Suntem în permanentă căutare de … viață! Suferim, zâmbim, iubim și toate se întâmplă cu un scop în căutarea căruia ne aflăm dintotdeauna. Căutăm o semnificație în fiecare lucru pe care îl trăim, în fiecare sentiment care ne aleargă prin vene și în fiecare dezamăgire care ne ingenucheaza inima, când de fapt scopul e ea…viața însăși cu toate ale ei suișuri și coborâșuri. Da, suntem în căutarea binelui perfect și momentele când îl prețuim pe cel pe care îl avem sunt mai puține decât ne-ar fi îngăduit. Ați simțit vreodată că nu sunteți prezenți în viața voastră? Eu am simțit-o de nenumărate ori și nu, nu mă refer că trăiesc hrănindu-mă cu destinele altora sau că trăiesc mecanic fără să asimilez nimic din ce se întâmplă în jur, mă refer la faptul că trăiesc în viața mea de atunci și în viața pe care mi-o doresc s-o am cândva.
Pentru că omul cât trăiește învață, pentru că cele mai mari adevăruri provin din cele mai uzate clișee și pentru că acest tag mi-a fost pasat de o Roșcată simpatică, am să vă împărtășesc 11 dintre învățămintele mele de om mare, matur, cu scaun și căciulă pe cap, cu toate tiglele pe casă și cum mai vreți voi să numiți maturitatea.
1. Am învățat că oamenilor mari le lipsește cu desăvârșire puterea de a ierta. Citeam acum câteva zile pe 9gag ceva tare drăguț care suna cam așa: Doi copii în parc se ceartă și își promit că nu au să-și mai vorbească vreodată. 10 minute mai târziu aceștia își împărțeau între ei jucăriile. Pentru copii e mai importantă joaca decât mândria. Așa cum și pentru noi ar trebui să conteze prietenia și iubirea …mai mult decât încăpățânarea și orgoliul.
2. Am învățat că doi oameni asemănători pot avea viziuni total opuse. Că indiferent câte puncte în comun ai avea cu cineva întotdeauna se va găsi cel puțin un aspect care să separe drastic părerile
Daca m-ati fi intrebat acum ceva timp care este cea mai mare temere a mea, v-as fi raspuns ca am doua si nu doar una. Prima este frica de batranete, de faptul ca timpul trece mai repede ca atunci cand eram copii, iar cea de-a doua este moartea. Dar nu moartea cauzata de imbatranire ci de una subita. Stiu ca niciodata nu suntem pregatiti sa trecem dincolo dar parca daca atingi o varsta lucrul asta ti se pare din ce in ce mai firesc si mai usor de acceptat.
Mulțumesc. De câte ori nu ni s-a făcut un serviciu, fie el cât de mic, sau de câte ori cineva n-a făcut ceva drăguț pentru noi…? De foarte multe ori, și cred eu că în fiecare zi găsim măcar o singură persoană căruia să-i spunem mulțumesc. Dar de foarte puține ori chiar o facem. Suntem mulțumiți în sinea noastră, zâmbim satisfăcuți, dăm din cap aprobator, ne gândim că ce frumos din partea lui că s-a gândit să facă cine știe ce lucru pentru noi, dar uneori nici măcar în gând nu-l rostim pe "mulțumesc". Nici eu n-o fac prea des, și sincer vă zic că îmi pare rău, și poate că micul egoist din mine simte că i se cuvine, că nu trebuie să mulțumească pentru ceva ce-i de drept al lui. Sau poate n-o fac din comoditate. Mă gândesc că persoana respectivă știe că o apreciez și că îi sunt recunoscătoare. Dar fiecare om funcționează după mecanismul lui propriu și dacă noi nu așteptăm din partea celor dragi recunoașterea verbală prin simplul mulțumesc, nu înseamnă că și ei simt asemenea.
…nu poate să însemne decât că a încetat cumva să îţi mai pese. Eu mă supăr, mă agit, mă enervez. Şi asta doar cu persoanele şi lucrurile la care ţin. Vedeţi voi, s-a întâmplat de multe ori să îmi doresc să mă supăr, să mă întristez şi pur şi simplu nu-mi ieşea. Mai degrabă ajungeam să mă supăr pe mine că nu mă puteam supăra. În liceu aveam o prietenă care-mi era şi colegă de bancă. Eram foarte apropiate deşi ea avea o personalitate mai ciudată aşa. Şi închipuiţi-vă dacă mie mi se părea bizară când nici eu nu posed ceea ce putem numi cea mai normală dintre personalităţile care s-au văzut. Se supăra repede, trântea, pufnea şi de regulă termina certându-se cu mine. Eu sunt un om foarte tolerant, nu îmi sărea muştarul cu una cu două, acum mă supăram pe ea, a două zi îmi trecea.
Dar la un moment dat, pe la sfârşitul clasei a 12-a m-a lovit crunt epifania: nu aveam nimic în comun cu ea. Nu împărţeam aceleaşi gusturi în materie de nimic altceva decât de băieţi. Pur şi simplu sfârşea plăcându-i de tipul după care tânjeam eu. Şi să nu credeţi că eram genul care să cedeze în faţa ei. Nu, nu…dacă era ca tipul să mă placă pe mine, ghinionul ei. Se pare că într-una din acele momente când eu sfarsisem să fiu preferata băiatului, s-a enervat atât de tare încât i-a spus tipului cele mai naşpa şi neadevărate lucruri. Şi dacă credeţi că băieţii nu sunt naivi şi nu pun ei botul la bârfe, vă înşelaţi. El a crezut-o, ne-am despărţit şi a rămas cu ea. Nu mult, vreo câteva săptămâni aşa. După care m-a căutat. I-am închis telefonul în nas fără să clipesc. Ce mă neliniştea pe mine era că…nu eram supărată. Nici pe el şi nici pe ea. Încercam să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine, de ce nu mă agit, de ce dorm atât de liniştită noaptea şi de ce nu-mi doresc să mă mai împac cu ea. Târziu am realizat, după ce fiecare dintre noi am mers la facultăţi diferite, că motivul nu era altul decât că încetase să-mi mai pese. Lăsasem totul în urmă fără să conştientizez clar ce se întâmplă. Nu eu lăsasem trecutul în urmă şi toate amintirile frumoase, nici măcar eu nu alesesem să fie aşa, m-am trezit mergând mai departe cu ochii închişi.
Asta mi se întâmplă şi acum. Când mă întreb de ce nu mă mai supăr, de ce nu mă mai enervez ştiu răspunsul şi iau lucrurile aşa cum sunt. Am trecut peste. Căci e bine ştiut că atunci când cineva sau ceva nu reuşeşte nici măcar să-ţi mai provoace minima supărare înseamnă că nu îţi mai pasă. Da, e greu să acceptăm că lucrurile se schimbă, evoluează în direcţii diferite, că drumurile se despart şi că sentimentele nu mai sunt aceleaşi, dar cine nu îmbrăţişează schimbarea rămâne prins în trecuturi demult apuse, în lucruri care azi nu mai sunt ca atunci şi în cel ce a fost odată. Dacă aş întâlni-o pe Ana din trecut şi m-ar întreba dacă să se supere pe vecinul care i-a stricat păpuşa i-aş spune că da, că Ana de atunci trebuia să se supere ca să înveţe să ierte, trebuia să sufere că să înveţe să meargă mai departe.
Căci nimeni şi nimic nu stă în loc pentru noi. Lumea e în continuă mişcare şi depinde doar de noi dacă alegem să mergem în ritmul ei. Cu cât ne abatem mai mult de la drum cu atât riscul este mai mare ca noi să rămânem prinşi într-o lume pe care alţii au părăsit-o demult.
Vi s-a întâmplat să pierdeţi pe cineva drag din cauza voastră? Să fiţi prea absorbiti de propria persoană, de ce vi se întâmplă vouă sau poate de noii prieteni apăruţi în peisaj? Şi abia atunci când aţi fost în suferinţă să va amintiţi de prietenul drag pe care l-aţi lăsat demult în urmă?Căci cne poate spune cu mâna pe inimă că nu e egoist? Că nu sunt momente în care se gândeşte doar la el şi la frământările lui, ignorând cu desăvârşire problemele altora? Omul e schimbător, deşi îi e aproape întotdeauna greu să recunoască asta. Mereu va găsi scuze în exterior. Va învinui pe oricine şi pe orice mai puţin pe el însuşi. Avem nevoie de o maturitate morbidă pentru a ne recunoaşte vîna şi greşelile. Când ceva merge greşit, tindem să ne punem măştile de victime şi să căutăm cu privirea vinovaţii… E nevoie de o puternica determinare pentru a fi sincer cu tine însuţi, dar şi de un mare curaj pentru a fi sincer cu cei din jur.
Nu stiu daca o fi vremea de vina sau lipsa de alte cele, cine stie, insa azi realizez ca-s frustrată. Şi nu pot să cred că-mi conştientizez atât de mult starea asta de frustrare. Încep să simt putoarea vieţii şi să-mi dau seama că-s înconjurată de idioţi. Iar cei care nu sunt idioţi au din partea mea o atitudinea ciudată…combinaţie între răutate invidie egoism şi miserumpism. mă transform într-un cactus şi am o mare satisfacţie când mai înţep pe câte unul. pentru că sunt o frustrată. Îmi dau seama că nu sunt capabilă să fac lucruri măreţe. Nu mut niciun deal din loc, d-apoi un munte. Mă enervează. Şi poate mai rău îmi dau seama că sunt o mediocră, un pion între alţi 10 miliarde de alti pioni. În aia a mă-sii, mă enervează asta. Când eram mică mă gândeam că dacă până la 30 de ani nu mişc munţii din loc, îmi bag picioarele, iau un pistol de jucărie şi jefuiesc o bancă din afara judetului si sa fu din tara-n tara, Si o s-o ţin tot aşa. Până m-or prinde. Ce-aş mai avea atunci de pierdut?
Sunt o frustrată. pentru că stau şi citesc bloguri mai bune ca ale mele, pentru că m-a plouat că pe un câine, pentru că mi-a intrat apă la picioare şi a trebui să-mi cumpăr alte cizme deşi nu plănuiam. Sunt frustrată pentru că aş fi vrut să ajung săptămâna viitoare la o prietenă în Bucureşti dar nu ştiu dacă-mi mai rămân bani, sunt frustrată că vineri noapte o să călătoresc iar cu avionul şi iar o să mă cac pe mine de frică. Sunt frustrată că deşi-s slabă moartă am ceva celulită pe cur şi vergeturi subţiri pe şolduri, sunt frustrată că port doar 35 la picior şi abia dacă reuşesc să-mi găsesc încălţăminte. Sunt frustrată că de câteva luni încep romane şi nu reuşesc să le termin, sunt frustrată că nu-s ambiţioasă, că nu am voinţă, că-s un fel de "lasă-mă să te las". Dar sunt fericită că peste o săptămână voi fi în Paris făcând concurenţă cu chinezii la care face mai multe poze la Turnul Eiffel.
Vă pup şi vă iubesc!Să nu vă frustraţi citind frustrările mele. E una din zilele alea căcăcioase. O să treacă. Tomorrow I`ll feel speşăl. Or maybe not really tomorrow, but in a week or so.
V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa.
Calm, calm, postul ăsta nu e doar despre voi şi despre blog, cum sunt o mică egocentristă nu pot să nu vă povestesc ceva şi despre mine. Şi pentru că am început cu ziua de azi, o să continui tot cu ea (deşi a fost Bacovia afară, pentru mine a fost o zi atât de luminoasă şi de, nu ştiu, cheerful să zicem).
Spunea un coleg azi în glumă că o să îmi păstreze pixul consumat şi peste 20 de ani o să-l scoată pe ebay la vânzare, că eu sigur o să ajung ceva mare. Am zâmbit şi am spus că am trecut demult de perioadă în care îmi construiam vise de automarire în care eu eram eroina şi salvam lumea, sau aduceam ceva nou umanităţii. Era frumos şi îmbucurător când visam cu ochii deschişi la o "super eu" în care fie eram o celebră scriitoare, fie o doctoriţa care salva multe vieţi. Când eram mică îmi doream să mai fie războaie ca să mă înrolez în Crucea Roşie şi să ajut soldaţii răniţi. Când am mai crescut mi-am dorit să fi fost băiat să merg chiar eu pe front şi să fiu în vâltoarea luptelor. În fiecare etapă a vieţii mi-am dorit să fiu cineva mare, cineva care să schimbe lumea, am trăit în mii de univesuri paralele fiind o infinitate de eu, atingând culmile celor mai înalte idealuri. Realitatea pentru mine obişnuia să fie ceva atât de banal şi pe atunci atât de mult mă supăra şi deprima condiţia umană încât aş fi evadat definitiv din ea, alegând să trăiesc într-un ocean de lumi posibile, fiind o super eu în care nu ar fi existat limite şi condiţionări de nicio natură.
Şi cum vârstă rebeliunii s-a dus nu demult, am rămas cu mine, o fiinţă mică şi neînsemnată, un individ banal şi deseori complexat de o lume mare în care încearcă să-şi facă loc, privind cu ochii mari întrebători la jungla aflată în perpetuum mobile. Nu sunt un om resemnat, sau cel puţin nu încă, sunt doar un om care acceptă firescul, banalul, lumea aşa cum e ea, şi care încearcă să-şi trăiască viaţa în realitate şi să calatoareasca doar rareori în lumile posibile. M-aş duce acum să-i spun strumfitei de altădată să nu se mai necăjească, să se bucure de frumoasa vârstă a adolescenţei, că în definitiv în asta constă o viaţă care să îţi fericească sufletul, într-o existentă simplă alături de cei dragi, în îndeplinirea datoriei noastre faţă de familie şi societate, dar, atunci când punem capul pe pernă, după ce am apăsat întrerupătorul de lumină şi am oprit televizorul, putem fi oricine vrem noi, oriunde şi cu oricine…
Azi când am coborât din autobuz am găsit în buzunarul paltonului meu un creion. M-a intrigat că era ceva acolo ce părea de forma unui pix, pentru că azi la cursuri am scris cu al colegei mele. Chiar îmi spuneam în sinea mea râzând ironic "Hah, i-am consumat degeaba pasta pixului ei, aveam şi eu pixul meu în buzunar!" Când l-am scos însă de acolo am realizat că era un creion, dar nu orice creion ci unul cu un mesaj scris pe el, mesaj pe care vă las pe voi să-l citiţi…
(It doesn`t hurt to dream, it hurts more to wake up)
Nu, nu ştiu cine l-a pus acolo şi mai ales de ce, dar acele rânduri mi-au amintit de vechea eu…şi de data asta nu m-am întristat, am zâmbit şi l-am pus înapoi în buzunar. Nu, nu m-aş duce în trecut să-i spun strumfitei nimic. Aş lăsa-o să fie aşa cum vrea ea, pentru că ea cea de atunci m-a făcut să fiu eu cea de acum.
Aproape toţi care mă aud spunând asta ridică intrigaţi o sprânceană arcuită şi sceptică, mă întreabă pe un ton uşor iritant: "Cum adică? Ce e de iubit la ploaie?" Întrebare urmată de o înşiruire nesfârşită de motive personale pentru care nu ai de ce să adori o vreme de toamnă ploioasă: nu poţi să te plimbi, nu ai chef de nimic, nu poţi ieşi la cumpărături, nu te poţi concentra la serviciu/şcoală şi multe altele.
Eu cred că tocmai pentru că nu poţi face toate lucrurile respective e o vreme care merită iubită. Azi plouă împătimit şi nici nu pornesc muzica. Ascult sunetul picăturilor de ploaie care se izbesc de pervazul balconului. Nu am nevoie de mai mult ca să mă relaxez. Îmi prepar un capucino cald şi mă aşez comod în faţa televizorului, laptopului. Îmi aprind o ţigară şi încep să îmi adun gândurile. Nu în fiecare zi am timp pentru asta. O zi ploioasă îmi da răgazul să reflectez profund la viaţa mea.
Nu îmi plac furtunile şi nici tunetele şi fulgerele, însă o ploaie calmă de toamnă e o vreme pe care încă de când eram mică o îndrăgeam. Probabil va întrebaţi ce făceam eu mică fiind în casă şi de ce mă bucuram că nu sunt afară la joacă. Ei bine, doar în zilele ploioase când şi să vreau şi nu puteam ieşi afară, mă aşezam la măsuţa mică din lemn şi fie desenam, fie colorăm fie stăteam în mijlocul camerei croind hăinuţe pentru păpuşi. (I know, I know…it`s a pitty I haven`t come to be a designer) şi tot atunci seara aveam energie să stau de vorbă cu părinţii mei fără să adorm în 5 minute cum făceam când stăteam până seara târziu afară la joacă.
Aşadar, o zi care ne ţine în casă nu e de urât ci de apreciat. Datorită ei avem timp mai mult pentru noi înşine, pentru mici reflecţii. Dacă azi era soare:
-nu aş fi citit
-nu m-aş fi uitat la filme
-nu aş fi băut capuccino în pătură cu ochii lipiţi de ecranul laptopului savurând episoade din "How I met your mother"
-aş fi amânat curăţenia geneala din dormitor
-nu mi-aş fi cumpărat umbrelă de care aveam demult nevoie
Dar azi plouă şi am făcut toate cele de mai sus şi ziua încă nu s-a terminat. Voi cum va petreceti aceasta zi atat de detestata probabil de multi?
Va doresc şi vouă o zi ploioasă care să vă ajute să vă regăsiţi şi să meditaţi mai mult la voi.
Suntem în permanentă căutare de … viață! Suferim, zâmbim, iubim și toate se întâmplă cu un scop în căutarea căruia ne aflăm dintotdeauna. Căutăm o semnificație în fiecare lucru pe care îl trăim, în fiecare sentiment care ne aleargă prin vene și în fiecare dezamăgire care ne ingenucheaza inima, când de fapt scopul e ea…viața însăși cu toate ale ei suișuri și coborâșuri. Da, suntem în căutarea binelui perfect și momentele când îl prețuim pe cel pe care îl avem sunt mai puține decât ne-ar fi îngăduit. Ați simțit vreodată că nu sunteți prezenți în viața voastră? Eu am simțit-o de nenumărate ori și nu, nu mă refer că trăiesc hrănindu-mă cu destinele altora sau că trăiesc mecanic fără să asimilez nimic din ce se întâmplă în jur, mă refer la faptul că trăiesc în viața mea de atunci și în viața pe care mi-o doresc s-o am cândva. 
Pentru că omul cât trăiește învață, pentru că cele mai mari adevăruri provin din cele mai uzate clișee și pentru că acest tag mi-a fost pasat de 
(4)(9).jpg){kind=small}
.png){kind=small}
Nu stiu daca o fi vremea de vina sau lipsa de alte cele, cine stie, insa azi realizez ca-s frustrată. Şi nu pot să cred că-mi conştientizez atât de mult starea asta de frustrare. Încep să simt putoarea vieţii şi să-mi dau seama că-s înconjurată de idioţi. Iar cei care nu sunt idioţi au din partea mea o atitudinea ciudată…combinaţie între răutate invidie egoism şi miserumpism. mă transform într-un cactus şi am o mare satisfacţie când mai înţep pe câte unul. pentru că sunt o frustrat
V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa. 
Aproape toţi care mă aud spunând asta ridică intrigaţi o sprânceană arcuită şi sceptică, mă întreabă pe un ton uşor iritant: "Cum adică? Ce e de iubit la ploaie?" Întrebare urmată de o înşiruire nesfârşită de motive personale pentru care nu ai de ce să adori o vreme de toamnă ploioasă: nu poţi să te plimbi, nu ai chef de nimic, nu poţi ieşi la cumpărături, nu te poţi concentra la serviciu/şcoală şi multe altele. 
Aşadar, o zi care ne ţine în casă nu e de urât ci de apreciat. Datorită ei avem timp mai mult pentru noi înşine, pentru mici reflecţii. Dacă azi era soare: 
