V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa.
Calm, calm, postul ăsta nu e doar despre voi şi despre blog, cum sunt o mică egocentristă nu pot să nu vă povestesc ceva şi despre mine. Şi pentru că am început cu ziua de azi, o să continui tot cu ea (deşi a fost Bacovia afară, pentru mine a fost o zi atât de luminoasă şi de, nu ştiu, cheerful să zicem).
Spunea un coleg azi în glumă că o să îmi păstreze pixul consumat şi peste 20 de ani o să-l scoată pe ebay la vânzare, că eu sigur o să ajung ceva mare. Am zâmbit şi am spus că am trecut demult de perioadă în care îmi construiam vise de automarire în care eu eram eroina şi salvam lumea, sau aduceam ceva nou umanităţii. Era frumos şi îmbucurător când visam cu ochii deschişi la o "super eu" în care fie eram o celebră scriitoare, fie o doctoriţa care salva multe vieţi. Când eram mică îmi doream să mai fie războaie ca să mă înrolez în Crucea Roşie şi să ajut soldaţii răniţi. Când am mai crescut mi-am dorit să fi fost băiat să merg chiar eu pe front şi să fiu în vâltoarea luptelor. În fiecare etapă a vieţii mi-am dorit să fiu cineva mare, cineva care să schimbe lumea, am trăit în mii de univesuri paralele fiind o infinitate de eu, atingând culmile celor mai înalte idealuri. Realitatea pentru mine obişnuia să fie ceva atât de banal şi pe atunci atât de mult mă supăra şi deprima condiţia umană încât aş fi evadat definitiv din ea, alegând să trăiesc într-un ocean de lumi posibile, fiind o super eu în care nu ar fi existat limite şi condiţionări de nicio natură.
Şi cum vârstă rebeliunii s-a dus nu demult, am rămas cu mine, o fiinţă mică şi neînsemnată, un individ banal şi deseori complexat de o lume mare în care încearcă să-şi facă loc, privind cu ochii mari întrebători la jungla aflată în perpetuum mobile. Nu sunt un om resemnat, sau cel puţin nu încă, sunt doar un om care acceptă firescul, banalul, lumea aşa cum e ea, şi care încearcă să-şi trăiască viaţa în realitate şi să calatoareasca doar rareori în lumile posibile. M-aş duce acum să-i spun strumfitei de altădată să nu se mai necăjească, să se bucure de frumoasa vârstă a adolescenţei, că în definitiv în asta constă o viaţă care să îţi fericească sufletul, într-o existentă simplă alături de cei dragi, în îndeplinirea datoriei noastre faţă de familie şi societate, dar, atunci când punem capul pe pernă, după ce am apăsat întrerupătorul de lumină şi am oprit televizorul, putem fi oricine vrem noi, oriunde şi cu oricine…
Azi când am coborât din autobuz am găsit în buzunarul paltonului meu un creion. M-a intrigat că era ceva acolo ce părea de forma unui pix, pentru că azi la cursuri am scris cu al colegei mele. Chiar îmi spuneam în sinea mea râzând ironic "Hah, i-am consumat degeaba pasta pixului ei, aveam şi eu pixul meu în buzunar!" Când l-am scos însă de acolo am realizat că era un creion, dar nu orice creion ci unul cu un mesaj scris pe el, mesaj pe care vă las pe voi să-l citiţi…
(It doesn`t hurt to dream, it hurts more to wake up)
Nu, nu ştiu cine l-a pus acolo şi mai ales de ce, dar acele rânduri mi-au amintit de vechea eu…şi de data asta nu m-am întristat, am zâmbit şi l-am pus înapoi în buzunar. Nu, nu m-aş duce în trecut să-i spun strumfitei nimic. Aş lăsa-o să fie aşa cum vrea ea, pentru că ea cea de atunci m-a făcut să fiu eu cea de acum.
Tocmai am terminat de vizionat filmul "Mic dejun la Tiffany", şi pe scurt nu am decât un singur cuvânt de spus uluitor! Cartea care a inspirat filmul, "Mic dejun la Tiffany" de Truman Capote, am citit-o în tren acum 5 ani. În personalul de Bucureşti via Brasov. Nici măcar nu am prins loc în compartiment, aşa că m-am mulţumit să mă aşez cât de confortabil am putut pe culoarul trenului şi să deschid cartea. O cumpărasem din Bucureşti din colecţia "Cotidianul". M-a captivat încă de la prima pagină şi a fost de ajuns să nu mă mai deranjeze călătorii grăbiţi să urce sau să coboare, care nu numai că nu se uită pe unde merg dar mai afişează şi o figură de "dă-te la o parte..", de parcă dacă aş fi avut unde, aş fi ales să stau ghemuită într-un colţ pe culoar. Trecem peste capitolul "Amintiri" şi ne întoarcem la fascinanta lume pe care Capote a creat-o.
Dacă aş vorbi despre structură romanului în sine nu aş putea spune că e una care m-a dat pe spate. Pe lângă faptul că romanului (aş zice mai degrabă nuvelă) nu are concret un scenariu, vocea naratorului e atât de ternă şi fadă încât nu mi-am putut da seamă cum personajul principal Holly Golightly are reacţii atât de contradictorii în preajma lui. Poate subrezimea şi aparenta superficialitate cu care Capote construieşte personaje le invaluie in acel aer rafinat, unic care ne ajută mintea să se perinde cu uşurinţă pe străzile New York-ului secolului trecut.
Cumva povestea lui Capote mi-a amintit de cea a Damei cu Camelii (Al. Dumas-fiul). O tânără prostituată care îşi trăieşte viaţa, sensibilă şi în acelaşi timp puternică, un spirit liber care încearcă să nu rămână captivă în viata nimănui. Îmi aduc aminte că mi s-a părut oarecum bizar şi cam deplasat cum descrierea fizică a eroinei a coincis cu cea a Lolitei lui Nabokov. Mi-a fost greu să îmi imaginez o tânără prostituată care avea înfăţişarea unei fetiţe de 12 ani şi totuşi toată lumea era fascinată de ea.
De asemenea nu mi-a plăcut nici misterul forţat pe care autorul îl crează în jurul ei: nu îi divulgă numele real ci doar două pseudonime. La un moment dat în carte spune ea "nu sunt nici Holly şi nici Lulă Mae ( nume cu care s-a prezentat soţului său cu care s-a căsătorit la vârsta de 14 ani!!?). Ştiu că întotdeauna cartea e mult mai bună decât filmul, dar în cazul ăsta, nu ştiu de ce, cred că nu e valabil. Poate pentru că filmul l-am văzut acum zece minute iar cartea am citit-o acum 5 ani. Dar rolulul lui Holly i se potriveşte ca o mănuşa lui Audrey Hepburn. Tot filmul am admirat străzile, arhitectura, ţinutele vestimentare, gesturile actriţei, aproape 2 ore am rămas fascinată de frumoasa Audrey şi de personajul ei.
şi replica mea preferată:
"You know what's wrong with you, Miss Whoever-you-are? You're chicken, you've got no guts. You're afraid to stick out your chin and say, "Okay, life's a fact, people do fall in love, people do belong to each other, because that's the only chance anybody's got for real happiness." You call yourself a free spirit, a "wild thing," and you're terrified somebody's gonna stick you in a cage. Well baby, you're already in that cage. You built it yourself. And it's not bounded in the west by Tulip, Texas, or in the east by Somali-land. It's wherever you go. Because no matter where you run, you just end up running into yourself."
Săptămâna viitoare am să îmi comand de pe net wall-stick cu ea să îl am mereu in dormitor si sa salvez la el de cate ori ma trezesc! Yay, sounds like a plan!
Adica asta…ta-daam:
And please, DO watch da`movie!
Audrey Hepburn – Moon River Breakfast at Tiffany's
Orice om se cunoaşte pe sine cât de cât şi ştie cum reacţionează atunci când ceva lipseşte în viaţa lui. De câteva zile mi-am dat seama că şi mie îmi lipseşte ceva şi anume un job. Dacă până acum nu băgam de seamă era pentru că nu trebuia să stau singură toată ziua. De când s-o angajat Filozoful în Bucureşti am început să am simptomele care im zic cum că "ok, i get, there is something missing în my life!".
Primul dintre ele este că încep să vorbesc la telefon mult. Din ce în ce mai mult. Dacă înainte bateria se consuma în 5 zile, acum trebuie să-l încarc zilnic. Îmi sun colege, foste colege, prietene, vecine doar de dragul de a pălăvrăgi. Deschid mai des decat e cazul televizorul.. Când ajung să fac asta e grav. Erau vremuri când nu deschideam tv-ul cu lunile. Din nefericire acum o fac zilnic.
Nu mai am chef să mă machiez deloc. Nu văd rostul s-o fac dacă doar mă duc până undeva cu treabă. Ei şi ce dacă mi se văd cearcănele? Şi dacă am 3 şuviţe sburlite în creştetul capului, ce?
Devin dependentă de cumpărături.Ies din casă şi intru prin magazine şi nu mă pot abţine să nu cumpăr. De la haine la cosmetice, machiaje, oglinzi, pixuri, orice. Mi se pare că fiecare obiect dintr-un magazin mă cheamă ademenitor "Cumpără-măăă, ştiu că poţi, hai, hai…nu te sfii, nu trebuie decât să intri, să mă priveşti mai îndeaproape şi să deschizi portofelul. Ah, nu ai bani destui? Stai aşa, că ai ceva rezervă pe cârd, hai, întreabă dacă mă poţi lua acasă cu cardul.."
Fac curat în apartament în fiecare zi. Şi ce dacă am făcut şi ieri şi alaltăieri? Cu siguranţă praful a început să se aşeze din nou şi nici aspiratorul nu ar fi rău să mai treacă iar pe covor.
Aş fi în stare să ies în halat până la magazinul din colţ. "Ei, doar nu mai stau să-mi pun blugii pe mine, ajung doar în 5 minute. Şi cine o să mă vadă? Nu mă cunoaşte oricum prea multă lume în zona asta a oraşului". Ieri m-am oprit de 2 ori să nu fac asta. Am făcut-o cu greu.
Astea sunt semnalele că ceva îmi lipseşte, fie material, fie spiritual. Acum e nevoia unui job. Încep eu mâine facultatea, dar parcă de la o vârstă simţi nevoia să progresezi profesional şi în România o diplomă`n plus nu te ajută cu nimic, din nefericire. Nu stiu daca sunt singura care reactioneaza asa, iar daca v-ati speriat, relaxati-va, nu v-am zis partea cea mai socanta… vorbesc singura prin casa.Imi pun intrebari, imi raspund. Gandesc cu voce tare ce trebuie sa fac. Asa ca trebuie sa imi gasesc un job urgent sau ceva de facut pentru ca o sa ajung sa ingrozesc Ploiestiul si va fi vai si amar cand nu voi mai vrea sa imi cumpar nimic.
Voi aveti astfel de "semne" care va transmit ca ceva nu e in regula cu voi?
Nu cred că există cineva care să nu fi primit telefon cu număr ascuns. Mie mi s-a întâmplat chiar zilele astea. De fapt nu mie, ci prietenului meu. În jurul orei 23:00 suna telefonul lui. Număr privat. El că nu vrea să răspundă că nu știe cine e şi că nu are chef. Eu insitam să răspundă. Până la urmă mi-a zis să iau eu telefonul şi să răspund. Am răspuns. La capătul celălalt o voce de femeie:
-Bună… -Bună… -Ce faci? -Eu? Bine… -Știi unde e C.? (C fiind un prieten comun) Sunt O. -Nu.. -Cum nu? Că mi-a zis că e cu tine. -Cu..mine?! -Adică cu L, prietenul tău. -Ah nu, nu e cu el.El e ..în baie, d-aia am răspuns eu. -Bine, dacă vă contactează să-i spuneți să mă sune.
Şi cam asta a fost conversația. Deci prietena lui suna cu număr ascuns prietenii lui din agendă să îl verifice. Nu știa pe unde e şi s-a gândit că ar fi delicat să sune omu` la miezul nopții să facă pe detectivul. Eu de obicei nu răspund la număr ascuns. Știu că nu e bine, pentru că am ratat probabil multe interviuri pentru job așa, dar eu sunt de părere că o firmă serioasă nu are de ce să își ascundă numărul, corect? Corect. Motive pentru care nu e bine niciodată să răspunzi la număr privat
-De regula sunt telefoane de panaramă
-E cineva care știe că dacă te sună cu numărul lui/ei nu-i vei răspunde
-Presupunând că e cineva cunoscut care te sună de pe telefonul altcuiva. Bun. Atunci poate da un sms în care să spună cine este şi apoi să sune.
Şi motive sunt multe. Eu sunt paranoică şi nici în ruptul capului nu răspund la număr ascuns. Vrei să dai de mine? Aunci trebuie să știu cine mă caută. Să fie reciprocitate, că d-aia s-au inventat telefoanele mobile. Pare-mi-se că unele telefoane au funcția de a bloca apelurile numerelor care nu sunt în agenda telefonică. Însă pe mine mă interesează dacă se pot bloca exclusiv cele cu număr privat. Ştiţi ceva în sensul ăsta?
Voi de regulă răspundeți numerelor ascunse? Sau faceți ca mine şi pretindeți că nu auziți telefonul?
Da, în România totul se negociază. Nu ştiu alţii cum sunt, vorba aia, dar mie îmi plac ca unele lucruri să fie clare. Desigur, ambiguitatea are şi ea farmecul ei dar atunci când întrebi -Cât m-ar costa cutare serviciu?
-Stai liniştită, ne înţelegem noi. Discutăm şi negociem.
Dar…NU vreau să negociem, nu vreau să discutăm. Vreau să îmi spui exact ce servicii oferi şi să îmi spui exact cât vrei pe ele. Dacă eşti sigur că munca ta valorează un preţ, de ce să ne tocmim? Nu vreau nici să îmi scazi din preţ, dar nici să am şocuri că la final costă mai mult decât mi-ai dat de înţeles iniţial.
Acum câteva zile tatăl meu a mers să întrebe la o biserică ortodoxă cât costă o slujbă pentru ceremonia de căsătorie. Şi preotul, cu ţigara în bot, scărpinându-se lascinv în barbă sură, răspunde:
-Fiule, dacă eşti credincios, dai şi matale un dar de bani să fie şi Dumnezeu mulţumit.
Pardon? Când mi-a zis tata era să leşin de râs. Adică în ziua de azi Dumnezeu nu se mai mulţumeşte aşa, cu una cu două, tre` ca darul să fie consistent, că altfel rămâne nesatisfăcut şi cine ştie ce se poate întâmpla, apăi Doamne păzeşte! Da` matale, nenea popă, nu ştii cam cât valorează serviciile bisericeşti? Spune un preţ acolo, că ştiu că dacă cineva îţi dă mai puţin strâmbi din nas.
La fel şi cu muncitorii care vin să renoveze apartamente. Niciodată nu spun de la început cât te vor costa serviciile lor. Că vorba aia, vă înţelegeţi la final. Asta nu îmi place în România, pentru că majoritatea celor care prestează servicii merg "la mica înţelegere" ceea ce mie îmi generează o stare de nesiguranţă. Am înţeles că există cazuri în care nici doctorii nu spun exact care sunt costurile operaţiei înainte să o facă.
Chiar nu se poate ca fiecare să fie constient de ceea ce poate şi de cât valorează ceea ce prestează? Ah, ba da…curvele cred că sunt singurele care sunt sincere. X RON per bot. Şi ştii frate cât vrea femeia pentru ce oferă.
În introducerea eseului său „Necesitatea istorică” apărut în volumul „Patru eseuri despre libertate” Berlin pomeneşte mai mulţi susţinători ai concepţiei deterministe, fie numai pentru a îi combate ulterior. Printre aceştia merită observat domnul Bernard Berenson, pe care Berlin il invoca pentru a da forta argumentului sau cu ajutorul unei autoritati pe care el o considera superioara. Berlin îl citează pe acesta pentru a pune în evidenţă faptul că o „concepţie accidentală asupra istoriei” este nu numai mult mai plauzibilă decât una de tip determinist ci că este şi mai apropiată de libertatea „de facto” pe care istoria, în sensul pe care îl dă Berlin acesteia , îl dă societăţii umane. „Ideea că istoria umană ar putea fi transformată într-o ştiinţă naturală prin extrapolarea la fiinţele umane a unui tip de zoologie sociologică, analog studiului albinelor sau a castorilor, pe care Condorcet l-a susţinut cu atâta ardoare, şi pe care l-a prezis cu multă convingere - această idee de behaviorism primar a stârnit vii reacţii împotriva sa.” Berlin face menţiunea de mai sus cu referire la Auguste Comte şi la faptul că acesta consideră o aplicare extinsă a normelor de explicaţie ştiinţifică, ca fiind cea mai potrivită pentru metodă de studiu a relaţiilor umane ca şi a relaţiilor dintre lucruri. În continuare Berlin va încerca în întregul text să construiască nişte contraexemple pentru a infirma teza că se poate întemeia o istorie conform rigorilor ştiinţelor naturale şi pentru aceasta va lua în considerare cele două mari tipuri de abordare care pot fi luate în considerare într-o explicaţie „ştiinţifică” a istoriei.
Presupoziţii generale şi presupoziţii metodologice
1. Presupoziţia existenţei cauzei eficiente, anterior obiectului, mai bine spus, un concept de tipul celui de „necesitate istorică” se naşte din pura presupunere a faptului că toate lucrurile au o cauză, şi că această este cu necesitate anterioară şi determină prin pura sa existenţă necesitatea existenţei lucrului pentru care este cauză. Astfel, aşa cum existenţa unei „atracţii universale” este cauză pentru existenţa anumitor regularităţi în orbitele planetelor, tot la fel, şi pentru decăderea Imperiului Roman trebuie să existe o cauză care să îi fie anterioară, necesară şi suficientă pentru a explica întreg fenomenul.
2. Cauza oricărui eveniment istoric nu poate fi diferită cu nimic prin natură de eveniment în sine, de aceea spune Berlin, sunt demne de luat în seamă numai două viziuni asupra istoriei care să explice de ce un anumit eveniment a avut loc în anumite condiţii şi la o anumită dată, de ce el a avut efectele pe care le-a avut ş.a.m.d. Aceste două concepţii pe care Berlin le consideră demne de luat în seamă sunt „viziunea holistă” asupra istoriei în care toate fenomenele sunt cauzate de un număr mare de indivizi anonimi, de interacţiunea dintre aceştia şi mediul socio-cultural, de evoluţia clasei şi a întregii societăţi. A doua este viziunea individualistă, în care cauza necesară a unui anume eveniment este un singur individ şi actul volitiv al acestuia.
Independent de vointa noastra, o nevoie interioara incontrolabila pentru fericire in stare pura oo constientizam intotdeauna, dar tot ce facem esteeste scopul.
Unii oameni insa, cand au intampinat dificultatile inevitabile din drumul lor spre obtinerea fericirii, au incetat mental sa mai creada ca aceasta ar exista (devine un cliseu, cum zicea cineva), desi simt in continuare nevoia de fericire. Ii macina aceasta contradictie intre nevoie si situatia concreta, dar au renuntat, preferand in locul trecerii peste obstacole si luptei cu dificultatile, care presupun efort si investitii psihice, sa se multumeasca cu putinul inerent si mediocru al conditiilor traiului de zi cu zi. Altii, insa confunda unele bucurii pe care nu le inteleg in totalitate, cu fericirea ultima, si cautand sa-si intensifice acele bucurii, ajung la excese care le cauzeaza in final nefericiri covarsitoare. Satisfactia este egala cu investitia. Daca nu dai nimic, nu obtii nimic. Multumirea de sine dupa obtinerea unor aprecieri din partea celorlalti asupra proiectului inovator pe care l-ai finalizat, placerea fizica o odihnei impreuna cu o bucurie sufleteasca intensa dupa o zi de munca pe camp, satisfactii uzuale, sunt exemple de mostre fericire. Insa fericirea trebuie sa fie ceva mai mult. O stare permanenta si pura de deplinatate fiintiala. avem cu totii. Nu motivat de aceasta nevoie.
Conditia umana este o limita (exp: din moment ce te-ai nascut nu poti fi altceva decat om?), iar libertatea absoluta ramane in stadiul de ideal; oare ce farmec ar mai avea existenta daca am fi "liberi" din start, fara posibilitatea de a gresi, fara dorinta de a ne castiga libertatea( libertatea de a gandi dincolo de orice constrangeri proprii…ar insemna expansiune mentala totala), oare nu tocmai limitele umane si faptul ca suntem efemeri, ca avem un deadline, reprezinta tocmai farmecul acestei conditii? Oare nu constientizarea faptului ca suntem "finiti" ne amplifica trairile si dorinta de a realiza ceva, de a valorifica timpul pe care il avem la dispozitie chiar daca dupa moarte nu mai ramane nimic din ceea ce am fost, ce am gandit, ce am simtit (depinde de la caz la caz, cum iti dozezi realizarile astfel incat sa ramana ceva in urma ta?
V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa. 
.png){kind=small}
Tocmai am terminat de vizionat filmul "Mic dejun la Tiffany", şi pe scurt nu am decât un singur cuvânt de spus 
De asemenea nu mi-a plăcut nici misterul forţat pe care autorul îl crează în jurul ei: nu îi divulgă numele real ci doar două pseudonime. La un moment dat în carte spune ea "nu sunt nici Holly şi nici Lulă Mae ( nume cu care s-a prezentat soţului său cu care s-a căsătorit la vârsta de 14 ani!!?). 
.png){kind=small}
Orice om se cunoaşte pe sine cât de cât şi ştie cum reacţionează atunci când ceva lipseşte în viaţa lui. De câteva zile mi-am dat seama că şi mie îmi lipseşte ceva şi anume un job. Dacă până acum nu băgam de seamă era pentru că nu trebuia să stau singură toată ziua. De când s-o angajat Filozoful în Bucureşti am început să am simptomele care im zic cum că "ok, i get, there is something missing în my life!". 
Devin dependentă de cumpărături.
Nu cred că există cineva care să nu fi primit telefon cu număr ascuns. Mie mi s-a întâmplat chiar zilele astea. De fapt nu mie, ci prietenului meu. În jurul orei 23:00 suna telefonul lui. Număr privat. El că nu vrea să răspundă că nu știe cine e şi că nu are chef. Eu insitam să răspundă. Până la urmă mi-a zis să iau eu telefonul şi să răspund. Am răspuns. La capătul celălalt o voce de femeie: 
Şi motive sunt multe. Eu sunt paranoică şi nici în ruptul capului nu răspund la număr ascuns. Vrei să dai de mine? Aunci trebuie să știu cine mă caută. Să fie reciprocitate, că d-aia s-au inventat telefoanele mobile. 
În introducerea eseului său 
Independent de vointa noastra, 
