…nu poate să însemne decât că a încetat cumva să îţi mai pese. Eu mă supăr, mă agit, mă enervez. Şi asta doar cu persoanele şi lucrurile la care ţin. Vedeţi voi, s-a întâmplat de multe ori să îmi doresc să mă supăr, să mă întristez şi pur şi simplu nu-mi ieşea. Mai degrabă ajungeam să mă supăr pe mine că nu mă puteam supăra. În liceu aveam o prietenă care-mi era şi colegă de bancă. Eram foarte apropiate deşi ea avea o personalitate mai ciudată aşa. Şi închipuiţi-vă dacă mie mi se părea bizară când nici eu nu posed ceea ce putem numi cea mai normală dintre personalităţile care s-au văzut. Se supăra repede, trântea, pufnea şi de regulă termina certându-se cu mine. Eu sunt un om foarte tolerant, nu îmi sărea muştarul cu una cu două, acum mă supăram pe ea, a două zi îmi trecea.

Dar la un moment dat, pe la sfârşitul clasei a 12-a m-a lovit crunt epifania: nu aveam nimic în comun cu ea. Nu împărţeam aceleaşi gusturi în materie de nimic altceva decât de băieţi. Pur şi simplu sfârşea plăcându-i de tipul după care tânjeam eu. Şi să nu credeţi că eram genul care să cedeze în faţa ei. Nu, nu…dacă era ca tipul să mă placă pe mine, ghinionul ei. Se pare că într-una din acele momente când eu sfarsisem să fiu preferata băiatului, s-a enervat atât de tare încât i-a spus tipului cele mai naşpa şi neadevărate lucruri. Şi dacă credeţi că băieţii nu sunt naivi şi nu pun ei botul la bârfe, vă înşelaţi. El a crezut-o, ne-am despărţit şi a rămas cu ea. Nu mult, vreo câteva săptămâni aşa. După care m-a căutat. I-am închis telefonul în nas fără să clipesc. Ce mă neliniştea pe mine era că…nu eram supărată. Nici pe el şi nici pe ea. Încercam să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine, de ce nu mă agit, de ce dorm atât de liniştită noaptea şi de ce nu-mi doresc să mă mai împac cu ea. Târziu am realizat, după ce fiecare dintre noi am mers la facultăţi diferite, că motivul nu era altul decât că încetase să-mi mai pese. Lăsasem totul în urmă fără să conştientizez clar ce se întâmplă. Nu eu lăsasem trecutul în urmă şi toate amintirile frumoase, nici măcar eu nu alesesem să fie aşa, m-am trezit mergând mai departe cu ochii închişi.

Asta mi se întâmplă şi acum. Când mă întreb de ce nu mă mai supăr, de ce nu mă mai enervez ştiu răspunsul şi iau lucrurile aşa cum sunt. Am trecut peste. Căci e bine ştiut că atunci când cineva sau ceva nu reuşeşte nici măcar să-ţi mai provoace minima supărare înseamnă că nu îţi mai pasă. Da, e greu să acceptăm că lucrurile se schimbă, evoluează în direcţii diferite, că drumurile se despart şi că sentimentele nu mai sunt aceleaşi, dar cine nu îmbrăţişează schimbarea rămâne prins în trecuturi demult apuse, în lucruri care azi nu mai sunt ca atunci şi în cel ce a fost odată. Dacă aş întâlni-o pe Ana din trecut şi m-ar întreba dacă să se supere pe vecinul care i-a stricat păpuşa i-aş spune că da, că Ana de atunci trebuia să se supere ca să înveţe să ierte, trebuia să sufere că să înveţe să meargă mai departe.

Căci nimeni şi nimic nu stă în loc pentru noi. Lumea e în continuă mişcare şi depinde doar de noi dacă alegem să mergem în ritmul ei.  Cu cât ne abatem mai mult de la drum cu atât riscul este mai mare ca noi să rămânem prinşi într-o lume pe care alţii au părăsit-o demult.