Trecuseră câteva săptămâni bune de când Teo nu mă mai contactase. Am încercat să îl apelez pe telefonul mobil, dar nu era de găsit. Sergiu urma să se întoarcă în câteva zile. În tot timpul cât a fost plecat mi-a scris zilnic mail-uri lungi în care îmi detalia fiecare lucru pe care vedea, fiecare emoţie care îi învăluia sufletul. Întotdeauna am ştiut că Sergiu e un suflet sincer. "Astfel de oameni întotdeauna vor sfârşi dezamăgiţi şi răniţi…" Da, asta credeam. E nevoie de o inimă de piatră să înfrunţi cu tărie toate încercările vieţii, iar Sergiu trecuse prin multe şi sufletul său era ca un fulg de nea gata să se topească la prima atingere a solului. Trebuia să mă pregătesc de plecare către librăria unde lucram şi care fără Sergiu era ca o casă pustie a unui om singur şi trist. Cam aşa mă simţeam fără el acolo. Mai aveam doi paşi până la uşă când aud cheia învârtindu-se alert în broască.
 
 -Ce bine că eşti aici! Intră înapoi în casă şi ascultă-mă!
 
 Era Teo care intrase ca o furtună, desfigurat şi cu răni pe tot corpul. Nu ştiam ce să fac, emoţia că îl vedeam mă copleşise cu totul, însă starea în care se afla aşternea în inima mea teamă şi groază. Ochii îi erau tulburi, părul răvăşit îi acoperea fruntea iar hainele, pe jumătate sfâşiate, ascundeau un trup rănit şi tremurând. M-a împins în perete, mi-a cuprins umerii cu mâinile atât de strâns încât a încremenit în mine orice sentiment de bucurie că îl revedeam
 
 -De data asta trebuie să mă asculţi! M-am săturat să tot fiu ignorat, să încerc să comunic cu tine şi tu să nu îmi oferi nici măcar un moment de înţelegere fie ea şi una vagă! Ţi-am spus că am omorât un om, nu te-a mişcat deloc! Ce fel de om eşti? Chiar nu te afectează nimic din ce se întâmplă în jurul tău? Nu te gândeşti decât la idila ta cu o himeră? Stai jos pe canapea şi ascultă-mă! De data asta va trebui s-o faci!
 
 Vorbele lui înfigeau în mine săgeţi dureroase care aduceau cu ele remuşcările timpului când nu i-am dat lui Teo nicio importantă. Avea probabil cea mai mare nevoie de ajutorul meu şi eu l-am neglijat fiind hipnotizată de amintirea fadă a unei Diane care încetase să mai existe cu mult înainte să vreau să accept asta. M-am aşezat pe canapea şi mi-am aţintit privirea în parchet. Nu îndrăzneam să-l privesc pe Teo în ochi, întotdeauna mi-a fost greu s-o fac, fără să realizez concret de ce. Se cuibărea în mine un profund sentiment de vinovăţie şi simţeam că ce era mai rău abia urma să se întâmple. Fără nicio ezitare, Teo mi-a cuprins bărbia în mâini, s-a apropiat de mine cu o privire temătoare ce anunţa mărturisirea unui lucru greu de înţeles. Am încercat să îmi calmez respiraţia sacadată, trăgând aer în piept adânc şi rar. După câteva secunde care păreau desprinse dintr-o tăcere de moarte, Teo şi-a făcut curaj să îmi mărturisească adevărul. Un adevăr care, asemenea unui cântec sumbru, avea să îmi schimbe întreg cursul existenţial.