Nu am mai avut timp de vazut filme pe cat de mult mi-as fi dorit eu, ma multumesc cu serialele in derulare si cu portia zilnica de "Friends" (sunt la finalul sezonului 2) si Doamne, cat imi place serialull! Muuult mai mult ca atunci cand eram mica si mai prindeam cate un episod pe Pro Tv.
In ultimul timp m-am delectat insa cu cateva filme despre care am sa va povestesc putin in cele ce urmeaza. Daca intrebati devoratorii de filme or sa zica: "Ce sunt porcariile alea? Ti-ai pierdut timpul degeaba!" Ei, eu nu-l consider un timp pierdut, m-am relaxat frumos cu fiecare in parte. Deci, hell with them! Asa, ca sa fiu rea.

Partir (2009)
Suzanne, sotia unui celebru doctor, se hotaraste sa-si reinceapa cariera in fizioterapie. In aparenta totul este in regula: sot iubitor, copii frumosi, viata buna. Cum se intampla in toate filmele cand traiul pare prea bun ca sa dureze, eroinei i se uraste efectiv cu binele, o apuca reflexiile neimplinirii (sau pandaliile) si aluneca periculos in patima aventurii cu unul dintre muncitorii spanioli, Ivan,  chemat pentru a-i amenaja noul cabinet. Si de aici lucrurile evolueaza intr-o directie fatidica. Suzanne alege sa isi marturiseasca idila sotului ei si gradual incepe caderea acesteia. Femeia va plati scump algerea unei iubiri tarzii in defavoarea unui camin linistit si a unei familii banale. Cum? Watch the movie, and you`ll see. Nota mea: 8/10

Speak (2004)

Aici am regasit-o pe actrita din Twilight, Kristen Stewart. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea in trilogie, pentru ca in filmul asta chiar a facut un rol exceptional. Firul epic e linear, usor de urmarit, si inca de la inceput finalul este dezvaluit. Asadar, sfarsitul nu aduce cu sine plot twists, dezvaluiri incredibile. Intreaga frumusete a povestii o regasim in drama Melindei, o adolescenta ajunsa la liceu. Incapabila sa-si spuna durerea cu care se confrunta, aceasta ramane muta, literally, pastrand in suflet amintirea sumbra a unei petreceri in care primul sarut si prima experienta amoroasa se transforma intr-un viol terifiant menit sa-i marcheze intregul curs al existentei. Asa ca daca sunteti amatori de drame psihologice, de framantari nespuse, de frustari si dezmagiri adolescentine,  uitati-va la film ca are sa va placa.  Nota mea: 8.50/10

Never Let Me Go (2010)

Abia dupa ce l-am vazut si am citit despre el am aflat ca filmul e adaptat dupa un roman de-al lui Kazuo Ishiguro. De Kazuo am citit "The remains of the day" acum multi ani si mi-a placut mult (poate am sa fac un post si despre cartea asta pentru ca merita). Ecranizarea nu am vazut-o inca, dar planuiesc s-o fac cat de curand. E mai ciudat la mine cu ecranizarile. Daca apuc sa vad filmul, parca n-as mai citi cartea. Daca citesc cartea, stiu cu siguranta ca filmul ma va dezamagi (eu mi-am imaginat-o intr-un fel, regizorul si actorii mi-o redau in alt fel si de aici apar inevitabilele conflicte de interpretare). Dar de ajuns cu taclalele, sa trecem la povestea filmului.
Nici aici finalul nu e unul neasteptat. Inca de la inceput e prezentata povestea unei institutii care "creste" clone pe post de donatori de organe pentru 'originali'.(ca in "The island" pentru cine a vazut). Numai ca aici personajele stiu ce le va astepta, stiu ca atunci cand vor ajunge la 20 de ani, nu se vor gandi la o slujba, la o facultate, la a-si cauta iubirea. Ei stiu care le va fi destinul si poate resemnarea lor in fata acestuia face filmul atat de touchy. Cum titlul bine sugereaza, povestea aduce in prim plan dragostea dintre doua clone si lupta lor interioara pentru a trece peste ea. Mie mi-a placut mult in ciuda cadrelor lungi si mute si exceptand si acele momentele fortate impuse de regie (muzica la pian trista, atmosfera sumbra) care parca iti storceau lacrimile cu for(cepsu). Eu  insa eram intr-o dispozitie melodramatica, asa ca am empatizat perfect cu latura lor umana, cu imposibilitatea lor de a gasi o solutie sa-si traiasca povestea de iubire. Daca vreti sa va deprimati intr-o dupa amiaza mohorata ca cea de azi, uitati-va la  "Never let me go". Nota mea: 7.50/10

Iaca ce-mi veni mie acu`… sa ma gandesc asa la trei filme despre care 3 sferturi din populatia planetei ofteaza din plamani cand discuta despre ele.

Saw (2004) mare febra, aclamat in varii cercuri. Am zis sa arunc si eu un ochi la vremea lui sa vad daca e atat de fain pe cat se spun. Nici pe departe. Nici macar un film decent nu am descoperit, ci un jeg, cu pretentii nejustificate de thriller (punctate de faze spooky de-a dreptul penibile si de o lipsa crasa de character developement), dublat de un scenariu retardat si previzibil (dpdv strict scenaristic, vorbesc aici de efectul urmarit care e unul ieftin, zic)

Pulp Fiction (1994) Niciodata nu am inteles admiratia asta fata de Q. Tarantino. Original nu mi se pare in masura in care deja au trecut prin cinematogravie un nouveau vague, o epoca de film noir, o revitalizare a filmului noir adusa de Polanski si al lui Chinatown. Mixul intre violenta si parodie si el exista chiar de pe la Blue Velvet si cele 2 straturi ale sale(the campy sitcom-ish Lumberton external level si fata ascunsa a acestui orasel care nu este atat de linistit precum pare. Numai ca si in acest caz lucrurile evolueaza intr-un sens, caci latura aceasta intunecata a filmului e cea care clar hipnotizeaza), a existat si un Wild at Heart care iar a folosit deliberat o caruta de clisee si un ton ce trecea de la umoristic la macabru.
Si totusi Pulp Fiction a fost si este inca aclamat ca fiind unul din cele mai bune filme ever. Why? But why?  Eu am incercat sa-l vad de doua ori, prima oara am adormit pe la jumatatea lui si a doua oara l-am vazut pe sarite. Ceea ce foooarte rar mi se intampla. Ultima oara fiind cu filmul ala cu Julia Roberts "Eat, Pray, Love" mare laba, mare plictiseala! In afara de Kill Bill 1 si 2 omul asta n-a mai regizat nimic ca lumea.

Crash (2004) Critici favorabile in mare. Oscar blablauri. Infect, terifiant, nerusinat de prost.
De la sumedenia de clisee folosite, pana la personajele pirpirii si tonul tzatzist (sau telenovelist) al filmului, toate aceste lucruri reliefand un regizor/scenarist aflat fie in menopauza fie sub o doza serioasa de LSD. Zic asta fiindca filmul ne boceste despre multe aspecte fara ca sa spuna ceva in final.
Adica faptul ca "rasismul este in fiecare dintre noi" este un punct de plecare, nici pe departe o concluzie.
Pe de alta parte "Crash" ajunge sa atat de penibil in tendintele sale de a fi manipulativ incat nici macar declinul odiseei anale din "Brokeback Mountain" nu ii poate face concurenta. Probabil numai onanismul intelectual al "White Chicks" ii mai poate face fata, dar asta e alt aspect.

Si nah, ar mai fi si altele, dar la inceputul postului mi-am propus sa ma gandesc doar la trei filme si ele au fost primele care mi-au traversat capsorul. Daca aveti si voi altele, si stiu sigur ca aveti, impartasiti aici.