Aveam numai 16 ani. Cand alti tineri adolescenti isi petreceau timpul liber in baruri si discoteci, eu eram framantata de probleme existentiale, iar idolul meu era Emil Cioran. Mereu ma invarteam in cercul depresiilor si al angoaselor. Era o dupa amiaza innourata cand hotarasem sa pun capat la tot. Simteam ca nimanui nu-i pasa cu adevarat de ceea ce se intampla in jur, ca toti sunt preocupati de probleme atat de insignifiante, si asa am decis sa plec de acasa. Unde? Nici macar nu aveam o tinta stabilita. Voiam sa plec pur si simplu. Sa fug. Sa uit. Sa mor.

Nu inainte insa de a vizita pentru ultima data parcul care odinioara imi gazduia nestingherit toate visurile, sperantele si iluziile. M-am plimbat mult timp pe aceleasi alei uscate de vreme, si dintr-odata a inceput sa planga cerul. Ploua torential. Toata lumea in jurul meu alerga sa se adaposteasca, si eu ramaneam pietrificata in tumultul lumii. In cateva minute parcul era gol si mut. Nu se mai auzeau decat stropii de ploaie ce cadeau cu repeziciune din cer. M-am asezat pe o banca. Plangeam! De furie, de manie, de teama, de remuscare, de o nestavilita dezamagire. Si ploua peste mine…ploua neincetat. Eu nu ma miscam. Sfidam. Daca nu puteam sfida ignoranta macar sa pot sfida ploaia. Dar la un moment dat, am simtit cum ploaia nu ma mai atingea.

Ma uit langa mine…era un individ ce tinea o umbrela deasupra mea. M-am uitat la el. Am putut observa cu usurinta ca anii adolescentei trecusera demult peste el, ba chiar prin parul lui castaniu isi faceau locul cateva fire carunte.Era imbracat simplu, in haine vechi, iar pantofii ii erau rupti. Nu zicea nimic, nu ma privea, doar tinea umbrela deasupra mea, si lasa ploaia sa cada peste el. Desi acel individ era langa mine, nu imi puteam opri lacrimile ce se rostogoleau pe obrajii mei palizi. Eram oarecum indignata si suprinsa ca individul acela nu ma intreba ce se intampla cu mine. Si ma asteptam ca din moment in moment sa o faca. Dar nu, nu a facut-o. Nu m-a intrebat nimic. Norii s-au raspandit, si Soarele incepuse din nou sa se arate, bucuros de al sau triumf efemer. Cand mi-am intors privirea in stanga mea, individul cu umbrela disparuse. In parc aparusera iar, de ici de acolo, copii entuziasmati, jucand aceleasi jocuri care odata ma incantau si pe mine.

Am ramas mult timp pe acea banca gandindu-ma la Omul Ploii, cum il denumisem. Am realizat atunci ca fuga nu e cea mai buna solutie, desi e cea mai simpla. E usor sa fugi, dar cand ploaia va cadea peste tine, nu vei avea unde sa te ascunzi. Oamenii prefera sa fuga atunci cand sunt coplestiti de probleme. Ei fug fara sa realizeze ca solutiile problemelor lor se afla mai aproape decat pot crede : IN EI INSISI. Experienta cu Omul Ploii mi-a starnit profund admiratia pentru oamenii ca el, pe care ii numesc Oamenii Stanca. De ce stanca? Pentru ca te asculta intotdeauna fara sa te intrebe nimic, si ii poti cunoaste foarte bine fara sa spuna nimic, si sunt langa tine cand crezi ca singuratatea este tot ce ti-a ramas.

S-ar putea sa iti placa si:

• Necesitatea istorică
• How far would you go without looking back?
• Idealist=nefericit?
• Melancolie de toamna timpurie
• Numar privat te apeleaza
• Totul se negociaza in the land of Carpathian Gardens
• Memento Mori
• Trebuie sa stii. Cele 10 semne ca imbatranesti
• De ce sa nu te lasi de fumat

Comenteaza