De câte ori nu ne-am întâlnit cu această întrebare, de câte ori nu am răspuns sec bine, şi de câte ori am aşteptat un alt răspuns când am fost noi cei care am pus întrebarea? De foarte multe ori. Suntem obişnuiţi ca atunci când cineva ne adresează întrebarea "Ce mai faci?" să răspundem instinctiv cu …bine. Chiar dacă nu suntem deloc bine, chiar dacă am vrea să spunem mai multe, pur şi simplu e una dintre acele întrebări la care nu poţi da un alt răspuns. E o întrebare impersonală, de politeţe care, deşi se vrea prietenoasă, nu e decât una mecanică. Când cineva vrea cu adevărat să ştie cum o mai duci şi cu ce te mai ocupi în ultimul timp, o să insiste. Dacă salută şi aruncă în mers acest "Ce mai faci?" e clar că altceva nu vrea să audă decât acel bine pe care tu mecanic o să-l rosteşti.
E o diferenţă atunci când un prieten apropiat te întreabă "Ce mai faci?". O să-i răspunzi cu bine, dar vei simţi nevoia să completezi cu mai mult, cu lucruri care te preocupă, cu amănunte recente din viaţă ta. De ce scriu acest post? În urma unei discuţii cu o colegă pe care am avut acum ceva vreme. Ea era foarte indignată ca atunci când întreabă pe cineva ce mai face, de cele mai multe ori i s răspunde cu acel sec bine. Şi că, spunea ea, atât timp cât te cunoşti cu cineva, sau ai avut la un moment dat o legătură (amiciţie, colegialitate etc) e firesc să nu te rezumi doar la bine şi să fii mai explicit. Eu cred că dacă acel cineva nu simte nevoia să ne spună mai mult, nu trebuie să ne supere, pentru că de cele mai multe ori şi noi adoptăm aceeaşi atitudine şi îl luăm politicos pe bine în braţe.
.jpg)
Comunicarea dintre oameni a devenit rece, conexiunile se fac acum wireless, sunt mai multe dar mai puţin strânse. Avem acces la informaţii despre noi, putem vedea în timp real ce face fiecare dintre noi, dar ne pasă mai puţin. Ne facem prietenii noi, ne învârtim în cercuri diferite, dar când vine vorba de a te deschide cu adevărat, tot în faţa prietenului vechi de altădată preferi s-o faci. Căci, vedeţi voi, comunicarea de azi, deşi se face mai uşor şi e la îndemâna oricui, ne limitează sentimentele. Întrebăm un "Ce mai faci?" dar nu aşteptăm alt răspuns decât bine, dăm un like din comoditatea de a da un telefon persoanei şi a-i spune cât de frumoase sunt pozele făcute, apreciem totul printr-un emoticon pe messenger şi un comentariu pe pagina personală, dar uităm s-o facem la cafeneaua de altădată. Acceptăm cu greu invitaţiile de a ieşi în oraş pentru ca, zicem noi, ne limitează timpul, petrecem mai puţin timp în natură pentru că e mai comod filmul de acasă şi necesită mai puţin efort. Nu mai e nevoie să mergem la pădure să facem un grătar, căci s-a deschis la supermarket-ul din colţ mini-grill care prepară micii mai repede, şi nici nu costă mult. Avem totul atât de la îndemână şi obţinem ceea ce vrem fără prea mult efort, încât am uitat că şi detaliile contează. Ne minţim că avem prieteni, iar confortul pe care îl oferim şi-l primim stă în like-uri pe Facebook.
Lumea de azi a uitat să se mai bucure de frumuseţea unei ieşiri, de liniştea unui apus, de conversaţiile lungi la cafele. Aşadar, dacă întotdeauna răspundeţi sec bine la întrebarea "Ce mai faci?", dacă nu vă deranjează că vouă, la rândul vostru, nu vi se mai răspunde în alt fel, ar trebui să vă puneţi şi întrebarea "Dar de ce doar atât?"
Dragii mei, mergeţi şi distraţi-vă, insistaţi să aflaţi mai multe despre prietenii voştri, nu vă rezumaţi doar la Like-uri şi la sms-uri scurte de sărbători, ieşiţi mai des în natură, mergeţi la grătare (nu uitaţi să strângeţi resturile de după), fiţi deschişi şi receptivi, nu uitaţi că una din temeliile de bază ale societăţii e comunicarea, căci timpul nu aşteaptă pe nimeni, şi nimeni n-o să fabrice în locul vostru amintiri frumoase, bune de povestit nepoţilor. Căci poveşti despre Facebook şi alte reţele sociale, despre jocuri online şi despre filme văzute în casă, n-are să vrea nimeni să asculte peste 30 de ani.
.jpg)
Deci, voi ce mai faceţi?
(4)(13).jpg)
Nu am trecut prin asta și sper să mă ajute Dumnezeu să nu fiu nevoită s-o fac vreodată, însă cum este boala cea mai întâlnită în ultimul timp, nu ai cum să stai liniștit și să te gândești că pe tine sau pe cineva iubit de tine nu vă va ajunge niciodată. Chiar vorbeam mai acum ceva vreme cu o prietenă că nu mai auzi că se moare și de altceva decât de cancer. Cancer în stânga, cancer în dreapta. Boala fără leac și fără sursă. Dacă mă întrebați pe mine cred că unul dintre cei mai importanți factori care determină apariția lui este alimentația. Atâtea E-uri și atâția aditivi nu pot aduce ceva bun organismului nostru.
Azi am făcut o scurtă pauză, de câteva ore, de la stat cu ochii lipiți de ecranul televizorului uitându-mă la 
Nu de mult m-am întâlnit în oraș cu una dintre prietenele mele. Se despărțise de ceva vreme de prietenul ei și știam eu că nu e în apele ei. Am ieșit la o cafea și tot așteptam să înceapă conversația, să se descarce, știți voi, că între fete. Ea stătea tăcută, fuma țigara, bea din cafea și privea în gol. Eu nu știam de unde să încep, ce și mai ales cum să spun. Știți voi că în astfel de situații cuvintele sunt de prisos. Dacă-i ziceam clasicul "lasă-l că nu știe ce a pierdut, oricum nu te merita" nu era bine pentru că fuseseră împreună mai bine de un an și din asta ar fi reieșit că eu am observat cum era el de fapt și nu i-am atras atenția. Dacă o luăm pe partea cealaltă "off, vă stătea atât de bine împreună, păreați făcuți unul pentru celălalt" iar nu era bine, că se supăra și mai tare și s-ar fi autoînvinovățit și mai mult gândindu-se că a făcut ea ceva greșit dacă a sfârșit fiind părăsită de omul cu care forma un cuplu perfect. Așa că tăceam eu, tăcea și ea. După vreo 30 de minute de sorbit cafele și pufăit țigări, a spart ea gheața acalmiei:
De ce e atât de frig afară? Refuz cu vehemență să port din octombrie paltoanele de iarnă. Azi la serviciu mi-au înghețat la propriu degetele pe țigară. Asta mă face să cred că noi fumătorii suntem defavorizați tare, ce e aia să fumezi afară în frig? Măcar acolo o cameră neîncălzită, să nu ți mai intre alizeul și în cele mai greu de pătruns locuri. Știu, știu, avem vicii trebuie să suferim pentru ele, dar dacă tot ni le asumăm de ce îndurăm extra? Revenind la subiectul de azi, cred că vremea de afară-i de vină însă sunt total indispusă și insensibilă. Pur și simplu m-am săturat să citesc bloguri despre iubire, iubiți, iubite, suferință și împlinire în amor. (4)(54).jpg){kind=small}
Unii le găsesc cool, alţii le consideră naşpa, eu am două tatuaje (momentan) şi sunt foarte încântată de ele. Nu regret nicio clipă că le-am făcut şi dacă aş da timpul înapoi tatuajele sunt printre alegerile pe care cu siguranţă le-aş mai lua. Primul tatuaj l-am făcut acum 6 ani, se regăseşte pe încheietura mâinii stângi. Sunt 4 caractere în 
(4)(30).jpg){kind=small}
Ideea acestui post mi-a venit stând de vorbă cu o prietenă la telefon. Dintr-una în alta, după o oră de conversaţie despre noi, au început şi discuţiile despre alţii (bârfa, sau cum vreţi voi să-i spuneţi, ştiu, sună urât, dar toată lumea o practică aşa că să nu ne mai dăm după deget, că nu-i frumos să negăm evidentul). Şi ne-am adus aminte de un tip…"Care Alexandru? Ah, fostul iubit al Mădălinei?" "Dada, despre el ziceam". Adică tot ce ne puteam aduce aminte despre Alexandru era…prietena lui. Dacă nu era ea probabil nici numele nu i-l mai ţineam minte. Şi da, îi cunoscuserăm pe amândoi în aceeaşi perioadă. Deci el se remarcase doar pentru că era împreună cu ea.
(4)(26).jpg){kind=small}
(4)(17).jpg){kind=small}
