Astăzi când m-am întors de la facultate am văzut din autobuz o doamnă pe stradă care folmotocea o pungă. Mă gândeam că o va pune în geantă sau în buzunar până la primul tomberon. Apăi da bine că nu. Doamna în cauză s-a uitat frumos în stânga şi în dreapta şi…a aruncat uşor punga în spatele ei, din mers. Înţeleg că nu erau coşuri de gunoi în zonă, înţeleg că pe cei de la primărie îi doare în dos de amenajarea lor, dar nu pot să înţeleg că bunul simţ al unei femei (care ţin să menţionez că era cochetă până-n sus şi-napoi) e echivalentul conţinutului unui tomberon. Şi mie mi se întâmplă să strâng în buzunare şi prin geantă ambalaje de la gume de mestecat, pachete de ţigări, batoane de cereale, dar le păstrez acolo până dau de un coş de gunoi sau în cel mai rău caz ajung cu ele tot acasă şi le arunc la coşul de gunoi din bucătărie.
Apoi pe scara blocului erau aruncate, chiar lângă cutiile poştale, vreo 4 pungi de chips-uri şi vreo 2 cutii de bere. Reminiscenţele unei nopţi în care adolescenţii şi-au dovedit încă o data buna creştere. Le-am luat de acolo şi le-am dus la ghenă. (ghena fiind la jumătate de etaj distanţă, deci mare efort nu necesita să mergi frumos să le arunci acolo).
Şi ca ziua să fie completă, când am ieşit pe balcon să iau rufele de pe sârmă, am văzut cum de la acelaşi etaj de la scară cealaltă a zburat o pungă de gunoi:…PLINĂ! Bineînţeles că până m-am zgâit eu să văd de unde a aterizat nesimţirea crasă, persoana şi-a închis geamul şi s-a retras în apartament. Azi a fost unul dintre miile de momente în care mi-am dorit să plec din România. Sau să ne vândă Băsescu ţara. Orice numai să se întâmple vreo minune şi să mă trezesc într-o Românie în care nu aş găsi bunul simţ doar în basme şi telenovele ieftine.
Dar românul nu-i român destul dacă nu face d-astea. Cred că nu se poate abţine. E de-o lene şi de-un miserupism greu de conceput. Pur şi simplu nu-i păsa. "Lasă că tre` să-mi ia careva din grădină..Eventual femeia de serviciu a blocului, pai doar d-aia e platita!". V-am mai zis eu, întotdeauna altu` să facă treaba şi nu el. Iti trebuie multa determinare să coborî 6 amărâte de etaje cu liftul şi să arunci gunoiul. Când locuiam în vestul oraşului, trebuia să travesez un parc mărişor ca să ajung pe o stradă unde era amplasată ghena de gunoi, şi care mai era şi populată de câini vagabonzi. (asta e o altă problemă, una mare şi delicată în Ploieşti), şi totuşi făceam drumul respctiv cel puţin o dată pe zi. Şi ştiţi ce e şi mai ironic? Că cei care aruncă gunoiul pe geam sau pe stradă atunci când cred ei ca nu-i vede nimeni, sunt cei care critică prostul mers al ţării, România cea de caca în care sunt nevoiţi să trăiască. Eu i-aş aduna pe toţi şi i-aş pune să locuiască într-un tomberon câteva zile. Şi apoi să vedem cu ce curaj or mai arunca ei gunoiul pe oriunde.
- cum se face ca de cate ori vreau sa urc pe o usa, se gasesc o gramada de calatori sa coboare pe acolo, pe cand in partea cealalta a vagonului lumea urca de mult?
- cum se face ca de cate ori da o ploicica trenul are intarziere de cel putin 20 de minute?
- cum se face ca atunci cand anunta trenul e putina lume pe peron iar cand acesta ajunge dupa 5 minute peronul e full?
- cum se face ca si atunci cand trenul e intarziat, cu un minut inainte sa ajunga inca mai vine lume pe peron?
- cum se face ca omul care merge o data cu trenul sta jos iar acela care merge in fiecare zi trebuie sa stea in picioare?
- cum se face ca trenul parcurge de la Ploiesti la Brasov cat de la Budapesta la Viena?
- cum se face ca atunci cand calatoresti noaptea, in vagon e destul de intuneric incat sa nu poti sa citesti si destul de lumina incat sa nu vezi pe geam unde naiba te afli.
Chiar acum am apăsat pe X şi am închis un blog care se lăuda cu 1000 vizitatori unici pe zi. Am căutat să văd şi eu un indicator al traficului, un traffic.ro, gtop, wta. Nimic. Tot domnişoara în cauză se lăuda că datorită blogului a ajuns la nu ştiu ce mari performanţe în cariera profesională. Bravo ei! Pe mine ce mă deranjează e că sunt atât de mulţi bloggeri mari care se laudă cu traficul lor imens şi când intri să vezi vreun buton care să te ducă spre un site de monitorizare a traficului, pauză. Nu găseşti nimic! Nu înţeleg, de ce te lauzi cu ceva ce ţii ascuns? Nu zic că ei mint şi nu au traficul respectiv, dar de ce atâta secret? Nu costă nimic să îţi afizezi traficul.
Eu dacă aş fi o firmă şi aş vrea să-mi fac publicitate pe blogul respectiv, nu aş avea încredere. Ok, puteţi spune că dacă sunt interesată de ce să nu întreb. Dar poate că îmi piere interesul. Poate vreau să văd exact ce anume oferă blogul respectiv, ca să ştiu şi eu, la randul meu, cat să ofer. E mai simplu să intru pe un blog unde să văd exact: traficul, abonaţii prin rss şi mail, followersii pe twitter, fanii pe facebook, poziţia în zelist, decât să stau eu să scriu un e-mail administratorului blogului şi să cer informaţiile respective.
Şi în plus, de ce să te lauzi cu ceva ce nu poate fi verificat de către cititorii tăi? Ah, vrei să fii crezut pe cuvânt că nu ai niciun motiv să minţi? Ei bine, la fel de bine nu ai niciun motiv să spui adevărul. Aşa că, dacă tot vrei să te dai mare cu traficul, arată-ne şi nouă, muritorilor de rând, ca să ştim că nu ne aplecăm capetele în faţa ta degeaba.
Si eu am in jur de 750-800 vizitatori unici/zi, dar nu ma laud cu asta. Bine, acum ma laud daca tot mi-am creat oportunitatea. ^.^ ….*dar nu se pune ca lauda, eu am afisat Gtop-ul.
Pantofi, pantofi de toate formele şi în toate culorile, tocuri înalte, subţiri, medii, platforme. Modele frumoase, atrăgătoare menite să ne abată de la drumul nostru şi de a ne face să zăbovim minute în şir în faţa vitrinelor în care dragii de ei stau mândri şi ne îndeamnă să intrăm să-i vedem mai îndeaproape. Ok, până la urmă nu trebuie să-i cumpărăm, doar să-i încercam, să probăm câteva perechi, să vedem cum ne vin. In final nu facem nimic rău şi în plus cursul de la facultate sau prietena care ne aşteaptă în cafenea mai pot aştepta.
De câte ori nu aţi intrat într-un magazin de încălţăminte, doar să aruncaţi un ochi, şi aţi ieşit de acolo cu cel puţin 2 perechi de pantofi? De ce ne plac atât de mult pantofii cu toc când singura utilitate a lor e doar una estetică, şi măcar de am putea-o numi utilitate. Pantofii cu toc sunt incomozi, iar după o zi în care ne încăpăţânam să mergem cu ei prin oraş, a doua zi avem picioarele umflate şi tânjim după perechea noastră de botine cu talpă joasă sau după perechea de adidaşi rătăcită cine ştie pe unde. O echipă de cercetători de la Universitatea Northumbria (nu-i aşa că-s tare simpatici britanicii ăştia cu cercetările lor?) au făcut un studiu în care au demonstrat că bărbaţii nu sunt mai atraşi de picioarele femeilor cu tocuri înalte ca de cele ale acelora care poartă pantofi sport sau casual. Bărbaţii erau atraşi de picioare şi nu de încălţămintea pe care domnişoarele o purtau. Don`t we just love men? Atât de atenţi…
Nu vi s-a întâmplat să vă întâlniţi cu o prietenă, să îi admiraţi pantofii cei noi cu tocul de 12 şi să vă spună cu o lejeritate debordantă "sunt cea mai comozi pantofi pe care i-am purtat până acum!". Daţi-i doar 2 ore în care s-o plimbaţi prin toate magazinele. Aveţi să remarcaţi cum o să meargă din ce în ce mai încet, motivând că oboseală e de vină şi în niciun caz tocurile incomode.
Pantofii cu toc sunt un moft pentru fetele înalte şi o necesitate pentru cele micuţe de înălţime. Dar până la urmă cine a zis că o fată scundă nu poate fi la fel de atrăgătoare cu o pereche de pantofi sau cizme cu talpă joasă? Atitudinea face totul şi eu sunt genul de persoană care ţine la confortul ei. Îmi plac de mor tocurile, mereu colind magazinele în ideea că îmi voi cumpăra o pereche elegantă de pantofi/botine/cizme cu toc şi în momentul în care le probez tot entuziasmul se năruie cât ai clipi. Sfârşesc fie prin a-mi cumpăra incaltaminte cu talpă joasă fie cu un toc micuţ şi grosuţ. Întotdeauna mă gândesc că vreau să umblu prin oraş comodă şi că după două ore nu mă voi scotoci în portofel să caut bani de taxi pentru a ajunge acasă.
Admir fetele care merg pe tocuri în fiecare zi şi mă gândesc că fie s-au obişnuit, fie sunt puţin masochiste. Oricât de mult ne-ar plăcea să credem pantofii cu toc nu sunt o opţiune pentru plimbări şi pentru colindat prin oraş. Sunt într-adevăr nelipsiţi unei ţinute de seară, unui eveniment care impune o ţinută extravagantă, dar cu totul nefolositori în orice altă situaţie.
Aşadar, de ce să mai purtăm tocuri pe stradă dacă bărbaţii nici măcar nu îi observă? Să ne simţim noi bine, bineînţeles…veţi replica. Dar cât de bine şi de confortabil vă simţiţi oare? Şi fetelor, vreau un raspuns sincer!
Ideea postului mi-a venit în timp ce citeam un blog autohton. (nu-i dau numele că şi anti-reclama tot reclamă e). Autorul blogului povestea despre o întâmplare personală legată de un supermarket. Nimic neobişnuit până aici. Ciudăţenia din punctul meu de vedere constă în faptul că postul era doldora de neologisme şi cuvinte pompoase pe care ca să le înţelegi trebuia să deschizi dicţionarul şi să te gândeşti care e sensul lor în contextul respectiv.
Eu nu înţeleg de ce trebuie să ne împiedicăm în cuvinte mari pentru a relata situaţii şi întâmplări simple. Chiar atât de mult contează limbajul în exprimarea unei idei? Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt de părere că un articol să fie scris fără argumente consistente sau cum se zice acum in acel "messenger style" cu tz, sh şi diferite abrevieri care nu îşi au rostul. Dar nici nu susţin articolele în care sunt înghesuite cuvinte mari doar de dragul de a epata şi de a da o notă "pseudocultă" relatării.
Sunt domenii ca filosofia, psihologia (şi cu siguranţă şi altele) în care respectarea unui limbaj riguros în termeni de specialitate este imperios necesar pentru expunerea ideilor şi a argumentelor iar pentru comprehensiunea sa e nevoie de cunoştinţe solide în domeniul respectiv. Dar sincer, într-un post în care îţi exprimi indignarea referitoare la neregulile unui supermarket neologismele şi cuvintele sofisticate sunt redundante.
Aşadar, să susţinem un limbaj simplu, curat şi o expunere a ideilor susţinută de argumente consistente explicate pe înţelesul tuturor. Până la urmă scopul este ca fiecare cititor care ne trece pragul virtual să ne înţeleagă, să empatizeze şi să constate rapid dacă sunt sau nu de acord cu ideile noastre, şi, nu in ultimul rand, să nu insistam în a-i încurca şi a-i împletici printre rânduri, ca ulterior aceştia să rămână prinşi la suprafaţă in cuvinte şi să nu poată pătrunde în profunzimea textului.
Se apropie şi nunta mea, încă 3 zile şi din strumfita voi fi doamna strumfa. Glumesc, tot mică şi slăbănoagă am să fiu, deci strumfita merge în continuare. Ce mă sperie pe mine cel mai mult sunt tradiţiile şi obiceiurile de nuntă.
Ba să joci nuneasca în faţa blocului în jurul cavalerului de onoare care cică ţine un brad în mână. Ooook. Stop. E penibil. Deci tăiat. Pe asta n-o fac. Pe acolo trec maşini şi nu vreau să încurcăm circulaţia şi să facem show la mine-n cartier.
Claxoanele. Nu, nu…la nuntă de ce să se claxoneze? Păi şi la nuntă şi la înmormântare se trag claxoane să trezească toţi vecinii? Unii vor scoate capul pe geam să vadă "mortul" şi hop ţop, stai că nu, de fapt e nuntă. Phew, ne-am liniştit. Tăiat de pe listă.
Când vine mirele să ia mireasă de acasă ea se ascunde. DE CE? Cum adică ca să mă prefac că de fapt eu nu vreau sa ma casatoresc, când cununia civilă va fi cu câteva ore înainte? Şi unde mă rog mă pot piti într-un apartament cu două camere şi o rochie cu crinolină cu 3 cercuri? Deci imensă! Înţeleg că pe vremuri femeile se mai măritau şi forţate de părinţi cu cine îi alegeau ei, şi ele se ascundeau pe bune, în sensul că, NU voiau să se căsătorească. Da` acu ce rost mai are?
Pernă albă pe scaunul miresei pe care s-o ia şi la restaurant. Obiceiul asta e bun, mă face să păr mai înaltă la masă. Deci rămâne. Haha.
Mai citeam pe un forum că în unele zone ale ţării la intrarea la restaurant înainte să între mirii începe soacra mare şi "piuie" (deci da, aşa scria să "piuie"!!) şi să cânte! Va daţi seama ce stânjenitor pentru toată lumea? Mai ales că puţine sunt soacrele care piuie bine, adică au voce cât să nu spargă paharele de şampanie de la intrare.
Şi cu furatul miresei. Altă tâmpenie. S-a furat mireasa! Ok, tre să mă duc în mijlocul nopţii cu doi prieteni în vreun bar (la cum e Ploieştiul de ofertant în privinţa barurilor deschise noaptea, probabil vom sta în parc!) că să ce? Să stau pe acolo până mă "răscumpăra" mirele.
Am emoţii. Sper să nu fiu pusă în vreo situaţie penibiloasa că o să fac urât. O să rămân în amintirea tuturor că cea mai furioasă mireasă! Şi zău că sunt paşnică. Dar până la lucruri şi situaţii ridicole. Să păstrăm simţul măsurii, zic!
Mă gândeam demult la controversele care se nasc în jurul acestui subiect. În primul rând trebuie să recunosc că îmi place la nebunie să joc poker-texas hold`em. Fără falsă modestie va zic că sunt chiar bună, în sensul că nu ştiu cum e să pierd. Şi când o fac e pentru că nu am chef sau mă plictisesc. Nu, nu joc pe bani şi nu îmi place să joc pe net pe site-urile de specialitate. Mă întâlnesc de obicei cu prietenii (Bogdan included), avem un set de poker şi jucăm. Şi de regulă eu câştig.
Bogdan joacă de mai bine de un an pe bani (nu la cazinouri încă ci pe net). El spune că eu chiar am talent şi că aş putea să încerc pe să joc pe bani pentru început la mize mici. Bogdan petrece zilnic în jur de 5-6 ore jucând poker. Fiind la început câştigurile nu sunt substanţiale, dar, zic eu, e pe drumul cel bun, dacă poate fi vorba de aşa ceva în poker. La noi în România încă există mentalitatea preconcepută că pasiunea pentru jocurile de noroc e o boală, o dependentă. Bogdan bineînţeles susţine contrariul. El spune că pentru el pokerul e o pasiune şi în niciun caz ceva de care e dependent.
Întrebarea mea este, care este linia care delimitează pasiunea de dependenţă?
Astăzi când m-am întors de la facultate am văzut din autobuz o doamnă pe stradă care folmotocea o pungă. Mă gândeam că o va pune în geantă sau în buzunar până la primul tomberon. Apăi da bine că nu. Doamna în cauză s-a uitat frumos în stânga şi în dreapta şi…a aruncat uşor punga în spatele ei, din mers. Înţeleg că nu erau coşuri de gunoi în zonă, înţeleg că pe cei de la primărie îi doare în dos de amenajarea lor, dar nu pot să înţeleg că bunul simţ al unei femei (care ţin să menţionez că era cochetă până-n sus şi-napoi) e echivalentul conţinutului unui tomberon. Şi mie mi se întâmplă să strâng în buzunare şi prin geantă ambalaje de la gume de mestecat, pachete de ţigări, batoane de cereale, dar le păstrez acolo până dau de un coş de gunoi sau în cel mai rău caz ajung cu ele tot acasă şi le arunc la coşul de gunoi din bucătărie. 
.png){kind=small}
Pantofi, pantofi de toate formele şi în toate culorile, tocuri înalte, subţiri, medii, platforme. Modele frumoase, atrăgătoare menite să ne abată de la drumul nostru şi de a ne face să zăbovim minute în şir în faţa vitrinelor în care dragii de ei stau mândri şi ne îndeamnă să intrăm să-i vedem mai îndeaproape. Ok, până la urmă nu trebuie să-i cumpărăm, doar să-i încercam, să probăm câteva perechi, să vedem cum ne vin. In final nu facem nimic rău şi în plus cursul de la facultate sau prietena care ne aşteaptă în cafenea mai pot aştepta. .jpg)
Pantofii cu toc sunt un moft pentru fetele înalte şi o necesitate pentru cele micuţe de înălţime. Dar până la urmă cine a zis că o fată scundă nu poate fi la fel de atrăgătoare cu o pereche de pantofi sau cizme cu talpă joasă? Atitudinea face totul şi eu sunt genul de persoană care ţine la confortul ei. Îmi plac de mor tocurile, mereu colind magazinele în ideea că îmi voi cumpăra o pereche elegantă de pantofi/botine/cizme cu toc şi în momentul în care le probez tot entuziasmul se năruie cât ai clipi. Sfârşesc fie prin a-mi cumpăra incaltaminte cu talpă joasă fie cu un toc micuţ şi grosuţ. Întotdeauna mă gândesc că vreau să umblu prin oraş comodă şi că după două ore nu mă voi scotoci în portofel să caut bani de taxi pentru a ajunge acasă. 
Ideea postului mi-a venit în timp ce citeam un blog autohton. (nu-i dau numele că şi anti-reclama tot reclamă e). Autorul blogului povestea despre o întâmplare personală legată de un supermarket. Nimic neobişnuit până aici. Ciudăţenia din punctul meu de vedere constă în faptul că postul era doldora de neologisme şi cuvinte pompoase pe care ca să le înţelegi trebuia să deschizi dicţionarul şi să te gândeşti care e sensul lor în contextul respectiv. 
Se apropie şi nunta mea, încă 3 zile şi din strumfita voi fi doamna strumfa. Glumesc, tot mică şi slăbănoagă am să fiu, deci strumfita merge în continuare. Ce mă sperie pe mine cel mai mult sunt tradiţiile şi obiceiurile de nuntă. .png){kind=small}
Mă gândeam demult la controversele care se nasc în jurul acestui subiect. În primul rând trebuie să recunosc că îmi place la nebunie să joc poker-texas hold`em. Fără falsă modestie va zic că sunt chiar bună, în sensul că nu ştiu cum e să pierd. Şi când o fac e pentru că nu am chef sau mă plictisesc. Nu, nu joc pe bani şi nu îmi place să joc pe net pe site-urile de specialitate. Mă întâlnesc de obicei cu prietenii (
