Eu iubesc Japonia. Dintotdeauna mi-am dorit sa ajung acolo. Sa vizitez Tokyo si Edo Wonderland. Inainte imi doream sa mananc si bucatele lor traditionale, asta pana le-am incercat iarna trecuta in Franta si am zis nu, clar nu sunt de mine. Mor dupa asiatici. Sunt atat de faini si inteligenti si au o cultura atat de deosebita. Si inca sper ca intr-o zi sa ajung acolo, sa ma plimb pe strazile lor, sa vad doar oameni cu ochii alungiti vorbind o limba mult prea grea pentru a o intelege. Vreau Japonia inapoi!
Si atunci, daca exista un Dumnezeu de ce Dumnezeul Lui se intampla asta? Toti zic ca nu-i nimic, Japonia se va reface intr-un an, au resurse, au potential. Da, de acord, nu contest asta, insa vietile oamenilor care s-au stins in urma cutremurului si a tsunamiului cine le va mai aduce inapoi? Suferinta a sute de mii de oameni cum va fi recompensata?
Spuneau la stiri ca peste 50 de tari vor ajuta Japonia. Daca Romania pentru Haiti a dat 50.000 de euro (cam cat un set: poseta+pantofi purtati de Udrea) pentru Japonia cat vom da? Sau mai bine zis…vom da ceva? Am citit pe bloguri la vremea respectiva ca asta e suntem in criza, atat am putut atat am dat, dar cand vezi ca cei de sus pentru ei isi permit inmiit mai mult, te apuca scarba aia mare de cei care pot sa ajute si nu misca un deget, de cei pe care ii doare in cot de durerea altora atat timp cat fundurile lor sunt la adapost. Si totusi in conditiile astea inca ne mai numim oameni. Nu stiu cat de mult te poate inrai banul si sunt constienta ca nimeni nu e responsabil pentru tragediile altora, dar mai stiu si ca dincolo de interese politice, mismasuri si setea de putere exista oameni si nu roboti, si o parte din mine inca mai crede ca pana si cei mai insensibili indivizi pot fi miscati de durerea unui popor.
Am incredere ca Japonia se va reface si tot ce imi doresc, din cel mai pur egoism posibil, e sa ne pazeasca Cel de Sus pe noi de asemenea catastrofe, ca tare mi-e ca vom fi istorie ca popor. Asta daca va mai binevoi cineva sa aminteasca vreodata de Romania.
M-am decis sa tin un amplu discurs care sa trateze subiecte de mare interes si sa dezvaluie cititorilor acestei umile tentative de blog secretele vietii si ale universului. O napasta atat de mare ca ziua de azi nu cere decat noi hectolitri de apa dati la moara neomizantropiei si neopesimismului.
Majoritatea oamenilor(nu toti) par fiinte lacome si parsive in esenta lor, multi dintre ei lupta cu aceste tendinte si le inving, reusind sa mai zambeasca atunci cand spun se trezesc aiurea in tramvai. Daca decizi sa fii ala nasolu` si sa le comunici (doar cand situatia o cere) fara pic de rusine adevaruri suparatoare despre obiceiurile lor dezgustatoare si despre creierele lor microscopice pe care le considera cel mai stralucit rezultat al evolutiei vietii de pe planeta asta blestemata, o sa te urasca sincer. Da, este vorba despre un sentiment atat de pur si de intens ca traire incat ar pune intr-un con de umbra majoritatea pacalelilor de 1 aprilie ce trec drept respect, dragoste, atasament in societatea asta a noastra despuiata de orice valoare. Dar ca sa fii ala, trebuie sa disimulezi, sa mimezi cu talent o cu totul alta personalitate, trebuie sa iti asumi ura, sa o apreciezi, sa o rasplatesti oferind imaginea perfecta a unui individ submediocru care din greseala a putut debita asemenea enormitati despre dragii de ceilalti. Nu, nu trebuie sa fii, sub nici o forma, un tip destept, elevat, cult, inteligent. Nohohohoooo, tu nu gandesti la conditia umana, nu resimti acut impulsurile mizerabile din jurul tau – trebuie sa apari ca un troglodit iesit din pestera lor, unul de joasa speta, un Gigel care iese de dupa gratarul cu mici, scuipand coji de seminte, cu tricoul patat de bere (si ar mai fi scuipat si in sticla facand sa para totul foarte amuzant, faza la care niste pipite eventual ar fi ras si i-ar fi mangaiat.
In cazul nefericit in care descopera ca nu esti asa, vei deveni o prada usoara…de fapt nu tu, ci tocmai ceea ce apreciezi tu mai mult in lumea asta in care rar mai gasesti ceva frumos, ceva de apreciat, ceva care sa merite a fi salvat de o eventuala catastrofa atomica. E evident ca vor acoperi de noroi ceea ce citesti, cartile care iti plac, muzica pe care o asculti cu placere, convingerile filosofice pe care le ai, reprezentarile despre viata si societate, oamenii pe care ii iubesti si respecti, cei in care vezi un model demn de urmat, uite asa iti destituie intreg sistemul de valori sperand(in mintile lor intunecate de invidie in care tu nu vei reusi sa aduci lumina cunoasterii, valorilor si bunavointei oricat de mult te-ai stradui) ca asa au distrus indraznetul din tine, pe ala care face pe-a desteptul.
Daca spui ca asculti rock, vor spune ca esti de caca, satanistule/satanisto! Daca asculti punk, esti un comunist cu Che Guevara…unul care se drogheaza, sta pe la tevi si-si ia bataie de la Garcici. Daca asculti Placebo, esti un poser care sustine homosexualitatea si ca sa te termine, sa te desfiinteze, pana la a te determina sa-ti abandonezi sistemul de valori, o sa iti spuna eventual la sfarsit ca Ãesti urat, ai o tunsoare naspa, ai cosuri, nu se uita nimeni la tine.
Asa ca fa bine si nu demonstra ca gandesti mai departe de televizor si petrecerile cu pretenarii, fii un gunoi care spune verzi si uscate, unul care nu are dorinte, aspiratii, placeri, un fraier, unul de a carui preferinte nu se pot lega nicicum, sau daca se leaga, sa se lege tot de ceva ce tu dispretuiesti in sinea ta. Daca iti asumi responsabilitatea de a-ti arata adevarata fata in lumea asta in care misuna si colcaie ca viermii in cadavre niste hiene deplorabile… bafta!
Astăzi urmă să vizitez Louvre (o mică parte din el) şi la 11:30 aveam bilete cumpărate de o săptămână să urcăm cu liftul în vârful simbolului parizian, La Tour Eiffel. Am ajuns acolo pe la 11:10 şi…nimic. Era un permetru împrejmuit, nişte militari cu băştile pe cap patrulau pe acolo. La informaţii şi la bilete nimeni. Am intrat într-un chioşc cu suveniruri şi am înţeles de la vânzătoarea de acolo că ar fi grevă şi că s-ar putea să nu mai poată fi vizitat toată ziua.
Am fost la Louvre, am vizitat (am văzut si capodopera lui Da Vinci, Monalisa) şi pe la 18:00 ne-am întors înapoi la Turnul Eiffel. Nimic. Ce m-a enervat e că nu au pus şi ei un rahat de anunţ acolo şi mai mult decât atât am rămas cu biletele cumpărate (13 euro bucata) şi neurcata în turn. Grevă, grevă, da` măcar să ştim şi noi!
Anyways, a fost o zi al dracului de friguroasă şi cred că am mers în total vreo 20 km. Îmi simt urechile calde, calde, parcă stau să-mi pice. Am cheltuit vreo 60 de euro la magazinul de suveniruri (pour moi, bien sur, haha). Sunt mulţumită de ce mi-am achiziţionat. Dar extrem de dezamăgită că nu am reuşit să mă urc în turn. *insert sad crying face*.
All in all, mâine noapte am avionul de întoarcere în România. Concluzie: tre să vizitez Parisul vara şi neapărat să urc în turn! It`s on my bucket list now!
Aţi observat că atunci când facem ceva ce ştim că va deranja pe cineva ne e foarte, dar foarte greu s-o spunem? Şi totul începe încă din copilăria noastră timpurie. Prima cană spartă. Mare dezastru. Cum să-i spuneţi mamei că tocmai i-aţi spart cana din care îşi bea în fiecare dimineaţă cafeaua? Dar cum suntem fiinţe cu o bogată imaginaţie şi din fericire nu ne lipseşte inventivitatea, ne gândim la o soluţie care ar putea să diminueze amalgamul de muşchi schimonositi de pe chipul mamei. Facem ceva drăguţ înainte. Orice. Fie că încercam să dăm cu aspiratorul deşi nici măcar nu putem ţine furtunul în mână, fie îi desenăm ceva pe o foaie de hârtie, o inimă, orice. Dacă mama e sensibilă, va trece uşor cu vederea peste mica noastră boacănă.
Dacă mama e într-o stare proastă, spm sau orice altceva, recurgem la metode mai puţin frumoase, la minciuni: fie scoatem la înaintare o durere de cap, stomac, fie încercăm să părem nefericiţi invinuindu-o pe ea. Ei, cum să nu se înmoaie inima mamei când plodul ei scump are ochii lui mari înecaţi în lacrimi? Apoi aţi crescut ceva mai mari, aţi ajuns la şcoală-lucru care la început v-a încântat, după care a devenit un soi e rutină necesară, "merg la şcoală ca să fiu cineva într-o zi, dacă nu am şcoală şi nu învăţ bine, o să lucrez 12 ore pe zi pentru alţii, fără să-mi îndeplinesc ambiţiile mele"- (ceea ce aţi aflat probabil mai târziu, după ce aţi terminat o facultate, e că tot faceţi asta, doar că după vreo 17 ani de şcoală).- dar nu se întâmplă să fiţi mereu pe fază la lucrările de control şi de multe ori le primeaţi înapoi cu un scaun previzibil dar ruşinos. Va frecaţi mâinile, va storceaţi creierii, cum să-i spun mamei de asta? Soluţia venea din partea notelor de 10 luate la Religie şi la Educaţie Fizică. Aşa că mergeaţi acasă, intraţi pe uşă zâmbitori, că şi cum nota de la matematică ar fi fost un fleac neglijabil, zambeati cu subînţeles insa totuşi resimţeaţi în piept urmele frustrării adunate de-a lungul zilei.
-Mamă, am luat doi! de 10 azi, nu prea am ştiut la mate, aşa că am luat 4, dar doamna învăţătoare mi-a zis că am potenţial, data viitoare dacă învăţ o să iau mai mult. Stai liniştită, doar Andrei a luat 9, restul clasei doar note de 4 şi 5. (scuza din urmă fiind o minciunică bine intenţionată, să mai calmeze nervii mamei răscoliţi de vestea primită. Ştim cu toţii că tu şi colegul de bancă aţi fost singurii care aţi luat notă mică, dar nu pentru că nu va place matematica, ci pentru că cu câteva ore în urmă când s-au predat ecuaţiile, făceaţi ghemuri din hârtie să le aruncati în cap colegelor).
Ani au trecut şi voi aţi crescut, că nişte Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene (nu chiar toţi – a apărut Mcdonalds între timp şi-n România), şi vechile obiceiuri nu mor nici d-ale naibii, şi uite aşa tot timpul inventezi scuze pentru a-ţi justifica neajunsurile, pentru a da bine în faţa şefului, pentru a-ţi motiva absenţele la cursuri, pentru a ascunde sau a-ţi voala acţiunile urmate de eşecuri. Am remarcat că asta cu asumarea responsabilităţii e o boală generală. Nu suntem în stare să fim noi înşine, ne temem să spunem ce gândim, să ne expunem ideile şi părerile, ne creăm complexe de inferioritate faţă de alţii care se întâmplă de multe ori să fie mai puţini competenţi că noi.
Ne e ruşine de ceea ce suntem, noi românii în general, ne-am învăţat să plecăm capul şi să înghiţim fără să mestecăm tot ce ne servesc cei pe care îi considerăm că fiind cineva. Nu ştim să ne autoapreciem şi să ne valorificăm potenţialul, şi da, e trist, e trist pentru că din cauza lipsei noastre de curaj şi determinare ajungem să fim sclavii unor oameni fără principii, să ne fie călcată în picioare demnitatea şi orgoliul terfelit de vorbe care au pseudo-rolul de a ameliora neputinţa noastra de a schimba ceva. Uitaţi-vă atent la imaginea câinelui de la începutul articolului. Stânjenitor, dar reflectă al naibii de clar imaginea poporului român.
Da, ştiu că titlul pare cel puţin ciudat, însă pe bună dreptate vă zic…în Ploieşti cel puţin nu se mai găsesc joburi normale. Azi am cumpărat RAID-ul (ziar local de anunţuri) în speranţa că poate găsesc ceva de lucru. (trebuie să încep serios să-mi caut) Am deschis pagina ofertelor de lucru şi m-am îngrozit la ce fel de anunţuri erau pe acolo: se caută prostituate online, adică videochat sau menajere tinere la domiciliu. De asemenea dacă doreşti să te angajezi pe post de secretară particulară şi bineînţeles nu ai niciun fel de obligaţie (familie, copii) eşti tânără şi brunetă, ai şanse mari să fii angajată.
Te pricepi la ingrjit cai şi bovine? Excelent. Există job-uri şi în acest domeniu. Îţi plac copiii şi bătrânii. Genial! Sunt firme care te trimit în afara ţării pentru a şterge la cur bătrâni şi copii. Dacă totuşi eşti tânără şi atrăgătoare dornică de câştiguri substanţiale, sunt agenţii care plasează hostess sau dansatoare în cluburi de primă mână în ţările Europei de Vest. Ce zici? Te bagi? Dacă nu îţi place niciunul dintre job-urile anterior menţionate, mai ai o şansa ca agent de vânzări directe, tot ce trebuie să ai e multă determinare, nervi de oţel, flexibilitate şi disponibilitate pentru program prelungit.
Dacă deţii toate însuşirile sclavului modern eşti pregătit să vinzi căcaturile unor firme în sistem MLM în speranţa că vei găsi dobitoci care să-l pape nemestecat. Şi la sfârşitul lunii, după zile în care ai ajuns acasă extenuat, speri să îţi iei şi tu un comision acceptabil. Dar nu, nu o să se întâmple asta. Aşa că abia dacă primeşti un salariu din care nu îţi poţi acoperi nici costurile pachetelor de ţigări.
Alte joburi care ar putea să te intereseze: ospătar, ajutor bucătar, stivuitorist, cofetar, manichiuristă, coafeză. Eh? Te încadrezi? Serios, chiar nu se mai pot găsi job-uri normale? Voi unde v-aţi găsit actualul job? Poate recomandaţi şi nişte site-uri de specialitate (de ejobs şi bestjobs m-am lămurit)
Ca orice loc trebuie sa aiba si minusurile lui. De cum am ajuns aici am cautat sa imi cumpar o cartela cu numar in reteaua CytaVoda (un fel de Connex-Vodafone, pana sa devina Vodafone si atat). O cartela cu numar si cu 5 Euro credit initial costa 25 euro la anumite magazine si 50 de euro daca ai ghinionul sa nu stii de unde sa o cumperi. (O_o) Bun, mi-am cumparat cartela cu numar si tot atunci am aflat ca Samsung Corby-ul meu cumparat la liber e codat pe Romania. (multumesc Vodafone Romania) asa ca am folosit un Nokia 6124 pe care il aveam cu mine si care era decodat. Primul gand a fost sa imi activez vreo oferta cu minute in retea si internet. Oh, well…se pare ca ceream prea mult. Singura oferta disponibila era cea inclusa in creditul de pe cartela 100 sms-uri in retea si atat.
Wireless in centru McDonalds-ul nu are asa ca a trebuit sa merg sa stau pe net la Starbucks, dupa ce mi-am cumparat una dintre cele mai naspa cafele pe care am baut-o vreodata (nu i-au pus zahar si nici nu m-au intrebat daca vreau sau sa imi dea vanzatoarea 2 pliculete daca vreau, cum cred eu, e normal).Ca sa ai net acasa costa minim 50 Euro/luna, ceea ce mi se pare foarte mult.
Eu locuiesc intr-un cartier din Nicosia. Daca vreau sa ajung in centru trebuie sa astept un autobuz care vine din ora in ora si drumul dus intors ma costa cam 5 euro.(si trebuie musai ca la ora 19:00 sa fiu in statie pentru ca…ta-daam, ultimele autobuze pleaca din centru catre restul cartierelor la ora 19:15) Daca vreau sa merg in Larnaca la mare, trebuie sa sun sa fac o rezervare la nu-stiu-ce autobuz special (nu am mers pana acum cu el) pe care il iau dintr-un cartier care se afla cam la 14 km distanta de cel unde stau eu. Ah, si miercurea la oa 15:00 toate magazinele si supermarket-urile se inchid. De ce? Nu stiu, n-am aflat inca.
Azi de exemplu am vrut sa merg sa imi cumpar niste servetele demachiante de la famacia din cartier. Am ajuns acolo si era inchis (ora 14:00), ca sa aflu de la o doamna ca aici farmaciile nu sunt in fiecare zi deschise, ca fac cu randul (intr-o zi e una din ele, in alta zi alta si tot asa si ca sa ma uit pe usa farmaciei sa vad programul exact). M-am intors sa ma uit si intr-adevar scria numai ca ….scria in greaca. Great! Asa ca va trebui sa merg la un market sa imi iau servetele demachiante. De curand s-a deschis in zona un magazin romanesc unde gasesti produse romanesti la preturi exorbitante (o eugenie e 0,50 eurocenti) si o sticla de Frutti Fresh la 2 l e 1,50 E. Cred ca din cauza aspectelor pe care le-am mentionat mai sus incepe sa imi fie dor de Romania.
Jurnalistul timişorean Mile Cărpenişan, în vârstă de 34 de ani, a murit, luni, la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Timişoara, unde era internat de săptămâna trecută, fiind în comă.
Directorul Spitalului Judeţean din Timişoara, Gheorghe Nodici, a declarat, luni, că medicii se aşteptau la decesul jurnalistului, în condiţiile în care starea acestuia se agravase.
"Starea acestuia s-a înrăutăţit în ultimele zile şi ne aşteptam să se întâmple asta", a spus directorul Spitalului Judeţean din Timişoara.
Surse medicale au precizat că decesul jurnalistului a fost urmare a unui stop cardiac.
Mile Cărpenişan a fost internat, în urmă cu câteva zile, la Spitalul Judeţean Timişoara, mai multe site-uri şi bloguri anunţând atunci că acesta este în comă după ce a suferit un şoc septic, el având nevoie de sânge grupa A2 pozitiv.
Reprezentanţii Unităţii de Primire Urgenţe de la Spitalul Judeţean Timişoara au declarat, la acea dată, că Mile Cărpenişan a fost internat de mai multe zile, nedorind să facă precizări cu privire la diagnosticul sau starea jurnalistului.
Pe site-ul de micro-blogging Twitter, timişorenii erau rugaţi să doneze sânge pentru Mile Cărpenişan.
În urmă cu o lună, Cărpenişan a făcut o campanie umanitară pentru a-l ajuta pe Daniel Răduţă, un tânăr diagnosticat cu "leucemie acută limfoblastică", care are nevoie de bani pentru un transplant de măduvă. sursa: Realitatea.net
Eu iubesc Japonia. Dintotdeauna mi-am dorit sa ajung acolo. Sa vizitez Tokyo si Edo Wonderland. Inainte imi doream sa mananc si bucatele lor traditionale, asta pana le-am incercat iarna trecuta in Franta si am zis nu, clar nu sunt de mine. Mor dupa asiatici. Sunt atat de faini si inteligenti si au o cultura atat de deosebita. Si inca sper ca intr-o zi sa ajung acolo, sa ma plimb pe strazile lor, sa vad doar oameni cu ochii alungiti vorbind o limba mult prea grea pentru a o intelege. Vreau Japonia inapoi!.png){kind=small}
M-am decis sa tin un amplu discurs care sa trateze subiecte de mare interes si sa dezvaluie cititorilor acestei umile tentative de blog secretele vietii si ale universului. O napasta atat de mare ca ziua de azi nu cere decat noi hectolitri de apa dati la moara neomizantropiei si neopesimismului.
.jpg)
Astăzi urmă să vizitez Louvre (o mică parte din el) şi la 11:30 aveam bilete cumpărate de o săptămână să urcăm cu liftul în vârful simbolului parizian, La Tour Eiffel. Am ajuns acolo pe la 11:10 şi…nimic. Era un permetru împrejmuit, nişte militari cu băştile pe cap patrulau pe acolo. La informaţii şi la bilete nimeni. Am intrat într-un chioşc cu suveniruri şi am înţeles de la vânzătoarea de acolo că ar fi grevă şi că s-ar putea să nu mai poată fi vizitat toată ziua.
Aţi observat că atunci când facem ceva ce ştim că va deranja pe cineva ne e foarte, dar foarte greu s-o spunem? 
ând nevoie de sânge grupa A2 pozitiv.
