Zilele treceau mai greu decât aş fi dorit. Deşi era perioada examenelor nu mă puteam concentra. Aş fi vrut atât de mult să vorbesc cu ea. Încercam în zadar să mă concentrez pe cursurile din faţa mea, dar tot ce îmi venea în minte era chipul ei. Diana….fata de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Singura persoana care m-a făcut să simt mai multă iubore decât putea inima mea umană să cuprindă şi să înţeleagă. Prezenţa ei diafană, chipul ei angelic, ochii ei mari cu privirea aceea ludică… mâinile ei graţioase, trupul ei anormal de perfect, mirosul ei de cireşe amare. Îmi era atât de dor să mă strângă în braţe, să mă sărute, să facem dragoste aşa cum doar noi ştiam. Îmi aminteam de emoţiile pe care le aveam în primele zile când mergeam să o văd. Şi din toate astea nu mai rămăseseră decât amintiri fade.

Mă enervam că încercam să îmi amintesc toate felurile în care îşi mişca buzele, fiecare privire în care se oglindeau toate nefericirile şi dezamăgirile umanităţii, şi nu reuşeam. Imaginea Dianei şi prezenţa ei deveneau din ce în ce mai neclare, ca o fotografie de demult care imortalizează un chip dar care, odată cu trecerea timpului, nici măcar ea nu mai poate să redea perfecţiunea momentului. Trecuseră două luni de când o evitasem pe Diana, fără să-i spun de ce. Nu îi mai răspundeam la mesaje, la întrebări şi nici măcar la acele chemări disperate care pentru mine ajunseseră să nu mai însemne nimic. Dar nu puteam s-o uit. Oricât de mult mă durea trădarea ei, oricât de mult aş fi vrut să nu îmi mai pese, mă durea mai mult lipsa ei din viaţa mea, mai mult decât orice altceva. Trebuia să vorbesc cu ea. Dar ce să-i spun? Ce aş fi putut să-i spun după ce am ignorat-o două luni?