Că femeile sunt melancolice, touchy şi uşor de atins la coardă sensibilă o ştim cu toţii, dar ce ne facem când dăm peste un bărbat care întruneşte toate atributele femeieşti menţionate? În liceu, prin clasă a 9a, mi s-au aprins călcâiele după unul "d-a 11-a" care venea cu chitară la liceu, cu pletele-n vânt, îmbrăcat chic în cămăşi cu carouri şi adidaşi cu şireturi late. Cred ca jumătate de an am salivat şi mi-am dorit să-l cunosc. Odată l-am zărit pe hol, stătea sprijinit de perete cu o carte de poezii scrise de Shelley. Nu va zic că m-am topit şi mai mult.Eram undeva la nivelul solului în preajma lui şi interesului meu romantic creştea în fiecare zi. "ok, trebuie să-l cunosc" mi-am zis eu. Nu ştiam cum să fac, aşa că m-am interesat în ce baruri iese. Ceea ce aflasem de la o colegă de clasă de-a lui îmi dăduse peste cap toate planurile. Cu siguranţă planul cu întâlnitul în bar cădea pentru că misteriosul "d-a 11a" nu ieşea în baruri.

Când îmi pierdusem orice speranţa de a găsi o modalitate de a ne întâlni oficial, într-o zi toridă de vară, l-am văzut în parcul "Foamea" (da, da…în Ploieşti e un parc denumit generic "Foamea", nu mă întrebaţi de ce) cânta la chitară. "This is my shot!" mi-am zis. M-am apropiat şi l-am întrebat dacă acordurile nu-s cumva dintr-o piesă de la Guns N` Roses. S-a uitat atent la mine, a zâmbit şi m-a invitat să iau un loc lângă el pe băncuţă. Am vorbit în ziua respectivă o grămadă. Aveam o mulţime de lucruri în comun: cărţi, muzică, filme. Am convenit să ieşim şi a doua zi la o plimbare în parc. A fost la fel de interesant, aşa ca am zis ca data următoare să ieşim într-un băruleţ unde se ascultă muzică făină.A ridicat intrigat o sprânceană şi mi-a zis că el nu iese în baruri, se fumează prea mult şi îl ustură ochii. "Hmm, okay" mi-am zis…Puteam sta la terasă, e cald, e frumos, dar spre surprinderea mea aveam să aflu că oricum nu consuma alcool, berea nu-i placea, iar ca să vină la terasă să bea un suc, mai degraba prefera să meargă în parc să facă asta.

Săptămâna următoare mi-a propus să mergem pe munte. Era un pasionat de alpinism şi aveam să aflu că urma să ne căţărăm pe munte şi să stăm cu cortul peste noapte abia când am ajuns la faţa locului. Nu vă zic ca eram îmbrăcată sumar, neechipată şi că am dârdâit de frig toată seara.  Am dormit într-un final la o cabană pentru că eu am o frică teribilă de urşi şi nu mă puteam risca să mă întâlnesc cu vreunul dormind într-un cort. A fost de acord. Noaptea aceea am stat până târziu privind stelele. După o oră aş fi preferat să discutăm ceva, aşa ca începusem să-i pun tot felul de întrebări. El răspundea lacunar şi-mi spunea liniştit să privesc în continuare stelele, că, citez "ele spun lucruri mult mai interesante" involuntar mi-a trecut prin minte bancul ăla cu "ce de stele, iubitule! -da, dragă…căcălau!". Doar că, spre amuzamentul meu eu eram cea care ar fi spus căcălau…Am chicotit în sinea mea şi mi-am văzut in continuare de privit stele si de admirat Carul Mare. Nu cred că trebuie să vă menţionez că nu s-a lăsat nici măcar c-o strângere de mână, d-apoi cu vreun sărut la lumina clară a lunii.

A doua zi dimineaţă mi-a mărturisit că vrea să se facă poet. M-a întrebat dacă vreau să-i citesc creaţiile. Am răspuns ca da, deşi sinceră să fiu pe vremea aia abia citeam manualele pentru şcoală şi poeţii cu adevărat valoroşi. Dar de dragul lui am convenit să mi le împrumute.Vara a trecut repede, iar toamna ne-a prins într-o strânsă prietenie. Eram tot timpul împreună…şi la şcoală, şi după ore. Mergeam la filme, la teatru, discutam literatură şi filosofie. La un moment dat mi-a spus că mă iubeşte. Am fost în culmea fericirii. După care a continuat spunând cu o tristeţe lamentabilă "păcat că iubirile sunt efemere"…Nici nu vă-nchipuiti cât mi-aş fi dorit să-i zic vreo două, dar mă obisnuiesem prea mult cu felul lui ciudat de-a fi.

Odată mi-a spus că vrea să se sinucidă la 20 de ani. Că vrea să nu ne mai vedem pentru că el oricum o să moară. Am fost foarte speriată de gândurile lui şi mi-am petrecut ore în şir din viaţă încercând să-l conving ca e o prostie asta cu sinuciderea. A început să plângă să-mi spună că marea lui tristete e că de 6 luni încearcă să picteze şi că singurul lucru care-i iese din pensulă e un apus…un apus care il  facea să se gândească la moarte, la efemieritate şi la faptul că eu o să mă satur de el şi de ideile lui şi o să vreau să plec. După un an în care m-am ales doar cu poezii de dragoste, lacrimi şi momente de depresie din partea lui, acorduri triste de chitară şi privitul continuu al stelelor în miez de noapte, interesul meu romantic a scăzut dramatic. Perioada a coincis perfect pentru că în anul acela el s-a mutat la facultate la Iaşi. A urmat o facultate de Teatru sau ceva. A promis că-mi va scrie în fiecare zi, că mă aşteaptă acolo…Şi o vreme s-a ţinut de cuvânt intocmai, dar cum scrisorile mele nu au fost niciodată scrise, ale lui ramanad pentru totdeauna fără răspuns, relaţia s-a răcit şi n-am mai auzit nimic de el.

Acum ştiu că sună frumos la început să ai lângă tine un tip romantic, sensibil, dar când toate aceste atribute sunt puternic exagerate şi tu ca fată nu mai ai loc să-ţi exteriorizezi emoţiile de el, devine al naibii de frustrant. Ori eu zic aşa, într-o relaţie femeia trebuie să rămână femeie şi bărbatul bărbat. Iar când rolurile sunt inversate pentru unul dintre cei doi relaţia va deveni o frustrare continuă.