Independent de vointa noastra, o nevoie interioara incontrolabila pentru fericire in stare pura oo constientizam intotdeauna, dar tot ce facem esteeste scopul.
Unii oameni insa, cand au intampinat dificultatile inevitabile din drumul lor spre obtinerea fericirii, au incetat mental sa mai creada ca aceasta ar exista (devine un cliseu, cum zicea cineva), desi simt in continuare nevoia de fericire. Ii macina aceasta contradictie intre nevoie si situatia concreta, dar au renuntat, preferand in locul trecerii peste obstacole si luptei cu dificultatile, care presupun efort si investitii psihice, sa se multumeasca cu putinul inerent si mediocru al conditiilor traiului de zi cu zi. Altii, insa confunda unele bucurii pe care nu le inteleg in totalitate, cu fericirea ultima, si cautand sa-si intensifice acele bucurii, ajung la excese care le cauzeaza in final nefericiri covarsitoare.
Satisfactia este egala cu investitia. Daca nu dai nimic, nu obtii nimic. Multumirea de sine dupa obtinerea unor aprecieri din partea celorlalti asupra proiectului inovator pe care l-ai finalizat, placerea fizica o odihnei impreuna cu o bucurie sufleteasca intensa dupa o zi de munca pe camp, satisfactii uzuale, sunt exemple de mostre fericire. Insa fericirea trebuie sa fie ceva mai mult. O stare permanenta si pura de deplinatate fiintiala. avem cu totii. Nu motivat de aceasta nevoie.
Conditia umana este o limita (exp: din moment ce te-ai nascut nu poti fi altceva decat om?), iar libertatea absoluta ramane in stadiul de ideal; oare ce farmec ar mai avea existenta daca am fi "liberi" din start, fara posibilitatea de a gresi, fara dorinta de a ne castiga libertatea( libertatea de a gandi dincolo de orice constrangeri proprii…ar insemna expansiune mentala totala), oare nu tocmai limitele umane si faptul ca suntem efemeri, ca avem un deadline, reprezinta tocmai farmecul acestei conditii?
Oare nu constientizarea faptului ca suntem "finiti" ne amplifica trairile si dorinta de a realiza ceva, de a valorifica timpul pe care il avem la dispozitie chiar daca dupa moarte nu mai ramane nimic din ceea ce am fost, ce am gandit, ce am simtit (depinde de la caz la caz, cum iti dozezi realizarile astfel incat sa ramana ceva in urma ta?
Stiu, aveam chef de aberat.
Suntem în permanentă căutare de … viață! Suferim, zâmbim, iubim și toate se întâmplă cu un scop în căutarea căruia ne aflăm dintotdeauna. Căutăm o semnificație în fiecare lucru pe care îl trăim, în fiecare sentiment care ne aleargă prin vene și în fiecare dezamăgire care ne ingenucheaza inima, când de fapt scopul e ea…viața însăși cu toate ale ei suișuri și coborâșuri. Da, suntem în căutarea binelui perfect și momentele când îl prețuim pe cel pe care îl avem sunt mai puține decât ne-ar fi îngăduit. Ați simțit vreodată că nu sunteți prezenți în viața voastră? Eu am simțit-o de nenumărate ori și nu, nu mă refer că trăiesc hrănindu-mă cu destinele altora sau că trăiesc mecanic fără să asimilez nimic din ce se întâmplă în jur, mă refer la faptul că trăiesc în viața mea de atunci și în viața pe care mi-o doresc s-o am cândva. 
