Ideea acestui post mi-a venit stând de vorbă cu o prietenă la telefon. Dintr-una în alta, după o oră de conversaţie despre noi, au început şi discuţiile despre alţii (bârfa, sau cum vreţi voi să-i spuneţi, ştiu, sună urât, dar toată lumea o practică aşa că să nu ne mai dăm după deget, că nu-i frumos să negăm evidentul). Şi ne-am adus aminte de un tip…"Care Alexandru? Ah, fostul iubit al Mădălinei?" "Dada, despre el ziceam". Adică tot ce ne puteam aduce aminte despre Alexandru era…prietena lui. Dacă nu era ea probabil nici numele nu i-l mai ţineam minte. Şi da, îi cunoscuserăm pe amândoi în aceeaşi perioadă. Deci el se remarcase doar pentru că era împreună cu ea.
Iar Alexandru din discuţie nu e un caz singular. Mi se întâmplă deseori să cunosc persoane şi să mi le amintesc prin prisma altora. Habar nu am de ce, dar presupun că personalitatea din categoria Alexandrilor (a se nota, nu am nimic cu acest nume si nici cu cei care-l poartă) nu iese cu nimic în evidenţă. Nu impresionează cu nimic. Atunci când vorbeşti despre cineva e foarte important să-ţi aminteşti o caracteristică a lui: cutare care spunea doar bancuri cu blonde, cutare care citea multe cărţi SF, cutare care purta cămăşi în carouri, cutare care avea tunsoarea aia ciudată, etc. Ce vreau să spun este că fiecare persoană ar trebui să aibă "his/her thing", ceva care să-i definească personalitatea. Cred că e mai bine să te ţină minte cineva pentru ceva al tău, fie şi un lucru negativ, decât să îşi amintească de tine pentru că eşti fratele lui X, colegul lui Y sau fostul iubit al lui Z.
Pentru că durează mai puţin de două minute până fac toată treabă să fie despre mine, m-a buşit întrebarea: oare cum îşi amintesc ceilalţi de mine? Că sunt creaţă, că sunt slabă, că sunt mică de înălţime, că am ochii mari, că sunt enervantă, agasantă, amuzantă etc. Cred că mai mult m-ar durea să nu îşi amintească deloc sau s-o facă prin prisma altei persoane de care mintea lor mă conectează.
E într-adevăr pentru prima dată când încerc să îmi aduc aminte de persoane din trecut şi de particularităţile lor. Şi într-adevăr, sunt persoane pe care nu mi le pot închipui decât ataşate altcuiva. Aşa că, nu ne rămâne decât să fim mereu noi înşine, să ne redescoperim acel "quelque chose" al nostru şi să sperăm că ceilalţi îşi vor aminti de noi prin prisma personalităţii noastre şi nu a altora.
PS: Am scos pagina "Ia-ma la tine" si am inlocuit-o cu "Statistici". (Imi cer scuze pentru cei ale caror link-uri se aflau in pagina respectiva).
(4)(26).jpg)
Suntem în permanentă căutare de … viață! Suferim, zâmbim, iubim și toate se întâmplă cu un scop în căutarea căruia ne aflăm dintotdeauna. Căutăm o semnificație în fiecare lucru pe care îl trăim, în fiecare sentiment care ne aleargă prin vene și în fiecare dezamăgire care ne ingenucheaza inima, când de fapt scopul e ea…viața însăși cu toate ale ei suișuri și coborâșuri. Da, suntem în căutarea binelui perfect și momentele când îl prețuim pe cel pe care îl avem sunt mai puține decât ne-ar fi îngăduit. Ați simțit vreodată că nu sunteți prezenți în viața voastră? Eu am simțit-o de nenumărate ori și nu, nu mă refer că trăiesc hrănindu-mă cu destinele altora sau că trăiesc mecanic fără să asimilez nimic din ce se întâmplă în jur, mă refer la faptul că trăiesc în viața mea de atunci și în viața pe care mi-o doresc s-o am cândva. 
Nu degeaba se spune că 
Pentru că mereu m-ați auzit bombănind și criticând lucrurile și oamenii din jur, și mai puțin pe mine, m-am gândit să scriu și despre lucrurile pe care mi-aș dori eu să le schimb când vine vorba de mine. Știu că am tot trâmbițat despre acceptarea de sine, despre faptul că trebuie să te iubești așa cum ești, ei bine, astea sunt valabile doar dacă tu consideri că ai ajuns la cea mai bună versiune a ta. Eu fac parte din cei care încă se află în versiunea beta și încearcă de fiecare dată să vină cu un upgrade. Uneori îmi iese, alteori mai puțin, dar vorba aia ".jpg)
Sunt anumite expresii, acțiuni, atitudini care pur și simplu au fost adoptate conștient sau nu de majoritatea dintre noi. În primul rând, și cred că cel mai deranjant, este când cineva nu recunoaște că-i superficial. Și asta pentru că intotdeana această caracteristică a fost folosită cu cel mai peiorativ sens posibil. Dar să fim sinceri, cei mai mulți dintre noi suntem superficiali, că vrem sau nu să acceptăm asta, că ne place să credem că suntem profunzi și fix sensul vieții și metafizica kantiană nu ne lasă să dorim, adevărul e că oamenii cu adevărat profunzi sunt tot mai putini.
Nu e o rușine pentru nimeni, sau cel puțin nu ar trebui să fie, că nu a avut parte poate de cea mai frumoasă perioadă a vieții în copilărie. Au fost neajunsuri, au fost certuri cu părinții, neînțelegeri la școală, dispute cu frații sau surorile voastre iar la vremea respectivă toate păreau ca fiind povara voastră, o povară pe care nu ar fi trebuit s-o purtați voi. Dar cum viața e scurtă și nu stă frumos nimănui să i se încrețească fruntea și să i se întunece privirea atunci când își amintește de anii copilăriei, cel mai sănătos mod de a face pace cu trecutul e să-l acceptăm și să încercam să păstrăm vii amintirile clipelor frumoase ascunzând cu grijă, în colțuri umbroase, acele momente de care ne-am fi putut lipsi cu desăvârșire.
.png)
.png)
