De multe ori am fost "acuzată" că nu mai scriu lucruri personale pe blog. Ba că o dau în review-uri ba că scriu numai "cum să faci când-uri" și alte articole cu sfaturi  pe care ai putea foarte bine să le regăsești pe site-uri și nu pe bloguri. Adevărul e că mă declar vinovată.

A fost o vreme când mi-era peste mână să încep să scriu despre mine și despre ce cred eu pentru că nu o pot face fără să scriu despre oamenii care mă înconjoară. Ori acum îmi e greu să vorbesc de restanțele din facultate când știu că mama îmi citește blogul, despre prietenul cu 10 ani mai mare pe care l-am avut în liceu când știu că și tata e cu ochii pe blog, mi-e imposibil să abordez tema iubirii când știu că prietena mea tocmai a ieșit șifonată dintr-o relație, mi-e greu să scriu despre fostele iubiri fără că El Hombre să nu creadă că cumva i-am iubit pe ei mai mult decat pe el. 

Nu pot să spun de ce m-a enervat colegul de serviciu pentru că și el îmi citeste blogul, nu pot vorbi despre cât de superficiali sunt profesorii din facultati pentru că sunt unii dintre ei care știu sigur că încă mai dau pe aici. Și dacă nu pot scrie despre voi, despre cei care-mi citiți blogul, despre cei în jurul cărora existența mea se învârte, dacă nu pot scrie de teama să nu înțelegeți greșit ce vreau să spun, fiindu-mi mereu frică să nu va rănesc cumva, atunci ce-mi rămâne mie care fără voi sunt goală?