Nu stiu daca o fi vremea de vina sau lipsa de alte cele, cine stie, insa azi realizez ca-s frustrată. Şi nu pot să cred că-mi conştientizez atât de mult starea asta de frustrare. Încep să simt putoarea vieţii şi să-mi dau seama că-s înconjurată de idioţi. Iar cei care nu sunt idioţi au din partea mea o atitudinea ciudată…combinaţie între răutate invidie egoism şi miserumpism. mă transform într-un cactus şi am o mare satisfacţie când mai înţep pe câte unul. pentru că sunt o frustrată. Îmi dau seama că nu sunt capabilă să fac lucruri măreţe. Nu mut niciun deal din loc, d-apoi un munte. Mă enervează. Şi poate mai rău îmi dau seama că sunt o mediocră, un pion între alţi 10 miliarde de alti pioni. În aia a mă-sii, mă enervează asta. Când eram mică mă gândeam că dacă până la 30 de ani nu mişc munţii din loc, îmi bag picioarele, iau un pistol de jucărie şi jefuiesc o bancă din afara judetului si sa fu din tara-n tara, Si o s-o ţin tot aşa. Până m-or prinde. Ce-aş mai avea atunci de pierdut?
Sunt o frustrată. pentru că stau şi citesc bloguri mai bune ca ale mele, pentru că m-a plouat că pe un câine, pentru că mi-a intrat apă la picioare şi a trebui să-mi cumpăr alte cizme deşi nu plănuiam. Sunt frustrată pentru că aş fi vrut să ajung săptămâna viitoare la o prietenă în Bucureşti dar nu ştiu dacă-mi mai rămân bani, sunt frustrată că vineri noapte o să călătoresc iar cu avionul şi iar o să mă cac pe mine de frică. Sunt frustrată că deşi-s slabă moartă am ceva celulită pe cur şi vergeturi subţiri pe şolduri, sunt frustrată că port doar 35 la picior şi abia dacă reuşesc să-mi găsesc încălţăminte. Sunt frustrată că de câteva luni încep romane şi nu reuşesc să le termin, sunt frustrată că nu-s ambiţioasă, că nu am voinţă, că-s un fel de "lasă-mă să te las". Dar sunt fericită că peste o săptămână voi fi în Paris făcând concurenţă cu chinezii la care face mai multe poze la Turnul Eiffel.
Vă pup şi vă iubesc!Să nu vă frustraţi citind frustrările mele. E una din zilele alea căcăcioase. O să treacă. Tomorrow I`ll feel speşăl. Or maybe not really tomorrow, but in a week or so.
V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa.
Calm, calm, postul ăsta nu e doar despre voi şi despre blog, cum sunt o mică egocentristă nu pot să nu vă povestesc ceva şi despre mine. Şi pentru că am început cu ziua de azi, o să continui tot cu ea (deşi a fost Bacovia afară, pentru mine a fost o zi atât de luminoasă şi de, nu ştiu, cheerful să zicem).
Spunea un coleg azi în glumă că o să îmi păstreze pixul consumat şi peste 20 de ani o să-l scoată pe ebay la vânzare, că eu sigur o să ajung ceva mare. Am zâmbit şi am spus că am trecut demult de perioadă în care îmi construiam vise de automarire în care eu eram eroina şi salvam lumea, sau aduceam ceva nou umanităţii. Era frumos şi îmbucurător când visam cu ochii deschişi la o "super eu" în care fie eram o celebră scriitoare, fie o doctoriţa care salva multe vieţi. Când eram mică îmi doream să mai fie războaie ca să mă înrolez în Crucea Roşie şi să ajut soldaţii răniţi. Când am mai crescut mi-am dorit să fi fost băiat să merg chiar eu pe front şi să fiu în vâltoarea luptelor. În fiecare etapă a vieţii mi-am dorit să fiu cineva mare, cineva care să schimbe lumea, am trăit în mii de univesuri paralele fiind o infinitate de eu, atingând culmile celor mai înalte idealuri. Realitatea pentru mine obişnuia să fie ceva atât de banal şi pe atunci atât de mult mă supăra şi deprima condiţia umană încât aş fi evadat definitiv din ea, alegând să trăiesc într-un ocean de lumi posibile, fiind o super eu în care nu ar fi existat limite şi condiţionări de nicio natură.
Şi cum vârstă rebeliunii s-a dus nu demult, am rămas cu mine, o fiinţă mică şi neînsemnată, un individ banal şi deseori complexat de o lume mare în care încearcă să-şi facă loc, privind cu ochii mari întrebători la jungla aflată în perpetuum mobile. Nu sunt un om resemnat, sau cel puţin nu încă, sunt doar un om care acceptă firescul, banalul, lumea aşa cum e ea, şi care încearcă să-şi trăiască viaţa în realitate şi să calatoareasca doar rareori în lumile posibile. M-aş duce acum să-i spun strumfitei de altădată să nu se mai necăjească, să se bucure de frumoasa vârstă a adolescenţei, că în definitiv în asta constă o viaţă care să îţi fericească sufletul, într-o existentă simplă alături de cei dragi, în îndeplinirea datoriei noastre faţă de familie şi societate, dar, atunci când punem capul pe pernă, după ce am apăsat întrerupătorul de lumină şi am oprit televizorul, putem fi oricine vrem noi, oriunde şi cu oricine…
Azi când am coborât din autobuz am găsit în buzunarul paltonului meu un creion. M-a intrigat că era ceva acolo ce părea de forma unui pix, pentru că azi la cursuri am scris cu al colegei mele. Chiar îmi spuneam în sinea mea râzând ironic "Hah, i-am consumat degeaba pasta pixului ei, aveam şi eu pixul meu în buzunar!" Când l-am scos însă de acolo am realizat că era un creion, dar nu orice creion ci unul cu un mesaj scris pe el, mesaj pe care vă las pe voi să-l citiţi…
(It doesn`t hurt to dream, it hurts more to wake up)
Nu, nu ştiu cine l-a pus acolo şi mai ales de ce, dar acele rânduri mi-au amintit de vechea eu…şi de data asta nu m-am întristat, am zâmbit şi l-am pus înapoi în buzunar. Nu, nu m-aş duce în trecut să-i spun strumfitei nimic. Aş lăsa-o să fie aşa cum vrea ea, pentru că ea cea de atunci m-a făcut să fiu eu cea de acum.
Aproape toţi care mă aud spunând asta ridică intrigaţi o sprânceană arcuită şi sceptică, mă întreabă pe un ton uşor iritant: "Cum adică? Ce e de iubit la ploaie?" Întrebare urmată de o înşiruire nesfârşită de motive personale pentru care nu ai de ce să adori o vreme de toamnă ploioasă: nu poţi să te plimbi, nu ai chef de nimic, nu poţi ieşi la cumpărături, nu te poţi concentra la serviciu/şcoală şi multe altele.
Eu cred că tocmai pentru că nu poţi face toate lucrurile respective e o vreme care merită iubită. Azi plouă împătimit şi nici nu pornesc muzica. Ascult sunetul picăturilor de ploaie care se izbesc de pervazul balconului. Nu am nevoie de mai mult ca să mă relaxez. Îmi prepar un capucino cald şi mă aşez comod în faţa televizorului, laptopului. Îmi aprind o ţigară şi încep să îmi adun gândurile. Nu în fiecare zi am timp pentru asta. O zi ploioasă îmi da răgazul să reflectez profund la viaţa mea.
Nu îmi plac furtunile şi nici tunetele şi fulgerele, însă o ploaie calmă de toamnă e o vreme pe care încă de când eram mică o îndrăgeam. Probabil va întrebaţi ce făceam eu mică fiind în casă şi de ce mă bucuram că nu sunt afară la joacă. Ei bine, doar în zilele ploioase când şi să vreau şi nu puteam ieşi afară, mă aşezam la măsuţa mică din lemn şi fie desenam, fie colorăm fie stăteam în mijlocul camerei croind hăinuţe pentru păpuşi. (I know, I know…it`s a pitty I haven`t come to be a designer) şi tot atunci seara aveam energie să stau de vorbă cu părinţii mei fără să adorm în 5 minute cum făceam când stăteam până seara târziu afară la joacă.
Aşadar, o zi care ne ţine în casă nu e de urât ci de apreciat. Datorită ei avem timp mai mult pentru noi înşine, pentru mici reflecţii. Dacă azi era soare:
-nu aş fi citit
-nu m-aş fi uitat la filme
-nu aş fi băut capuccino în pătură cu ochii lipiţi de ecranul laptopului savurând episoade din "How I met your mother"
-aş fi amânat curăţenia geneala din dormitor
-nu mi-aş fi cumpărat umbrelă de care aveam demult nevoie
Dar azi plouă şi am făcut toate cele de mai sus şi ziua încă nu s-a terminat. Voi cum va petreceti aceasta zi atat de detestata probabil de multi?
Va doresc şi vouă o zi ploioasă care să vă ajute să vă regăsiţi şi să meditaţi mai mult la voi.
Cred că am mai zis pe blog de nenumărate ori că toamna este anotimpul meu preferat. Iubesc toamna pentru aroma amintirilor din trecut, pentru dulce amăruia melancolie care îmi invadează sufletul. Pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte de cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile. Pentru că toamna aduce cu sine vremea de altădată când toate grijile şi frământările erau mici şi totusi pentru mine la acea vreme atat de importante. Pentru că vântul rece miroase a plăcintă cu dovleac şi a gutui încălzite pe sobă…
Pentru că ploaia rece mă trimite în culcuş, sub păturică, de unde scot doar mâinile pentru a citi o carte, a bea un ceai fierbinte sau pentru a tastă la laptop. Pentru că străzile vesele şi vii sunt acum calme şi neprimitoare, solitare şi nesfârşite, iar zgomotele zilelor de vară se pierd în eter şi nu se mai aud decât picăturile ploii şi sunetul lin al vântului. V-aţi gândit de cât de puţine anotimpuri tomnatice ne bucurăm? de foarte puţine. Şi atât de repede vin şi trec şi lasă în urma lor dulcea amăgire a tinereţii. Aş vrea să fie un an doar toamnă. Sau poate doi, sau poate pentru totdeauna. Aşa poate nu aş mai rătăci printre himere şi aş fi mereu conştientă de ceea ce suntem şi de ceea ce nu vom ajunge niciodată să fim.
"A wind has blown the rain away and blown the sky away and all the leaves away, and the trees stand. I think, I too, have known autumn too long."(E. E. Cumming)
Azi rămân în profundă contemplaţie, o să dansez în melancolie şi o să iubesc toamna din nou. Va las în compania a două ode minunate aduse celui mai frumos şi mai profund anotimp. (Dacă mai ştiţi voi şi altele, împărtăşiţi-mi-le, va rog, pentru ca astazi ratiunea si simtirea vor semna tratatul de pace, azi si doar azi amandoua vor fi prietenele mele si ne vom intelege perfect in lumea mea ideala)
În introducerea eseului său „Necesitatea istorică” apărut în volumul „Patru eseuri despre libertate” Berlin pomeneşte mai mulţi susţinători ai concepţiei deterministe, fie numai pentru a îi combate ulterior. Printre aceştia merită observat domnul Bernard Berenson, pe care Berlin il invoca pentru a da forta argumentului sau cu ajutorul unei autoritati pe care el o considera superioara. Berlin îl citează pe acesta pentru a pune în evidenţă faptul că o „concepţie accidentală asupra istoriei” este nu numai mult mai plauzibilă decât una de tip determinist ci că este şi mai apropiată de libertatea „de facto” pe care istoria, în sensul pe care îl dă Berlin acesteia , îl dă societăţii umane. „Ideea că istoria umană ar putea fi transformată într-o ştiinţă naturală prin extrapolarea la fiinţele umane a unui tip de zoologie sociologică, analog studiului albinelor sau a castorilor, pe care Condorcet l-a susţinut cu atâta ardoare, şi pe care l-a prezis cu multă convingere - această idee de behaviorism primar a stârnit vii reacţii împotriva sa.” Berlin face menţiunea de mai sus cu referire la Auguste Comte şi la faptul că acesta consideră o aplicare extinsă a normelor de explicaţie ştiinţifică, ca fiind cea mai potrivită pentru metodă de studiu a relaţiilor umane ca şi a relaţiilor dintre lucruri. În continuare Berlin va încerca în întregul text să construiască nişte contraexemple pentru a infirma teza că se poate întemeia o istorie conform rigorilor ştiinţelor naturale şi pentru aceasta va lua în considerare cele două mari tipuri de abordare care pot fi luate în considerare într-o explicaţie „ştiinţifică” a istoriei.
Presupoziţii generale şi presupoziţii metodologice
1. Presupoziţia existenţei cauzei eficiente, anterior obiectului, mai bine spus, un concept de tipul celui de „necesitate istorică” se naşte din pura presupunere a faptului că toate lucrurile au o cauză, şi că această este cu necesitate anterioară şi determină prin pura sa existenţă necesitatea existenţei lucrului pentru care este cauză. Astfel, aşa cum existenţa unei „atracţii universale” este cauză pentru existenţa anumitor regularităţi în orbitele planetelor, tot la fel, şi pentru decăderea Imperiului Roman trebuie să existe o cauză care să îi fie anterioară, necesară şi suficientă pentru a explica întreg fenomenul.
2. Cauza oricărui eveniment istoric nu poate fi diferită cu nimic prin natură de eveniment în sine, de aceea spune Berlin, sunt demne de luat în seamă numai două viziuni asupra istoriei care să explice de ce un anumit eveniment a avut loc în anumite condiţii şi la o anumită dată, de ce el a avut efectele pe care le-a avut ş.a.m.d. Aceste două concepţii pe care Berlin le consideră demne de luat în seamă sunt „viziunea holistă” asupra istoriei în care toate fenomenele sunt cauzate de un număr mare de indivizi anonimi, de interacţiunea dintre aceştia şi mediul socio-cultural, de evoluţia clasei şi a întregii societăţi. A doua este viziunea individualistă, în care cauza necesară a unui anume eveniment este un singur individ şi actul volitiv al acestuia.
Tu, cititorule, te-ai intrebat vreodata "Cat de departe ai merge fara sa te uiti inapoi?" Ai putea sa faci asta? Sa pleci undeva fara destinatie, sa mergi pe carari nebatatorite de altii si sa nu te mai uiti niciodata inapoi; sa nu te gandesti niciodata la ce a fost, si nici la ce va fi, ci doar la ce este. Cine esti tu straine? Un calator prin marea vietii. Un pasager pricajit prin universul cunoasterii.Stii cine esti tu cu adevarat? Cat de bine te cunosti pe tine? Ce sa stii tu?
Tu nu stii, pentru ca ai uitat sa te mai intrebi. Esti prins in rutina, intr-o viata banala, al carui rost nu-l vei intelege niciodata pentru ca nici macar nu incerci. De fapt, tu intelegi multe, fie ca mergi la scoala si trebuie sa inveti, sa termini liceul/facultatea, fie ca mergi la serviciu pentru a castiga bani ca la vara sa mergi sa te distrezi pe rupte cu prietenii sau doar pentru ca ai acasa o familie de intretinut. Si mai stii ca duminica mergeti la discoteca, in club, la vreun gratar, intr-o excursie la munte, sau pur si simplu vei decide doar sa lancezesti in fata tv-ului/a calculatorului. Altceva nu mai stii, ai uitat demult sa te mai intrebi. Ai uitat. Ai uitat sa te uiti in jur, sa te intrebi ..lucruri. Orice.
Dar nu e tarziu, ca intr-o zi in loc sa mergi pe acelasi drum spre serviciu/scoala …sa schimbi directia, si sa mergi…spre nicaieri, fara sa te uiti inapoi, si sa continui sa mergi, sa vezi…cand ai sa te opresti? Cand ai sa incepi sa iti amintesti de ceea ce conteaza, atunci poate vei invata sa pretuiesti lucrurile care acum iti par atat de nesemnificative, lucrurile si oamenii aia pe care te-ai obisnuit sa-i stii mereu acolo, si sa uiti cat sunt de importanti pentru tine. Poate intr-o zi…vei merge, la infinit, si nu te vei mai intoarce niciodata. Vei continua sa mergi, si iar sa mergi si sa realizezi ca…nu mai e cale de intoarcere. Nu mai e, nu mai e..si tu mergi si mergi… How far? How far? How far? How far?
Eu cred ca idealurile te pot face si fericit si nefericit, de asemenea cred in existenta a mai multe tipuri de idealisti. Sa luam spre exemplu idealistul visator, care traieste intr-un univers compensatoriu, rupt de lumea meschina in care s-a trezit. Putem asocia acest tip de idealism cu ignoranta? Nu, dar il putem compara cu aceasta. In speta, idealistul visator are puterea de a-si seta idealuri non-absolute – care nu necesita perfectiune(paradoxal, avand in vedere definitia termenului "ideal"), sau cel putin, perfectiunea se dovedeste a fi atat de relativa pentru ei, incat pot fi fericiti cu usurinta, idealurile lor nu sunt intangibile, inefabile.
Ah, dar pesemne ca am uitat sa definesc termenul, ei bine, sensurile oscileaza intre ceva ce atinge perfectiunea si statutul de concept imaterial, propriu doar lumii ideilor – asadar prin definitie idealul nu poate fiinta in lumea materiala si nu poate implini niste asteptari decat in abstract. Idealistul convins – este cel nefericit, crede in idealuri care ii sunt terfelite zi de zi, trece ca un vis frumos prin lumea asta hidoasa, sufera de fiecare data cand este insfacat de viata si mestecat intre falci, dar pentru el idealismul nu este un crez adoptat ad interim, ci constituie ceva la care se intoarce de fiecare data(mai puternic), desi plin de saliva scabroasa a vietii care l-a mai crantanit nitel. Este un martir, si printre toate neajunsurile, dincolo de amaraciune, vede in zare iluzia dupa care alearga, fapt care-l face un rebel fara cauza. Din exterior poate parea trist, pentru ca acestia sunt oameni care sufera, si de multe ori nu stiu nici ei ce ii nelinisteste si ce le strepezeste mintea, insa faptul ca, in ciuda rateurilor, nu renunta prea usor la idealurile lor cu pretul suferintei reprezinta tocmai trasatura pentru care merita admiratia.
Tenacitatea disperarii mi se pare de-a dreptul poetica, sunt oameni pe care iti vine sa ii strangi in brate pana ii omori. Idealistul interimar – e perfectionistul care si-a luat destule suturi in freza pentru a deveni cinicul perfect. A fost el ce-a fost idealist, dar dupa un mare soc, in loc sa imbrace uniforma militara sau haina de preot(subtil, nop?), priveste viata cu ciuda, pentru ca i-a demonstrat ca idealurile absolute sunt iluzii si l-a scarbit in asemenea hal incat nu suporta sa vada alti idealisti, de aceea incearca deliberat si sistematic sa le strice cheful si sa-i ameteasca prin deturnari de sens, caci se simte atacat cand observa ca mai sunt destui ce n-au renuntat inca. Este un suflet schilod, care sufera la randu-i la fel de mult ca idealistul convins. Cam asa vad lucrurile, totusi acest gen de discurs mi se pare lacunar si imprecis, s-ar putea sa revin cu unele completari. Considerati ca persoanele idealiste sunt nefericite? Se spune ca acestea traiesc intr-o lume perfecta, a lor, diferita de realitate. Dupa ce iau contact cu realitatea, visul se spulbera intr-o secunda, lasandu-i fara nici un punct de sprijin. La "Song of the day" am pus si o melodie reprezentativa, zic eu. ^_^
Nu stiu daca o fi vremea de vina sau lipsa de alte cele, cine stie, insa azi realizez ca-s frustrată. Şi nu pot să cred că-mi conştientizez atât de mult starea asta de frustrare. Încep să simt putoarea vieţii şi să-mi dau seama că-s înconjurată de idioţi. Iar cei care nu sunt idioţi au din partea mea o atitudinea ciudată…combinaţie între răutate invidie egoism şi miserumpism. mă transform într-un cactus şi am o mare satisfacţie când mai înţep pe câte unul. pentru că sunt o frustrat.png){kind=small}
V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa. 
Aproape toţi care mă aud spunând asta ridică intrigaţi o sprânceană arcuită şi sceptică, mă întreabă pe un ton uşor iritant: "Cum adică? Ce e de iubit la ploaie?" Întrebare urmată de o înşiruire nesfârşită de motive personale pentru care nu ai de ce să adori o vreme de toamnă ploioasă: nu poţi să te plimbi, nu ai chef de nimic, nu poţi ieşi la cumpărături, nu te poţi concentra la serviciu/şcoală şi multe altele. 
Aşadar, o zi care ne ţine în casă nu e de urât ci de apreciat. Datorită ei avem timp mai mult pentru noi înşine, pentru mici reflecţii. Dacă azi era soare: 
În introducerea eseului său 
