Suntem în permanentă căutare de … viață! Suferim, zâmbim, iubim și toate se întâmplă cu un scop în căutarea căruia ne aflăm dintotdeauna. Căutăm o semnificație în fiecare lucru pe care îl trăim, în fiecare sentiment care ne aleargă prin vene și în fiecare dezamăgire care ne ingenucheaza inima, când de fapt scopul e ea…viața însăși cu toate ale ei suișuri și coborâșuri. Da, suntem în căutarea binelui perfect și momentele când îl prețuim pe cel pe care îl avem sunt mai puține decât ne-ar fi îngăduit. Ați simțit vreodată că nu sunteți prezenți în viața voastră? Eu am simțit-o de nenumărate ori și nu, nu mă refer că trăiesc hrănindu-mă cu destinele altora sau că trăiesc mecanic fără să asimilez nimic din ce se întâmplă în jur, mă refer la faptul că trăiesc în viața mea de atunci și în viața pe care mi-o doresc s-o am cândva.
Pe la inceputul secolului 19 filozoful si matematicianul american Ernest Widescreen a revolutionat stiinta cand intr-o zi a avuto revelatie si a inventat ceea ce va ramane in istorie drept raportul widescreen. Pana atunci raportul folosit de toata lumea era clasicul 4:3 general acceptat, dar lumea stiintifica a fost bulversata cand Ernest si-a dat seama ca ochii umani sunt pusi mai mult pe latul capului decat pe lung si a zis ca mai bun ar fi un raport de 16:9. Aceasta schimbare a avut implicatii in aproape toate domeniile dar printre cele mai remarcabile a fost in domeniul picturii cand Peter Paul Rubens a folosit pentru tablourile lui raportul widescreen pentru ca astfel incapea mai putin cer si mai multa femeie, lucru care avea sa ii aduca o imensa notorietate.
Conationalul nostru Bogdan Petriceicu Hasdeu a reluat studiile lui Widescreen aproape o jumatate de secol mai tarziu si dupa ani de cercetari si calcule a postulat ceea ce urma a fi cunoscut global drept rezolutia Hasdeu, sau prescurtat HD. Aceasta rezolutie presupunea ca numarul generic pentru raportul de 16:9 sa fie nici mai mult nici mai putin decat 1920×1080. El a spus la acea vreme ca acesta este raportul perfect dar inca nu avea o unitate de masura pentru acele cifre, asa ca mediul academic a inventat special pentru el unitatea de masura "Petriceicul".
Si asa s-a nascut raportul de 1920:1080 de Petriceici sau prescurtat in sistemul international 1080P. Bineinteles pentru cei mai putin pretentiosi acest raport se putea scala si astfel rezulta alt raport celebru, 1280×720 Petriceici sau 720P. Dupa moartea lui studiile au fost continuate de fiica lui, Iulia care a reusit sa faca o tranzitie de la anticele rapoarte 4:3 la modernele 16:9 sau de la rapoarte mai mici la unele mai mari prin metoda brevetata de ea, denumita sugestiv Iuliere. Prin Iuliere se putea ajunge de la un raport 4:3 la un 720i sau chiar 1080i foarte usor, aceste rapoarte denumite Hasdeu Ready fiind aproape la fel de bune calitativ ca si cele ale tatalui ei denumite Full Hasdeu.
Aceste descoperiri au fost atat de avansate incat aplicatii in domeniul IT au putut fi posibile abia in mileniul 3 cand celemai puternice corporatii de tehnologie din lume (Hitachi,Panasonic,Philips,Sony, Thomson si Toshiba) si-au unit fortele pentru a inventa cablul HDMI.
Asta am învăţat-o de la Augustin Radu în Redescoperă România. Da, acel Augustin care mă enerva în primele zile şi pe care l-am omorât în mii şi mii de feluri metaforice. Dar, vedeţi voi, prima impresie nu e întotdeauna cea adevărată şi îţi trebuie mai multe zile ca să ajungi să te acomodezi cu personalitatea omului şi să-ţi dai seama, încă o dată, că noi oamenii suntem frumoşi, cu bune şi rele, cu amintirile noastre şi cu toate issues-urile care la început pot irita. Augustin spunea că vrea să se apuce de o grămadă de questii. Nu mai e la vârsta adolescenţei şi a teribilismul infantil, dar etatea inimii i-a rămas tânără şi dorinţa de a experimenta la fel de vie. Despre mine pot spune că mereu am trăit în umbra anilor trecuţi, a etapelor deja parcurse, gândindu-mă cu acelaşi regret amar la ce aş fi făcut acum dacă eram cea de atunci.
Şi aşa ajunsesem să trăiesc scenariul nescris al unei perioade trecute, uitând poate lucrul cel mai important: clipa de acum. Şi că niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt, să faci lucrurile altfel, să te reinventezi, să fii cine vrei să fii. Niciodată nu e prea târziu să îţi recunoşti vina, să laşi orgoliul deoparte şi să îţi ceri iertare.
Vi s-a întâmplat să pierdeţi pe cineva drag din cauza voastră? Să fiţi prea absorbiti de propria persoană, de ce vi se întâmplă vouă sau poate de noii prieteni apăruţi în peisaj? Şi abia atunci când aţi fost în suferinţă să va amintiţi de prietenul drag pe care l-aţi lăsat demult în urmă?Căci cne poate spune cu mâna pe inimă că nu e egoist? Că nu sunt momente în care se gândeşte doar la el şi la frământările lui, ignorând cu desăvârşire problemele altora? Omul e schimbător, deşi îi e aproape întotdeauna greu să recunoască asta. Mereu va găsi scuze în exterior. Va învinui pe oricine şi pe orice mai puţin pe el însuşi. Avem nevoie de o maturitate morbidă pentru a ne recunoaşte vîna şi greşelile. Când ceva merge greşit, tindem să ne punem măştile de victime şi să căutăm cu privirea vinovaţii… E nevoie de o puternica determinare pentru a fi sincer cu tine însuţi, dar şi de un mare curaj pentru a fi sincer cu cei din jur.
Nu stiu daca o fi vremea de vina sau lipsa de alte cele, cine stie, insa azi realizez ca-s frustrată. Şi nu pot să cred că-mi conştientizez atât de mult starea asta de frustrare. Încep să simt putoarea vieţii şi să-mi dau seama că-s înconjurată de idioţi. Iar cei care nu sunt idioţi au din partea mea o atitudinea ciudată…combinaţie între răutate invidie egoism şi miserumpism. mă transform într-un cactus şi am o mare satisfacţie când mai înţep pe câte unul. pentru că sunt o frustrată. Îmi dau seama că nu sunt capabilă să fac lucruri măreţe. Nu mut niciun deal din loc, d-apoi un munte. Mă enervează. Şi poate mai rău îmi dau seama că sunt o mediocră, un pion între alţi 10 miliarde de alti pioni. În aia a mă-sii, mă enervează asta. Când eram mică mă gândeam că dacă până la 30 de ani nu mişc munţii din loc, îmi bag picioarele, iau un pistol de jucărie şi jefuiesc o bancă din afara judetului si sa fu din tara-n tara, Si o s-o ţin tot aşa. Până m-or prinde. Ce-aş mai avea atunci de pierdut?
Sunt o frustrată. pentru că stau şi citesc bloguri mai bune ca ale mele, pentru că m-a plouat că pe un câine, pentru că mi-a intrat apă la picioare şi a trebui să-mi cumpăr alte cizme deşi nu plănuiam. Sunt frustrată pentru că aş fi vrut să ajung săptămâna viitoare la o prietenă în Bucureşti dar nu ştiu dacă-mi mai rămân bani, sunt frustrată că vineri noapte o să călătoresc iar cu avionul şi iar o să mă cac pe mine de frică. Sunt frustrată că deşi-s slabă moartă am ceva celulită pe cur şi vergeturi subţiri pe şolduri, sunt frustrată că port doar 35 la picior şi abia dacă reuşesc să-mi găsesc încălţăminte. Sunt frustrată că de câteva luni încep romane şi nu reuşesc să le termin, sunt frustrată că nu-s ambiţioasă, că nu am voinţă, că-s un fel de "lasă-mă să te las". Dar sunt fericită că peste o săptămână voi fi în Paris făcând concurenţă cu chinezii la care face mai multe poze la Turnul Eiffel.
Vă pup şi vă iubesc!Să nu vă frustraţi citind frustrările mele. E una din zilele alea căcăcioase. O să treacă. Tomorrow I`ll feel speşăl. Or maybe not really tomorrow, but in a week or so.
Aveţi vreodată senzaţia că vă vine să vă întoarceţi şi să spuneţi "nu-i frumos să te uiţi la ce scriu" , când staţi la computer şi cineva îşi găseşte ceva treabă de făcut prin spatele vostru? Mulţumesc, a plecat. Aşaaa, nu m-am mai trezit de mult aşa bine. După mult, mult timp am adormit fără să mă mai gândesc la lucruri urate. A trebuit s-o fac. Sa dormi singura in apartament nu-i deloc placut. Tot felul de zgomote par ca rasar de pe undeva.
Tocmai am răspuns cu un mesaj la două mass-uri, niciodată nu strică să scrii la sfârşit "sorry de mass", când de fapt nu e mass. Mesajul sună cam aşa: "Îmi bag p… în mass-urile voastre, o zi făină(sorry de mass)!", bineînţeles l-am trimis necenzurat. Oamenii s-au simţit instant şi au răspuns(ce minte să ai să trimiţi mass-uri de pe invisible cum fac aceşti doi indivizi) cu un nou link(impresionant acelaşi în cazul amândorura) că să mă "amuze", credeau ei. De data asta am fost şi mai sinceră: "Încă mi-o bag, bă." Drept să spun, singurul motiv pentru care nu le dau ignore e faptul că vreau să văd ce statusuri de oameni lipsiţi de viaţă mai au sau ce mass-uri de retardaţi trimit, nu strică niciodată să-ţi ţii adversarii sub observaţie.
Decid în ultimul moment să mă uit la Focus unde dau peste nişte citizeni din câmpul muncii care demolau tacticoşi o terasă cu…şurubelniţa; oamenii n-aveau buldozer, sau probabil doreau să economisească niscaiva materiale, în loc să economisească timp. Într-adevăr, numai muncă socialistă întăreşte caracterul, iar spiritul proletar va triumfa, odată cu acest triumf se va înregistra şi dispariţia artelor care nu fac decât să promoveze o realitate iluzorie(ce oxymoron!), nu am zis-o eu, Marx a spus-o.
Azi e o zi atât de urâtă la Ploieşti că-ţi vine să adormi vreo câteva săptămâni bune, să te mai trezeşti la Crăciun şi apoi la primăvară. Nu vă zic că azi m-am dus la facultate pentru un seminar că dacă nu avem suficiente prezenţe cică nu ne bagă profă`n examen. Bineînţeles că eu am aflat cu întârziere şi acu dă şi recuperează pe la alte grupe! O adevărată plăcere, ce să mai! Va ziceam eu că-mi place toamna, ploaia însă am uitat atunci să menţionez un miiiic aspect. Vorbeam de toamna timpurie. Când încă mai sunt frunze agăţate prin copaci şi nu îţi clănţăne dinţii de frig. Acu` vreau să ningă mai degrabă. Chiar, când au zis ăştia că va ninge? Se anunţa că va fi cea mai aprigă iarnă din câte s-au văzut (şi nu s-au văzut prea multe, că nu le ţinem seamă decât de vreo sută şi ceva de ani aşa, la temperaturi mă refer). Mă duc să-mi fac un ceai de vanilie cu lapte. Şi să fumez o ţigară! Să aveţi o zi frumoasă!
A trebuit să se facă ora 05:09 AM ca să-mi dau seama că (brrrr, ptiu, scuipă-n sân) în ultima vreme vorbesc destul de mult despre politică, fapt cu totul şi cu totul lipsit de eleganţă, delicateţe şi tact.
Şi ştiu şi de ce, am (da, noi, plural, există mai multe de mine) fost bombardaţi şi atacaţi din toate părţile(pe apă, pe uscat, pe calea aerului, a undelor prezidenţiale şi asemănător-TV) numai cu ştiri politice. Dacă ar fi după mine ştirile politice ar trebui să troneze în jurnalele de la ora 17:00, alături de celelalte grozăvii de care minorii nu ar trebui să ia cunoştinţă din considerente menite să le protejeze psihicul încă firav (tineretul ţării trebuie ferit de factorii perturbatori care au afectat însă batranetul de azi pe când era, la rândul său, tineret…astfel încât să nu repetăm aceleaşi greşeli), da, printre violuri, crime pasionale, accidente sângeroase, masacrul găinilor de la fermă "Ciuboţica Cucului" produs de câinele Vasilică etc.
Mai mult decât atât, în sfârşit s-ar mai muta atenţia de la ştirile cu moldoveni care beau în crâşmă cât pot, după care se întorc acasă şi îşi bat nevasta, soacra, musafirii, copii, pisica, apoi îşi omoară nevasta, dau soacra afară, mai consumă un pahar cu musafirii cerându-şi scuze pentru ieşirea de adineaori, trimit copii la şcoală şi violează pisica.
Aşadar, să dăm poporului circ şi panaramă, pâinea e scumpă, n-are statu` bănet!
V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa.
Calm, calm, postul ăsta nu e doar despre voi şi despre blog, cum sunt o mică egocentristă nu pot să nu vă povestesc ceva şi despre mine. Şi pentru că am început cu ziua de azi, o să continui tot cu ea (deşi a fost Bacovia afară, pentru mine a fost o zi atât de luminoasă şi de, nu ştiu, cheerful să zicem).
Spunea un coleg azi în glumă că o să îmi păstreze pixul consumat şi peste 20 de ani o să-l scoată pe ebay la vânzare, că eu sigur o să ajung ceva mare. Am zâmbit şi am spus că am trecut demult de perioadă în care îmi construiam vise de automarire în care eu eram eroina şi salvam lumea, sau aduceam ceva nou umanităţii. Era frumos şi îmbucurător când visam cu ochii deschişi la o "super eu" în care fie eram o celebră scriitoare, fie o doctoriţa care salva multe vieţi. Când eram mică îmi doream să mai fie războaie ca să mă înrolez în Crucea Roşie şi să ajut soldaţii răniţi. Când am mai crescut mi-am dorit să fi fost băiat să merg chiar eu pe front şi să fiu în vâltoarea luptelor. În fiecare etapă a vieţii mi-am dorit să fiu cineva mare, cineva care să schimbe lumea, am trăit în mii de univesuri paralele fiind o infinitate de eu, atingând culmile celor mai înalte idealuri. Realitatea pentru mine obişnuia să fie ceva atât de banal şi pe atunci atât de mult mă supăra şi deprima condiţia umană încât aş fi evadat definitiv din ea, alegând să trăiesc într-un ocean de lumi posibile, fiind o super eu în care nu ar fi existat limite şi condiţionări de nicio natură.
Şi cum vârstă rebeliunii s-a dus nu demult, am rămas cu mine, o fiinţă mică şi neînsemnată, un individ banal şi deseori complexat de o lume mare în care încearcă să-şi facă loc, privind cu ochii mari întrebători la jungla aflată în perpetuum mobile. Nu sunt un om resemnat, sau cel puţin nu încă, sunt doar un om care acceptă firescul, banalul, lumea aşa cum e ea, şi care încearcă să-şi trăiască viaţa în realitate şi să calatoareasca doar rareori în lumile posibile. M-aş duce acum să-i spun strumfitei de altădată să nu se mai necăjească, să se bucure de frumoasa vârstă a adolescenţei, că în definitiv în asta constă o viaţă care să îţi fericească sufletul, într-o existentă simplă alături de cei dragi, în îndeplinirea datoriei noastre faţă de familie şi societate, dar, atunci când punem capul pe pernă, după ce am apăsat întrerupătorul de lumină şi am oprit televizorul, putem fi oricine vrem noi, oriunde şi cu oricine…
Azi când am coborât din autobuz am găsit în buzunarul paltonului meu un creion. M-a intrigat că era ceva acolo ce părea de forma unui pix, pentru că azi la cursuri am scris cu al colegei mele. Chiar îmi spuneam în sinea mea râzând ironic "Hah, i-am consumat degeaba pasta pixului ei, aveam şi eu pixul meu în buzunar!" Când l-am scos însă de acolo am realizat că era un creion, dar nu orice creion ci unul cu un mesaj scris pe el, mesaj pe care vă las pe voi să-l citiţi…
(It doesn`t hurt to dream, it hurts more to wake up)
Nu, nu ştiu cine l-a pus acolo şi mai ales de ce, dar acele rânduri mi-au amintit de vechea eu…şi de data asta nu m-am întristat, am zâmbit şi l-am pus înapoi în buzunar. Nu, nu m-aş duce în trecut să-i spun strumfitei nimic. Aş lăsa-o să fie aşa cum vrea ea, pentru că ea cea de atunci m-a făcut să fiu eu cea de acum.
Tocmai am terminat de vizionat filmul "Mic dejun la Tiffany", şi pe scurt nu am decât un singur cuvânt de spus uluitor! Cartea care a inspirat filmul, "Mic dejun la Tiffany" de Truman Capote, am citit-o în tren acum 5 ani. În personalul de Bucureşti via Brasov. Nici măcar nu am prins loc în compartiment, aşa că m-am mulţumit să mă aşez cât de confortabil am putut pe culoarul trenului şi să deschid cartea. O cumpărasem din Bucureşti din colecţia "Cotidianul". M-a captivat încă de la prima pagină şi a fost de ajuns să nu mă mai deranjeze călătorii grăbiţi să urce sau să coboare, care nu numai că nu se uită pe unde merg dar mai afişează şi o figură de "dă-te la o parte..", de parcă dacă aş fi avut unde, aş fi ales să stau ghemuită într-un colţ pe culoar. Trecem peste capitolul "Amintiri" şi ne întoarcem la fascinanta lume pe care Capote a creat-o.
Dacă aş vorbi despre structură romanului în sine nu aş putea spune că e una care m-a dat pe spate. Pe lângă faptul că romanului (aş zice mai degrabă nuvelă) nu are concret un scenariu, vocea naratorului e atât de ternă şi fadă încât nu mi-am putut da seamă cum personajul principal Holly Golightly are reacţii atât de contradictorii în preajma lui. Poate subrezimea şi aparenta superficialitate cu care Capote construieşte personaje le invaluie in acel aer rafinat, unic care ne ajută mintea să se perinde cu uşurinţă pe străzile New York-ului secolului trecut.
Cumva povestea lui Capote mi-a amintit de cea a Damei cu Camelii (Al. Dumas-fiul). O tânără prostituată care îşi trăieşte viaţa, sensibilă şi în acelaşi timp puternică, un spirit liber care încearcă să nu rămână captivă în viata nimănui. Îmi aduc aminte că mi s-a părut oarecum bizar şi cam deplasat cum descrierea fizică a eroinei a coincis cu cea a Lolitei lui Nabokov. Mi-a fost greu să îmi imaginez o tânără prostituată care avea înfăţişarea unei fetiţe de 12 ani şi totuşi toată lumea era fascinată de ea.
De asemenea nu mi-a plăcut nici misterul forţat pe care autorul îl crează în jurul ei: nu îi divulgă numele real ci doar două pseudonime. La un moment dat în carte spune ea "nu sunt nici Holly şi nici Lulă Mae ( nume cu care s-a prezentat soţului său cu care s-a căsătorit la vârsta de 14 ani!!?). Ştiu că întotdeauna cartea e mult mai bună decât filmul, dar în cazul ăsta, nu ştiu de ce, cred că nu e valabil. Poate pentru că filmul l-am văzut acum zece minute iar cartea am citit-o acum 5 ani. Dar rolulul lui Holly i se potriveşte ca o mănuşa lui Audrey Hepburn. Tot filmul am admirat străzile, arhitectura, ţinutele vestimentare, gesturile actriţei, aproape 2 ore am rămas fascinată de frumoasa Audrey şi de personajul ei.
şi replica mea preferată:
"You know what's wrong with you, Miss Whoever-you-are? You're chicken, you've got no guts. You're afraid to stick out your chin and say, "Okay, life's a fact, people do fall in love, people do belong to each other, because that's the only chance anybody's got for real happiness." You call yourself a free spirit, a "wild thing," and you're terrified somebody's gonna stick you in a cage. Well baby, you're already in that cage. You built it yourself. And it's not bounded in the west by Tulip, Texas, or in the east by Somali-land. It's wherever you go. Because no matter where you run, you just end up running into yourself."
Săptămâna viitoare am să îmi comand de pe net wall-stick cu ea să îl am mereu in dormitor si sa salvez la el de cate ori ma trezesc! Yay, sounds like a plan!
Adica asta…ta-daam:
And please, DO watch da`movie!
Audrey Hepburn – Moon River Breakfast at Tiffany's
Suntem în permanentă căutare de … viață! Suferim, zâmbim, iubim și toate se întâmplă cu un scop în căutarea căruia ne aflăm dintotdeauna. Căutăm o semnificație în fiecare lucru pe care îl trăim, în fiecare sentiment care ne aleargă prin vene și în fiecare dezamăgire care ne ingenucheaza inima, când de fapt scopul e ea…viața însăși cu toate ale ei suișuri și coborâșuri. Da, suntem în căutarea binelui perfect și momentele când îl prețuim pe cel pe care îl avem sunt mai puține decât ne-ar fi îngăduit. Ați simțit vreodată că nu sunteți prezenți în viața voastră? Eu am simțit-o de nenumărate ori și nu, nu mă refer că trăiesc hrănindu-mă cu destinele altora sau că trăiesc mecanic fără să asimilez nimic din ce se întâmplă în jur, mă refer la faptul că trăiesc în viața mea de atunci și în viața pe care mi-o doresc s-o am cândva. .jpg)
.png){kind=small}
Nu stiu daca o fi vremea de vina sau lipsa de alte cele, cine stie, insa azi realizez ca-s frustrată. Şi nu pot să cred că-mi conştientizez atât de mult starea asta de frustrare. Încep să simt putoarea vieţii şi să-mi dau seama că-s înconjurată de idioţi. Iar cei care nu sunt idioţi au din partea mea o atitudinea ciudată…combinaţie între răutate invidie egoism şi miserumpism. mă transform într-un cactus şi am o mare satisfacţie când mai înţep pe câte unul. pentru că sunt o frustrat
.png)
Azi e o zi atât de urâtă la Ploieşti că-ţi vine să adormi vreo câteva săptămâni bune, să te mai trezeşti la Crăciun şi apoi la primăvară. Nu vă zic că azi m-am dus la facultate pentru un seminar că dacă nu avem suficiente prezenţe cică nu ne bagă profă`n examen. Bineînţeles că eu am aflat cu întârziere şi acu dă şi recuperează pe la alte grupe! O adevărată plăcere, ce să mai! Va ziceam eu c
V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa. 
Tocmai am terminat de vizionat filmul "Mic dejun la Tiffany", şi pe scurt nu am decât un singur cuvânt de spus 
De asemenea nu mi-a plăcut nici misterul forţat pe care autorul îl crează în jurul ei: nu îi divulgă numele real ci doar două pseudonime. La un moment dat în carte spune ea "nu sunt nici Holly şi nici Lulă Mae ( nume cu care s-a prezentat soţului său cu care s-a căsătorit la vârsta de 14 ani!!?). 
.png){kind=small}
