-Te simt nehotărâtă…putem să nu facem asta dacă nu mai vrei. Știi, în final faptul că te-am rănit nu mă determină să-ți cerșesc iubirea. Nu e nevoie să o faci de dragul meu sau de dragul vremurilor de altădată. Înțeleg că nu va mai fi că înainte și că sentimentele de atunci s-au îngropat undeva în trecut, dar sper măcar ca o mică parte din tine să-și dorească la fel de mult ca mine să reconstruim ceea ce eu am dărâmat cu bună știință. Știu că de regulă cel care dărâmă trebuie să facă pe inginerul constructor și să găsească cea mai fiabilă opțiune, dar eu n-am fost niciodată bună la calcule și am nevoie și de ajutorul tău. Deci ce spui? Vrei să încercam să aducem trecutul în prezent și să continuăm de unde am rămas? Să ștergem perioada în care "noi" nu a mai existat?

Diana se uită fix în ochii mei când practic mă implora printre lacrimi să fim din nou împreună. Știam că era sinceră, pentru ca de fiecare dată când spunea ceva din suflet, deși îi era greu, se forța să mă privească în ochi pentru a mă convinge că ceea ce spune vine cu adevărat din suflet. Nu trebuia să mă convingă de nimic de altfel. Știam că mă iubea doar că nu eram sigură că îmi de ajuns. Nu puteam să uit de Sergiu, de Teo și de vremea în care ea n-a fost și s-o iau de la capăt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oricât de simplu ar părea, e de departe cel mai dificil lucru pe care-l poate face cineva. Să rămână alături de persoana pe care a iubit-o și care l-a dezamăgit.

Despre mine nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc, nu am fost niciodată un interesant. În școală am fost un elev mediocru iar aspirații înalte nu am avut niciodată. La ce bun să ai vise mărețe? Să te doară îngrozitor sufletul când o să realizezi că nu se vor împlini niciodată? Se spune că orcine are dreptul să viseze orice. Eu zic că fiecare dintre noi ar trebui să își cunoască limitele chiar și în materie de visare. Până la urmă de ce să-ți sugrumi încrederea de sine supunând-o unei poveri greu de suportat: aceea a idealurilor prea înalte și imposibil de atins. Daca ar fi să îmi iau viața de la zero și s-o retrăiesc din nou, aș fi același om mărunt și neînsemnat și probabil acum m-aș afla tot aici, plutind în deriva unor amintiri atât de îndepărtate încât întâmpin dificultăți când încerc să le asociez cu mine. Sunt încercată deseori de sentimentul bizar că nu eu am trăit momentele de atunci, îmi simt respirația grea și pot jura că nu sunt eu cea de atunci. Nu a zis nimeni că împăcarea cu sine e ușoară dar parcă să îți fie aproape imposibil să te identifici cu tine e cel puțin ciudat.

Mi-e dor de serile petrecute cu Sergiu pe aleea din spatele blocului. Mi-e dor de poveștile lui spuse parcă din cărțile pe care le citea cu atâta înflăcărare. Sergiu este de departe cel mai avid de cunoaștere om pe care l-am întâlnit. Habar nu am de ce încă probabil stă și vinde cărți în librăria tatălui său vitreg.  La cât de mult a citit ar putea să facă altceva. Dar poate încă n-a găsit ceva-ul care să-l scoată de acolo, să-l smulgă din lumea lui și să-l arunce în vâltoarea realității. Cred că dintotdeauna a fost un visător! Genul acela de persoană care i-ar recita iubitei versuri scrise de el în nopțile nedormite cu lună plină. E prima oară când încerc să-mi amintesc dacă Sergiu mi-a povestit vreodată despre dragoste. Dacă a iubit sau nu pe cineva. Odată am abordat eu subiectul, povestindu-i de Diana și de cât de mult mă sfâșia distanța dintre noi.

 -La ce bun iubirea și dăruirea dacă în final capeți doar lacrimi? În definitiv iubirea e un izvor nesecat de singurătate. S-ar mai simți oare oamenii singuri dacă n-ar fi iubit măcar o dată? Dacă n-ar fi fost dependenți de iubire și îmbrățișări, de cuvinte dulci și săruturi pătimașe? Lasă-ți inima pradă iubirii și îți semnezi singur sentința la singurătate. Spune-i nu și ai să fii omul întreg care încă mai poate visa. Am ajuns să cred că e mai sănătos pentru noi să visăm iubirea decât s-o trăim. Dacă doar o visezi n-ai cum să fii dezamăgit. Căci nu s-a văzut până acum om care să fie dezamăgit de propria lui lume.

Era una din serile toride de vară când îți era imposibil să respiri aer și nu dogoarea unui soare apus deja. Nu i-am răspuns nimic pentru că știam că n-o să-mi dea dreptate. Am știut atunci că n-are să înțeleagă vreodată ce simțeam eu pentru Diana dacă el la rândul lui n-a cunoscut durerea. Și totuși, dincolo de paravanul sub care Sergiu se ascundea, dincolo de lumea lui creată în mare parte din universul cărților, deci practic din trăirile altora, Sergiu era un om singur. Nu e ironic? Să te ascunzi de ceva care e chiar în tine. Și-a protejat întotdeauna sufletul de ceva ce oricum era acolo: singurătatea. Căci dacă ne gândim întotdeauna ne temem de ceva rău ce ni s-ar putea întâmpla, ne ascundem și încercam să evităm inevitabilul, dar ce facem când el e deja în noi, făcându-și loc în sufletul nostru, prinzându-se cu ghearele de mintea noastre, năvălind în noi pe neașteptate, ascunzându-se că un hoț, făcându-ne să ne mințim că nu e acolo? Îl ignorăm până când ne contopim cu el. Așa e cu singurătatea. Ea e mereu în noi, e acolo, ascunsă printre  sentimente, regrete, dezamăgiri și neîmpliniri gata să ne sfâșie când ne așteptăm mai puțin.

Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc pe Sergiu cel de dinaintea morții tatălui său. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei la pescuit, să ne ardă soarele frunțile și să povestim despre viață și vise. Cu siguranță Sergiu de acum nu se mai identifică cu el de atunci. Poate pentru că a murit odată cu tatăl lui. Sau l-a închis într-un trecut la care nu mai vrea să aibă acces. Și la ce bun să aibă? Când pierzi pe cineva drag tu de atunci moare odată cu el, iar  momentele petrecute împreună le închizi undeva în tine și cu greu poți să te mai regăsești în ele. Să te identifici cu tine cel ce ai fost alături de cineva o poți face doar dacă acel cineva e încă lângă tine și simte la fel. Căci identificarea de sine e cumva strâns legată de ceilalți. Nu ne putem raporta la noi de altădată decât prin cei pe care îi purtam în suflet atunci. Dacă mă gândesc la Sibiu, mă gândesc inevitabil la Teo, Sergiu și Amyko. Dacă mă gândesc la aici mă gândesc la Diana. Nu mă pot gândi la mine din trecut fără să mă raportez la oamenii de atunci. Și cel mai dureros e atunci când nu te poți raporta la tine decât alături de altcineva.
Așa simțeam eu pentru Diana în seara aceea friguroasă de toamnă când am spus da iubirii, am lăsat singurătatea închisă într-un ungher îndepărtat al sufletului meu și m-am lăsat pradă dragostei pentru Diana, abandonând undeva în trecut toată nefericirea pe care o simțisem în absența ei.

Ingrid Michaelson – Are we there yet

În seara aceea drumul către casa Dianei părea atât de lung şi de singur. Şi cumva avea înfăţişarea  unui ceva straniu şi abandonat. Mă opream din când în când să mă uit în jur încercând să îmi amintesc ceva cunoscut mie, dar cu cât mă chinuiam mai mult cu atât mai străină de tot mă simţeam. Diana cumva intuise teama mea de necunoscut, teama de regăsire şi de trecut, iar la un moment dat mi-a luat mâna într-a ei şi m-a strâns tare, tare. Atât de puternică îi era strângerea încât începuse să mă doară degetele. Aş fi vrut să-i spun să slăbească puţin din strângere, dar mi-am amintit cât de multe nopţi am adormit cu gândul la această revedere şi că pentru mine, cea de atunci, am lăsat-o să mă strângă şi mai tare. Ajunse în faţă scării ne-am oprit amândouă simultan. Parcă presimţeam cumva că nu aveam să mai păşim amândouă, ţinându-ne de mână, pe acelaşi drum pe care odionioara îl parcurgeam fără să ne gândim la cât de frumoase sunt aleele şi cât de singuri sunt copacii din jur.

-Vrei să mai rămânem o vreme afară? mi-a spus ea privind în jos. Ştiu că e frig şi că eşti obosită, dar am aşteptat atât de mult acest moment încât vreau să văd,  ştii tu, dacă a meritat aşteptarea. Adică, dacă pe tine cea de acum te-am aşteptat. Simt că şi tu gândeşti la fel acum, că eşti dezamăgită de mine, de tine, de noi, şi că ai vrea cumva să readuci în sufletul tău toate acele trăiri de altădată. Asta încerc şi eu să fac, să mă regăsesc din nou în tine. E vânt şi tare rece afară, dar odată alături de tine puteam îndura orice, şi nu vreau să cred că vremea, oricare ar fi ea, ne-ar împiedica să mai simţim. Pentru că nu ea e vinovată pentru golul din timpul nostru. Cât am lipsit de lângă tine să ştii că te-am iubit la fel de mult. Poate chiar mai mult. Dar te-am iubit cu egoismul omului care vrea să creadă că şi celălalt se chinuie acolo undeva, gândindu-se la regăsire. Ştiu că poate crezi că sunt geloasă pe Teo şi pe vremea ta petrecută în Sibiu, pe tine cea care a stat acolo cu un străin. Dar ştiu că toate astea s-au întâmplat din vina mea şi aş vrea să îmi găsesc o scuză bună pentru care am plecat. Dar ştiu că acum cuvintele ar fi de prisos, regretele n-ar însemna nimic şi nici lacrimile nu te-ar mai putea aduce înapoi. Ştiu, eşti aici dar gândul tău e departe, sufletul tău se gândeşte acum la altcineva iar eu stau aici implorându-te în cel mai orgolios fel să fii din nou a mea pentru o noapte.

Nu ştiam ce să-i spun Dianei. Mai doream oare eu să fac dragoste cu ea ca altădată? Aş mai fi putut eu să mă dăruiesc ei ştiind că poate mâine mi-ar frânge inima din nou. Sau şi mai rău, dacă m-aş dărui ei şi a doua zi dacă ar pleca n-aş mai simţi nimic? Ar înţelege Teo dacă i-aş spune că iubirea pe care am deplâns-o nopţi de-a rândul a fost un capriciu necontrolat? Şi totuşi, de ce îmi doresc atât de mult să nu-mi dea niciodată drumul la mână? De ce îmi doresc să o simt legată de mine? O parte din mine ar vrea să se elibereze de ea, iar cealaltă parte să rămână prizoniera ei pentru totdeauna. Oh, Diana…povestea noastră e atât de banală încât dacă aş rosti-o unui bătrân ar găsi probabil comunul din ea şi mi-ar înşira alte sute de poveşti identice pe care le-a ascultat de-a lungul anilor. Mi-e frică oare de firesc? Mă îngrozeşte gândul că nu suntem deloc speciale şi că marea noastră dragoste nu e decât o idilă obişnuită pe care orice tânăr a trăit-o întocmai? Mi-e teamă să mă dăruiesc ţie tocmai pentru a nu zdruncina clopotul de sticlă sub care atâta timp am trăit? Şi atunci, cum să păstrez unicitatea şi să dau curs pornirilor trupeşti? Cum să fac să nu strivesc şi ultimul suflu al unei iubiri atât de dragi mie?

-E în regulă dacă nu vrei. Te înţeleg…poate nu mă mai doreşti şi e şi normal. Am lipsit când ai vrut să fii cu mine şi acum mintea, trupul şi sufletul tău sunt într-o continuă dispută. Ştii…

-Vreau. I-am spus atunci hotărâtă. Vreau să mai fim împreună măcar o dată, chiar dacă asta ar însemna să distrugem lumea pe care am construit-o cu atâtea lacrimi şi zbucium. Diana, de data asta nu mai aştept nimic din partea ta. Vreau doar să încerci să fii sinceră cu tine şi dacă vei avea tăria necesară şi cu mine . Cred că sunt suficient de puternică acum să îmi spui tot ce ai pe suflet atunci când vei simţi, fără să menajezi copilul din mine. Te doresc şi vreau să fiu cu tine.

Mai sigură că atunci nu fusesem niciodată. Odată rostite toate acele cuvinte capătau sens şi pentru mine. Ele stăteau acolo undeva, agaţe de regrete şi remuşcări, de dezamăgiri şi incertitudini, însă odată eliberate nimic nu-mi părea mai veridic decât faptul că voiam să fac dragoste cu ea. Vântul parcă nu mai sufla atât de tare, iar natura amorţise fără să ne întrebe nimic. Frigul invocat mai devreme părea acum doar un pretext pe care amândouă îl născocisem pentru a nu da curs pornilor noastre. Ce avea să urmeze nu ştiam şi nici teama nu mai simţeam. Dar dacă am învăţat ceva de la Sergiu e faptul că mai împăcat trăieşti cu un regret venit din propriile acţiuni şi decizii decât cu unul ivit din laşitatea de a face ce simţi.

Empire Of The Sun – Without You

-Mereu m-am gandit ca poate nu am apucat sa ne cunoastem prea bine. Sau poate ne-am cunoscut indeajuns incat sa nu mai fie nimic nou de aflat. Stii, calatoria mea in afara tarii m-a invatat ca nu apartinem in totalitate niciunui loc anume, ca toate vorbele legate de dor, distanta si vesnicie au valoarea pe care prezentul le-o da. Am apartinut Barcelonei in egala masura in care apartin acestei banci de care ma leaga atatea amintiri. Mi-era dor  de aici pana am ajuns sa cunosc acolo. Nu vreau sa intelegi ca nu mi-a fost dor de tine, pentru ca tu esti motivul pentru care m-am intors. Dar stiu ca daca as pleca din nou alt Teo si alte persoane vor sterge acum-ul de azi. Vezi tu, oamenii sunt nascuti cu incredibila capacitate de a uita si de a se regenera, psihic vorbind, daca fizic suntem cele mai slabe animale, compensam pe cealalta parte. Daca m-ai fi intrebat atunci lucrurile astea, ti-as fi spus exact opusul.

Ca omul iubeste vesnic, ca eternitatea exista, ca vom adora la nesfarsit locurile de care inimile noastre se simt atat de legate. Nu e vorba ca acum nu mai cred asta, cred, dar intr-o mai mica masura. Sunt resemnata cu lumea si viata in general. Diana spunea acele vorbe atat de reci si de reale cu un zambet al omului pentru care suferinta interioara, frustrarile si neimplinirile fac parte din firescul curs al destinului. Se schimbase mult, puteam sa-mi dau seama de asta, nu mai era Diana cea cu parul prins strans intr-o coada la spate, chiar in crestetul capului, cu mainile albe si fine, cu privirea ei patrunzatoare si cu vocea ei usor ragusita cu care mi-a cerut prima data o bricheta. Era atat de cald atunci incat daca stateai mai mult de 10 minute la soare simteai cum te topesti asa, vazand cu ochii. Diana era agitata, vorbea la telefon, daca ma intrebati nici acum nu stiu cu cine, dar era o agitatie fireasca, o neliniste atat de umana pe care Diana o emana. Avea figura si aura unui om cu ganduri simple, cu framantari banale. Diana crescuse si cunoscuse intens subrezimea vietii si pe cea a legaturilor dintre oameni.

Acum nici nu mai incerca sa ma convinga de ceva anume, ii era totuna daca inteleg sau nu, daca empatizez cu ideile ei. Intotdeauna mi-am imaginat reintalnirea noastra altfel. Ca ne vom bea cafeaua povestind fericite ca ne revedem, ca voi asculta povesti din Barcelona, despre alti oameni si alte idealuri, ca Diana va ramane Diana si, in stupida mea inocenta, ca vom fi la fel ca la inceput. Stiti, de multe ori oamenii nu iau in considerare schimbarea si, asa cum foarte clar spusese si ea mai devreme, uitarea. Cand iubim pe cineva ne  asteptam ca acea persoana sa ramana la fel de conectata cu noi indiferent de timp, loc, spatiu. Dar de cele mai multe ori nu este asa. Sunt situatii care ne schimba, altii oameni care ne fac sa radem, alte locuri care ne patrund in suflet. Cine ar fi putut spune atunci ca eu il voi intalni pe Teo? Pe Sergiu? Pe Amiko? Ca la un moment dat ei au contat si i-am iubit, fara sa recunosc fata de mine insami, mai mult ca pe Diana. Ca am cautat refugiu in alte locuri si in alti oameni care, ulterior, aveau sa ma schimbe si sa ma faca sa uit scopul initial.

Vedeti voi, cand pornim la drum nu luam in calcul toate variabilele. Suntem siguri ca vom ramane la fel, ca e imposibil ca niste straini sa ne faca sa ne schimbam perspectiva. Oare Diana cunoscuse pe altcineva? Se indragostise de o alta? Sau de un altul? Venise ea oare inapoi doar pentru a se convinge ca intr-adevar eu sunt parte din trecut si ca oricat s-ar chinui lucrurile sunt acum altfel iar ce simtise atunci acum era doar nostalgie. Oare avea regrete ca plecase? Ca ma abandonase voit in trecut si ca acum ii era imposibil sa ma smulga de acolo? Ca il intalnisem pe Teo care acum, fara voia mea, era parte din mine asa cum ea fusese odata? Stateam amandoua pe banca, cu bratele lasate in voie pe langa corp, usor inclinate pe spate pentru a vedea cerul.

Pacat ca nu puteam zari nici macar o stea. As fi stiut astfel ca si Diana se uita la ea si, o mica parte din sufletul meu ar fi sperat ca si ea se gandeste la noi. Asa, era ceata si vant, o toamna cum nu mai fusese demult. Nici nu imi aduc aminte daca cu Diana am petrecut o toamna la fel de rece si de neprietenoasa. Toamna de altadata era calda, aurie si mirosea a dovleac copt si a struguri proaspeti. O alta lumina se infatisa atunci, atat de diferita si de a noastra. Cand nu mai e ce era odata simti cumva ca si natura arata altfel si tu, odata cu ea, traiesti in mii de universuri cu mii de toamne diferite.

-La ce te gandesti? ma intreba ea. La ce ti-am spus mai devreme? Nu ma lua in seama, stii ca imi place sa aberez. Nu e nimic serios. Asteptam de multa vreme intalnirea cu tine pentru a-mi rosti gandurile. E ciudat, cu tine vorbesc mai deschis decat cu mine. Nici cand sunt singura nu pot rosti chiar tot. Mi-e teama cumva ca odata spuse gandurile se vor agata de realitate si vor ramane in ea. Pe cand daca ti le spun tie, parca rostesc trecutului si trecutul nu se mai intoarce niciodata, nu-i asa? Diana zambea amar, avea lacrimi in ochi pe care incerca sa le tina ascunse. M-am prefacut ca nu le observ si m-am ridicat de pe banca:

-Hai sa mergem in casa. E tarziu si probabil mama ta si Teo au terminat demult de pregatit cina….

Sheryl Crow – If It Makes You Happy

Diana ramasese muta in fata unui tablou pe care nu il anticipase. Privirea ei greoaie dezvaluia rand pe rand fiecare amintire cazuta demult sub umbrele tacerii, inlantuita prea devreme in timpul de altadata. A iesit inaintea mea din camera incarcata cu fum si cu acelasi miros de cirese amare. Era unul din momentele in care nu stii daca traiesti in trecut sau in prezent. Daca nu as fi stiut ca Teo e in camera Dianei, as fi zis ca despartirea noastra nu a fost niciodata reala. De fapt cine era Teo sa dicteze ce e real si ce nu? Cum putea spune el ca acea zi nu e marturie a unui prezent continuu in care el a patruns ca un musafir nepoftit?

Coplesita de atatea ganduri nici nu am realizat  cand am ajuns pe banca de atunci. Nici nu am observat aleea goala si nici vantul sfasietor nu a reusit sa-mi patrunda in oase.

-Probabil ca ma urasti…asa e? Probabil crezi ca plecarea mea a fost o dovada a unor false sentimente pe care nu am mai fost capabila sa mi le asum…

Diana statea langa mine pe banca, imi vorbea dar era absenta. Nu ma privea, nu ma simtea si nici parfumul ei nu mai era atat de intens. Eu nu vedeam o Diana de acum, cu parul scurt, privirea incetosata si fruntea incretita de o durere pe care refuzam sa i-o impartasesc. O uram? O detestam? Nu cred ca ajunsesem niciodata sa o dispretuiesc cu adevarat. Imi sfasiase sufletul in mii de bucati si imi destramase universul in mii de galaxii efemere, dar cu toate astea eu o iubeam pe Diana de altadata, pe Diana cu care ma plimbam tinandu-ne de mana si vorbind despre lucruri simple  carora le gaseam cele mai sofisticate semnificatii.

-Spune ceva, orice….de ce taci? De ce nu imi reprosezi nimic? Crezi oare ca nu te-am iubit indeajuns? Uite…ma asez in genunchi in fata ta si iti cer iertare si iti jur ca in fiecare zi in mintea si in sufletul meu am fost mereu impreuna…

Diana plangea si incerca sa-si acopere sughiturile cu mainile. O priveam de pe banca cum sta in genunchi in fata mea si eu nu eram in stare sa rostesc niciun cuvant. Cat de putin om am fost atunci si cat regret acum ca nu am imbratisat-o din toata inima. Dar uneori orgoliul ranit te face sa fii altcineva, te tine agatat de principii a caror valoare nu o intelegi dar stii ca trebuie cumva s-o respecti. Ma uitam la ea cum plange pentru mine, cum imi implora iertarea, iar eu, ca un lucifer neinduplecat stateam rece si gol in locul in care altadata simtisem atat de multa iubire si caldura.
Cum puteam sa fac sa rup tacerea cu vorbe care intarziau sa apara, cu regrete tarzii si vise spulberate? Cum puteam inlocui nepasarea de acum cu iubirea de altadata? Nu…inca o iubeam pe Diana, pentru ea venisem inapoi in Ploiesti, din cauza ei plecasem in urma cu…cine mai stie cate veri trecusera de atunci si cate ierni  golisera din mine speranta unei revederi….

M-am uitat atent la ea si la modul in care se chinuia sa-si ascunda suferinta inlocuind-o cu acele lacrimi frivole…I-am atins obrazul ei tern cu mana si am incercat sa-i inlatur lacrimile tarzii… M-am apropiat de ea si am sarutat-o cu aceeasi pasiune de atunci…
Diana statea nemiscata nestiind cum sa reactioneze. Probabil ar fi multumit-o mai mult sa-i spun cat de mult mi-a lipsit si cate nopti am adormit cu gandul la ziua in care o voi putea revedea…

Buzele Dianei erau mai aspre ca atunci, iar caldura trupului ei era acum mai pala ca niciodata. Sa fie oare de vina vantul aspru, grijile, despartirea, Teo si fuga de justitie sau….poate…dar nu, nu puteam lasa un gand atat de nebunesc sa-si faca culcus in mintea mea. Oare… Diana… nu mai era Diana?

Dj Aligator – Close to you

-Da, intrati… a inganat Diana.

In sufragerie aceeasi aroma de trandafiri cu un iz puternic de tutun. Nu stiam daca visez sau e realitate, si parca timpul de atunci devenise acest acum atat de diferit si totusi aducand cu el  aceeasi inocenta efemera de altadata.

-Ea este mama mea, ne anunta Diana trezindu-ne parca pe mine si pe Teo din aceeasi realitate departe de cea reala. O femeie trecuta de 40 de ani isi facu aparitia. Era atat de frumoasa, Diana mea ii semana leit. Nu imi puteam lua privirea de la mainile ei fine, de la trupul ei bine conturat, de la ochii ei atat de mari si atat de tristi…Nu stiu de ce, dar zambetul ei imi amintea de mama mea de altadata. De atunci cand nici nu stiam ce inseamna sa plangi din tot sufletul, sa iubesti si sa urasti ca o faci in acelasi timp.

-Va aduc un ceai? ne-a intrebat mama Dianei. Eu nu puteam sa raspund, cumva cuvintele mele ramasera sugrumate si nu le puteam elibera. Teo simtindu-mi teama si nelinistea ce imi strafulgera sufletul, a simtit oarecum nevoia sa isi ia rolul de musafir in serios si sa intretina o conversatie pe care eu nu eram in stare s-o fac.

-Da, sigur ca da. Chiar ne-ar prinde bine un ceai fierbinte. Stiti, venim din Sibiu, suntem obositi si nici nu am apucat sa mancam, daca ne puteti ajuta cu o mancare calda, v-am fi recunoscatori.

-Indata pregatesc cina si m-as bucura daca ati putea ramane chiar si peste noapte cu noi. Eu si Diana nu am mai vorbit demult cu nimeni. Vechii prieteni ne-au uitat si avem nevoie sa impartasim cateva vorbe cu alte suflete.. a spus mama Dianei zambind si facandu-si drum in bucatarie.

Priveam in jos si incercam cumva sa-mi stapanesc lacrimile…Diana ma dezamagise si daca nu ar fi plecat atunci…Daca nu ar fi plecat ce? Teo tot ar fi avut probleme si ar fi fost singur, atat de singur, si eu stiu ce inseamna sa te imprietenesti cu singuratatea si sa incerci s-o intelegi si cu toate incercarile sa ai inima sfasiata. De ce gandesc ca a fost mai bine sa plece Diana cand doar eu stiu cat mi-a lipsit? Cat de mult am trait in acel atunci alaturi de ea. Diana… daca te iubesc atat de mult de ce nu te pot uri ca ai plecat lasandu-ma in urma cu toata povara unei iubiri prea devreme stinse? Nu stim oare bine ca iubirea si ura sunt ca aerul si apa, avem nevoie de ele sa putem supravietui…Si daca nu te urasc inseamna oare ca tot ce am simtit atunci s-a stins iar trecutul a ramas sa arda continuu ca o torta vesnic aprinsa?

-Vrei sa mergem sa ne plimbam putin? Pana pregateste mama mancarea. Nu stam mult, e oricum foarte frig afara…ce spui? M-a intrebat Diana cu o voce tremuranda… Ce are sa imi spuna? Si de ce ii teama ca as putea s-o refuz? Nu stie ea cat de mult o iubesc si cat de mult am implorat universul pentru acest moment? Momentul cand eu si ea vom respira acelasi aer imbacsit de tutun si trandafiri…
 Nu puteam spune nimic, am incercat sa inclin capul in semn ca da, dar corpul nu ma mai ascuta…Si ca de fiecare data, Teo a fost acolo sa salveze situatia..

-Mergeti, eu raman s-o ajut pe mama Dianei sa pregateasca cina. Mi-e dor sa gatesc si stii bine ca-mi place. Mi-am ridicat atunci capul si indreptat privirea spre Teo. Vazandu-l acolo zambind amar incercand parca sa care el povara unor amintiri ce nu-i apartineau. Nu m-am putut stapani si m-am ridicat brusc de pe fotoliu si am sarit in bratele lui neputandu-mi opri lacrimile. Teo, oh…dragul de el, cum as putea sa-i intorc acum spatele si sa uit toate momentele cand am impartit tragedia in doua si ne-am servit fiecare cu cate o parte? Nu ma puteam dezlipi de  bratele lui, ma simteam ca un copil vinovat ca-si minte tatal…Diana statea in coltul celalalt al camerei nestiind probabil ce se intampla si de ce ma port atat de nefiresc. In bratele ei ar fi trebuit acum sa plang, pe ea ar trebui s-o strang in brate, mainile ei ar trebui sa le sarut, buzele ei sa le doresc…si totusi Teo era cel care atunci ma tinea strans in brate si imi mangaia parul atat de ravasit de vreme…

Down

Primisem un mesaj de la Sergiu…

“Teo e prins, Damian cu echipa lui au facut legaturile. Fugi.” Nu stiam ce sa fac, sa-i spun sau nu lui Teo despre mesaj, nu aveam oricum unde sa plecam si probabil s-ar fi demoralizat si predat. Era ultimul lucru pe care l-as fi vrut atunci…

-Cine era? Ma intreba Teo oprindu-se in loc. Probabil cumva reusisem sa tradez sentimentul de ingrijorare. Incepusem sa ma balbai, nu voiam nici sa-l mint dar nici adevarul nu-i puteam spune…

-Era Sergiu, ma intreba daca ma simt mai bine. L-am mintit fara sa clipesc. Asa cum facusem si cu Amyko. Ea probabil ma astepta sa bem ceaiul si eu nu aveam sa mai vin vreodata. Nu stiu de ce aveam sentimentul acela ca am lasat in urma doua suflete dragi pe care viata nu avea sa mi le mai aduca in cale. Nu am avut timp sa ma gandesc intens pentru ca m-am trezit in fata blocului unde locuia candva Diana…Am respirat adanc si am inchis ochii. Imagini cu noi de altadata isi faceau locul in spatele pleoapelor mele. Parca vantul nu mai sufla atat de rece. Sau poate nu mai simteam eu. Teo era in spatele meu intuind probabil avalansa de sentimente care imi navalea in suflet. M-a luat in brate si m-a strans puternic.

-Daca ar fi sa aleg intre eternitate si acum, as alege acum fara sa ma gandesc ce pierd. Nu m-ar interesa ca ma asteapta milenii de fericire, nu as vrea sa fiu decat aici alaturi de tine…Si asta pentru ca stiu ca acest acum se va sfarsi curand, dar pentru mine el o sa fie intotdeauna eternul. Nu te-am intrebat niciodata…Tu ce ai vrea sa fii intr-o alta viata?

M-am intors cu fata spre el, mi-am sprijinit palmele de umerii lui, am incercat sa-mi stapanesc lacrimile care nu voiau sa sece, si i-am spus zambind amar:

-As vrea sa fiu un copac mare si frumos. Odata ce mi-as infinge radacinile in pamant, nimeni si nimic nu m-ar mai face sa plec de acolo. Si poate asa sunt eu, un suflet solitar care se agata de trecut, de tot ce a fost candva sau de ce ar fi putut fi si nu s-a implinit..Si mi-ar placea sa treci pe acolo si sa-mi povestesti lucruri… ai face asta? Ai veni sa te sprijini de trunchiul meu stiind ca nu ti-as putea alina suferinta in niciun fel? Spun prostii, nu ma lua in seama…Hai sa nu fim sentimentalisti, nu avem de ce, in regula?

-Nu as veni sa te vizitez, si stii de ce? Pentru ca eu as fi tufisul cel mic  care se ascunde de soare sub umbra ta. Am creste impreuna si n-ar mai trebui sa fugi alaturi de mine…

I-am zambit si am deschis usa de la scara. Am urcat scarile cu noduri in gat. Ajunsa in fata usii am zabovit cateva secunde. Am oftat adanc si am scos cheia, am invartit-o in broasca insa din partea cealalta a usii am putut deslusi sunetul unor pasi care se apropiau timid. Usa se deschise si in prag aparu Diana…

-Diana….

-Hey…ce faci aici? Cand te-ai intors in oras?

Era prima data cand Teo o vedea pe Diana, ramasese nemiscat, mut de uimire. Probabil nu se astepta ca Diana sa fie acolo, sau sa existe cu adevarat. Aveam uneori impresia ca Teo vorbea despre Diana ca si cum ea ar fi fost o nascocire a imaginatiei mele. Fata in fata cu realitatea, Teo era nedumerit, neputandu-si lua privirea de la ea…

-Hai Teo, curaj…sa intram, i-am spus eu…

Infected Mushroom – In Front Of Me

In bucatarie Teo pusese ibricul cu apa la fiert pentru a pregati cafeaua.

-Ai cumparat si tu lapte? Nu mai avem lapte pentru cafea si stii ca mie imi place s-o beau doar…

-Teo tu m-ai auzit la telefon? Trebuie sa ne caram dracului de aici! Politia a descoperit cadavrul carbonizat al lui Raul in padurea de la Brasov. Si asta nu e tot, se pare ca tatal vitreg al lui Sergiu e chiar seful departamentului de criminalistica! Da, ca-n filme, dar e al naibii de real! Ti-am zis sa faci bagajul, plecam cu primul tren la Ploiesti.

-De ce la Ploiesti? De ce nu in alta parte? Unde o sa stam la Ploiesti? Cu parintii tai nu putem sta, iar eu nu mai am nicio ala varianta acolo….

-Mergem la Diana. Am cheia de la garsoniera ei. E plecata oricum si acolo nu sta nimeni. Ne vom ascunde acolo o vreme pana cand ne vom gandi ce sa facem mai departe…

-Dar cum ai aflat? Sergiu ti-a spus? Banuieste ceva? De ce ai plecat atat de devreme de la librarie?

-Ce inseamna intrebarile astea? Nu, nu stie, nu i-am spus nimic. Daca credeai ca am alergat intr-un suflet pana aici ca sa-ti spun ca te-am turnat, te inseli amarnic. Ti-am acceptat trecutul cu toate pacatele lui, stii bine ca n-as face si n-as spune nimic din ce te-ar putea pune in pericol…Aduna-ti cateva haine si hai repede spre gara. Am plecat repede de la librarie pe motiv ca nu ma simt bine, si drept sa iti spun, asa si este, am avut o noapte alba si mintea mea e departe de a fi limpede, Sergiu nu banuie nimic, dar daca nu ne miscam repede ne vom trezi cu politia la usa.

-Pot face rost de o masina sa ajungem mai repede….

-Tu auzi ce spui? Nu imprumuti nimic de la nimeni, pe sosea s-ar putea sa fie filtre de politie si ne pot da de urma, si apoi ajuns la Ploiesti ce faci cu masina? Ii dai foc in vreo padure? Nu, de data asta facem ca mine! Stiu ca esti panicat, stiu ca nu te asteptai la asta, dar nu avem incotro, fiecare moment pe care-l pierdem aici ne poate fi fatal…

-Am inteles, de data asta facem ca tine, am incredere ca va fi totul bine.

Am inceput sa ne uitam prin sifonier sa ne luam cele necesare. Era prea putin timp pentru a ne sterge de tot urmele. Cateva haine trebuiau lasate in urma. Am indestat asadar cat am putut in doua rucsace si am iesit pe usa. Teo apasase butonul de chemare a liftului. Eu am ramas uitandu-ma la usa lui Amyko, usa in fata careia in urma cu putin timp discutasem atat de calm cu ea, spunandu-i ca diseara aveam sa ne vedem. Am mers aproape de ea, am atins usor clanta si am sarit in liftul care tocmai ajunsese.

Nu locuiam departe de gara, asa ca nu a fost nevoie sa luam un taxi. In 10 minute de mers rapid am ajuns acolo. Primul tren spre Ploiesti era in 2 ore. Un accelerat. Aveam sa ajungem in jurul orei 18:00. Planul de a locui temporar in garsoniera Dianei era o solutie salvatoare, insa nu-mi trecuse prin minte ca Diana sa se fi intors si sa fi schimbat yala. Sau ca acolo sa locuiasca altcineva. Cele doua ore au trecut repede si a venit momentul sa ne urcam in tren. Un gol imens si rece se prabusea in sufletul meu. Fiecare pas pe care-l faceam pe peronul din Sibiu era un spin aruncat in prezentul devenit trecut care avea sa ramana pentru totdeauna acolo. Am urcat in tren, am gasit compartimentul unde aveam locurile si ne-am asezat fiecare pe locul lui. Eu aveam locul langa geam. Altadata m-ar fi bucurat ca pot admira peisajul, de data asta insa ma intrista ca erau locuri pe care poate nu aveam sa le mai vad niciodata. Ma intorceam intr-adevar acasa, dar sentimentul ca revin intr-un loc unde candva am apartinut nu voia parca deloc sa incolteasca in mine. Teo isi pusese castile pe urechi si dadu drumu la playerul cu muzica. Asculta atat de tare incat abia imi puteam auzi gandurile. I-am facut semn sa dea muzica mai incet. Voiam sa aud trancanitul trenului zguduindu-se lent pe sine. La statia urmatoare au venit in compartiment doua doamne si un domn. Nu pareau ca se cunosc.

S-au asezat pe locurile ramase libere si au inceput sa discute. Asa se intampla, totul porneste de la o mica remarca de interes general. Una de genul… “Ce frig e afara!” sau “Cat face pana la Bucuresti?” -de parca nu s-ar putea uita pe bilet. Acolo scrie si ora plecarii si cea a sosirii. Tot ce speram era sa nu le vina ideea sa ma amestece si pe mine in discutie. De Teo nu se punea problema. El statea linistit, cu capul pe spate, ascultand muzica cu ochii inchisi. Eu eram cea care incerca sa-si afunde privirea tot mai mult in peisajul gri de iarna timpurie. Respiram atat de aproape de geam incat se aburea frecvent. Cum de la discutii generale la subiecte legate de politica nu-i decat un pas scurt, companionii nostri au inceput sa critice lacunar sistemul, coruptia, explozia de scumpiri si tot asa. Lucruri pe care le-ai auzit de atatea ori…lucruri care nu s-au schimbat si nici n-au sa se schimbe vreodata. Asa a fost dintotdeauna. Iar nemultumirile exprimate la colt de strada nu vor schimba cu nimic situatia. Dar e si asta o metoda de socializare. Cand credeam ca privirile lor agere si limbile lor infierbantate in discutii au uitat de prezenta mea, s-a produs inevitabilul…[...]

Savage Garden – Two Beds & Cofee Machine

-Cum se numea fratele tatalui tau vitreg?

-Raul. Numele lui era Raul… locuia intr-un apartament inchiriat in acelasi bloc cu tine…nu l-am cunoscut niciodata, nu pot spune prea multe despre el, probabil l-oi fi zarit pe acolo, desi nu statea prea mult pe acasa…

Ce a mai zis Sergiu dupa aceasta scurta fraza nu imi amintesc…doar ca…Dumnezeule! Curand or sa vina la noi in apartament si or sa-l gaseasca pe Teo si or sa faca legaturile. Trebuie sa-l avertizez sa fuga…Daca nu si-ar fi uitat blestematul ala de telefon mobil acasa… Eram alba ca varul la fata, privirea mi se impaienjenise si abia ma puteam tine pe picioare..

-S-a intamplat ceva? Te simti bine? Ia loc pe scaun, merg sa-ti aduc un pahar cu apa…

Nu puteam decat sa fug, dar oare nu ar fi fost prea evident? Sa-mi pastrez calmul? Nici asta nu puteam face, cel putin nu atunci. Am incercat sa-l sun pe Teo. Nu raspundea. Inca nu ajunsese acasa. Unde o fi umbland in momentele astea? Daca as fi putut sa-mi dau seama ce anume voia Sergiu sa-mi transmita cu tot discursul sau legat de moarte, am fi plecat demult din oras. Nu aveam stare si daca as fi fugit atunci, Sergiu ar fi banuit ca ceva esuspect la mijloc, mai ales ca stia ca stam in bloc cu Raul… Daca ar sti ca stam chiar in apartamentul lui.. Dar ce e ciudat e ca stam aici de o buna bucata de vreme si nimeni nu i-a remarcat absenta. Vecinii cred ca suntem noii chiriasi, dar rudele sale? Nu s-a intrebat nimeni unde e Raul? De fapt, cand l-a omorat Teo? Acum cata vreme? Ah, daca as putea sa-mi limpezesc mintea si sa-mi pun in ordine informatiile…Sunt de-a dreptul frustrata din cauza acestor pierderi de memorie, nu stiu ce se intampla cu mine, confund timpul, perioadele…nu mai sunt sigura de nimic.

-Poftim…spuse Sergiu intinzandu-mi paharul cu apa rece. Dar ce ai patit? Iti este rau? Ce te nelinisteste in asa hal? Sau poate faptul ca am vorbit despre crima impotriva lui Raul? Nu te ingrijora, nu era nici el usa de biserica din ce spunea Adrian, dar iti imaginezi, era totusi fratele lui, e de datoria lui sa caute faptasul si sa-l arunce in spatele gratiilor. Momentan nu s-a gandit la un cerc de suspecti, aparent avea destui dusmani si n-ar fi o treaba usoara, dar cred ca de azi incepe serios sa preia personal cazul. In astfel de situatii nu e indicat sa te lasi pe mana subalternilor. Si apoi, nu toti sunt priceputi, sunt acolo doar ca s-a intamplat sa fie si multe crime raman neelucidate tocmai din pricina asta.