Epicur a incercat sa ne alunge frica de moarte cu un faimos argument conform caruia nu exista motive sa ne temem de moarte, deoarece nu ne poate facerau atat timp cat noi suntem, ea nu este, iar cand ea este, noi nu mai suntem. Asadar, de ce sa ne framantam atunci din cauza ideii mortii, daca ea insasi (nu ideea ei!) este ceva cu care nu ne intalnim niciodata?
In ciuda coerentei sale, argumentul nu convinge pe toata lumea, mai mult, aproape ca nu reuseste sa convinga pe nimeni, pentru ca este greu sa alungi cu rationamente teama de moarte, de viitoarea noastra disparitie, de consumarea totala a eului, a constiintei, a intregului univers personal. Adevarul este ca, asa cum bine puncta Juan de Mairena: "A fi nepasator in fata mortii precum un toreador nu e un lucru atat de usor precum pare, nici macar cu ajutorul lui Epicur, pentru ca in orice salt propriu-zis, moarta sare impreuna cu noi. Iar asta o stiu toreadorii mai bine decat oricine.

O alta problema cu care umanitatea se confrunta de mii de ani, si inca nu i-a gasit un raspuns multumitor, este ceea ce se alfa dincolo de moarte.
Cum putem afla ce anume ne asteapta de dupa moarte? Poate disolutia absoluta a fiintei noastre, neantul, sau poate supravietuirea sufletului, cum vor sa ne faca sa credem aproape toate religiile. Ori, poate, un lucru pe care nici macar nu reusim sa ni-l imaginam, fiindca pentru a sti, ar trebui sa murim si sa nu murim totodata. Era o gluma pe seama unui maestru budist si al discipolului sau. Acesta din urma il intreaba:
-Ce il asteapta pe omul intelept dupa ce acesta moare?
-Nu stiu, a raspuns maestrul.
-Cum este posibil sa nu stii? Nu esti tu oare unul dintre cei mai renumit intelept al vremii?
-Sunt intr-adevar, dar nu am murit inca niciodata, a replicat maestrul.