciună şi dezamăgire, despre puterea asimetrică a banului şi dispoziţia pentru inadaptabilitate(ohohooo, câtă deşertăciune, e pe drumul cel bun), iar la sfârşit trânteşte un truism care mă face să închid imediat pagina şi să deschid oe trilulilu crocodilu si sa ma destind cu o piesa care imi tot rasuna in urechi de cateva zile. (relax, o s-o atasez la finalul postului)

Dar nu despre asta trebuia să scriu eu azi. O prezenţă seducătoare îmi cerea expres ieri să scriu mai des pe blog (si cu ocazia asta ii urez un calduros "La multi ani!" ) Insa cum se întâmplă de fiecare data, nu am promis nimic, eu tac şi fac…deoarece sunt de la ţară. Pentru asta trebuia să mă uit la televizor (cum dracu, adică blogul meu trăieşte doar din ştirile de la ora 5  OMFG !!!nooooo !), dar cum, mai ales când vremea fiind mohorâtă. Săptămâna ce-a trecut riscam să fiu trăsnită prin televizor(la propriu) ?  mişelească treabă! cu toate acestea m-am uitat ca să aflu despre un domn care a murit în timp ce stătea cu picioarele într-un lighean cu apa şi îşi usca părul cu foehnul, despre nişte ieşeni păgubiţi de un fals angajat al unei reţele de telefonie mobilă(expresia de "fals angajat" m-a lăsat în ceaţă, în curând vom auzi poveşti cu falşi miniştri, pseudo boschetari şi casiere care-au fugit cu banii contribuabililor), şi nu în ultimul rând, am văzut cum scriu greşit cei de la realitatea numele oamenilor, pocindu-l în ultimul hal în bandă ceea infamă care ne ia ochii de fiecare dată cu chestii incendiare.
Astfel, pe aleea întunecoasă a ştirilor cu  aflu despre grozăviile ce se petrec în acest Mordor autohton, aflu de la o fetişcană cam trecută (si probabil care o să se mărite greu) ca "maşina era aproape complet distrusă "…preţ de câteva secunde încremenesc, timpul se dilată, văd totul în reluare ca într-un film american, mi se pare x-tra cool că e aşa şi …şi…da, daaaaaa ! – gândul vine firesc : ocupanţii acelei maşini, cât de vii erau ei după episodul sângeros, aproape complet sau doar pe jumătate ?

Aşadar am să mă întorc la ţară, să pun umărul la reclădirea satului românesc, să mă simt minunat, la fel ca pe vârful unui munte inalt ,  sau că în preajma pădurilor de brad (distruse şi ele), sau ca la poli, sau ca în junglă amazoniană – cu viermi în talpă.
Am zis!

Enigma-Gravity of love

  • Google Plus

  • My Recent Tweets

    • We shall see abou it, mister!
    • Cine-i cea mai tare la fighting games pe Xbox? cine? cine? cine? c`est moi! :D
    • Nah, eu voiam pana luni cand mi se termina concediul medical, dar cred sper degeba :(
    • Prefer sa nu ma gandesc la aspectele astea de acum, ci sa imi doresc doar sa trecem pe plus la grade. Atat!
    • Daca e mai cald ca zilele astea prefer sa ploua!
  • Ia-ma la tine :)


    questioare
    <a href="http://questioare.com" target="_blank" name="Questioare"> . <img src="http://questioare.com/banners/strumfita.jpg" alt="questioare" border="0"/ > </a>
  • Proud to be here

    Photobucket
  • Arhiva