Da, aveam chef de aberat.

Despre sursele concepţiei de necesitate istorică

   În introducerea eseului său „Necesitatea istorică” apărut în volumul „Patru eseuri despre libertate” Berlin pomeneşte mai mulţi susţinători ai concepţiei deterministe, fie numai pentru a îi combate ulterior. Printre aceştia merită observat domnul Bernard Berenson, pe care Berlin il invoca pentru a da forta argumentului sau cu ajutorul unei autoritati pe care el o considera superioara. Berlin îl citează pe acesta pentru a pune în evidenţă faptul că o „concepţie accidentală asupra istoriei”  este nu numai mult mai plauzibilă decât una de tip determinist ci că este şi mai apropiată de libertatea „de facto” pe care istoria, în sensul pe care îl dă Berlin acesteia , îl dă societăţii umane.
„Ideea că istoria umană ar putea fi transformată într-o ştiinţă naturală prin extrapolarea la fiinţele umane a unui tip de zoologie sociologică, analog studiului albinelor sau a castorilor,  pe care Condorcet l-a susţinut cu atâta ardoare, şi pe care l-a prezis cu multă convingere -  această idee de behaviorism primar a stârnit vii reacţii împotriva sa.”
Berlin face menţiunea de mai sus cu referire la Auguste Comte şi la faptul că acesta consideră o aplicare extinsă a normelor de explicaţie ştiinţifică, ca fiind cea mai potrivită pentru metodă de studiu a relaţiilor umane ca şi a relaţiilor dintre lucruri.
În continuare Berlin va încerca în întregul text să construiască nişte contraexemple pentru a infirma teza că se poate întemeia o istorie conform rigorilor ştiinţelor naturale şi pentru aceasta va lua în considerare cele două mari tipuri de abordare care pot fi luate în considerare într-o explicaţie „ştiinţifică”  a istoriei.

Presupoziţii generale şi presupoziţii metodologice

1.    Presupoziţia existenţei cauzei eficiente, anterior obiectului, mai bine spus, un concept de tipul celui de „necesitate istorică” se naşte din pura presupunere a faptului că toate lucrurile au o cauză, şi că această este cu necesitate anterioară şi determină prin pura sa existenţă necesitatea existenţei lucrului pentru care este cauză. Astfel, aşa cum existenţa unei „atracţii universale” este cauză pentru existenţa anumitor regularităţi în orbitele planetelor, tot la fel, şi pentru decăderea Imperiului Roman trebuie să existe o cauză care să îi fie anterioară, necesară şi suficientă pentru a explica întreg fenomenul.

2.    Cauza oricărui eveniment istoric nu poate fi diferită cu nimic prin natură de eveniment în sine, de aceea spune Berlin, sunt demne de luat în seamă numai două viziuni asupra istoriei care să explice de ce un anumit eveniment a avut loc în anumite condiţii şi la o anumită dată, de ce  el a avut efectele pe care le-a avut ş.a.m.d. Aceste două concepţii pe care Berlin le consideră demne de luat în seamă sunt „viziunea holistă” asupra istoriei în care toate fenomenele sunt cauzate de un număr mare de indivizi anonimi, de interacţiunea dintre aceştia şi mediul socio-cultural, de evoluţia clasei şi a întregii societăţi. A doua este viziunea individualistă, în care cauza necesară a unui anume eveniment este un singur individ şi actul volitiv al acestuia.

Argumente şi contraargumente la cele două tipuri de viziune asupra istoriei

Pentru a susţine o teză conform căreia istoria e este de fapt rezultatul activităţii unei clase, care acţionează după propria raţiune, care se află în luptă cu alte clase, şi fiecare eveniment istoric nu este decât un rezultat al acestei lupte de clasă, înseamnă a accepta că aceste „clase” sau chiar la nivel superior (cum susţine Herder) popoarele sunt pure supraindividualităţi,  care pot sau nu să asculte de interesul (în mare parte economic) al indivizilor care le compun.
Dar dacă acceptăm o astfel de teorie, spune Berlin, trebuie să nu ne mai amăgim, să înţelegem că evenimentele istorice urmează în desfăşurarea lor scheme recognoscibile, şi că dacă „forţe” sau „spirite” guvernează aceste evenimente istorice, nu ar trebui să fie nici o problemă în recunoaşterea unor astfel de legităţi, şi deci, am putea prevedea viitorul istoriei. Adică, dacă acceptăm asta înseamnă că, un individ obiectiv, raţional, aflat în orice moment istoric t1 ar fi capabil nu numai să înţeleagă fenomenul produs la t0 care a condus la apariţia momentului istoric t1 ci şi efectele ulterioare ale acestui „t1” în continuare de la t2 la tn. Dar după cum am observat, evenimentele istorice nu pot fi prezise cu perfectă acurateţe, şi atunci, fie ele nu urmează legităţi şi regularităţi, fie aceste „legităţi” şi „regularităţi” admit excepţii care nu sunt legate de starea „clasei” ci ţin de o anumită stare a indivizilor sau chiar mai mult, de anumiţi indivizi. Tot dacă acceptăm o astfel de viziune asupra istoriei, Indivizi ca Hitler, Nero, Caligula nu mai pot fi blamaţi în nici un fel pentru acţiunile lor sau cel puţin, nu pentru acelea care au devenit sau au dat naştere evenimentelor istorice, pentru că ei nu pot fi nimic altceva decât simboluri ale clasei căreia îi aparţin.

Dar dacă acceptăm că indivizii, şi nu clasele, nu grupurile de interese, sunt cei care influenţează evenimentele istorice, atunci ne trezim în faţa altor probleme privind legităţile şi regularităţile istoriei, şi anume, fie acestea nu există, fie sunt condiţionate de mediul sociocultural al căror reprezentanţi sunt indivizii. Sigur, nu poate fi negat că indivizii, oricât de remarcabili ar fi ei sunt condiţionaţi de mediul în care se dezvoltă, şi influenţaţi de acesta. Dar Berlin sesizează o altă problemă care nu poate fi rezolvată, sau cel puţin, nu de către o viziune deterministă, şi anume, aceea a influenţei acestor indivizi asupra mediului al cărui produs sunt. Cum a produs naşterea şi dezvoltarea lui Napoleon revoluţia franceză, sau cum a determinat Newton revoluţia ştiinţifică, dacă mediul nu ar fi fost în prealabil susceptibil la o astfel de revoluţie?
Ei bine, o viziune combinată a celor două mari viziuni deterministe asupra istoriei ar părea să rezolve problema, dar numai parţial. Spune Berlin că dacă o astfel de viziune ar fi posibilă şi întemeiată, atunci faptele istorice, înşiruirea evenimentelor istorice sunt numai o problemă de calcul, în care avem nevoie numai de nişte linii generale de gândire, şi de suficiente informaţii pentru a putea prevedea un eveniment istoric, cauzele şi efectele acestuia.
Astfel, Berlin îl citează pe Condorcet, şi spune că orice viziune deterministă ar duce la concluzia că valorile umane şi cunoaşterea ştiinţifică sunt legate într-un lanţ indisolubil, şi că de aici se deschid iar două mari probleme legate nu numai de istorie, ci şi de concepţiile umane în genere. Dacă există un lanţ implacabil al evenimentelor, în orice manieră a evenimentelor, atunci, nu mai putem blama nimic la oameni, nu am mai putea avea nici un fel de valori morale, şi am putea doar să aşteptăm um progres al ştiinţei pentru a putea avea un progres al umanităţii, pentru că , dacă acceptăm viziunea propusă anterior, fie există o natură umană care determină acţiunile, dincolo de voinţa şi raţionalitatea indivizilor, fie există o natură superioară (fie ea materială ca la Marx, fie spirituală ca la Hegel) şi omul este determinat de aceasta, fără a avea puterea de a bloca evenimentele.

Necesitatea istorică în întregul ei
Dacă însă acceptăm că există un determinism, indiferent de tipul acestuia, ajungem la concluzia „necesităţii istorice”, prin extinderea necesităţii relaţiei de cauză şi efect, în măsura în care nu putem considera că istoria este o pură înşiruire a evenimentelor consemnate, ale căror cauze nu pot fi în mod obiectiv determinate. Astfel, contingenţa nu pare nici ea a fi o soluţie mai bună decât determinismul.
Principalul argument pe care îl invocă Berlin pentru a combate determinismul este următorul:
Dacă acceptăm această extindere nelimitată a necesităţii, atunci a critica şi a lăuda, a lua în considerare diverse posibilităţi de a acţiona, a acuza sau a apăra personaje istorice devine un lucru absurd.
Cei precum Attila, Mohamed, Cromwell şi Hitler nu mai pot fi blamaţi, pentru că ei sunt în natura lor precum accidentele, precum inundaţiile sau cutremurele. Dar atunci nici un om nu este liber este concluzia lui Berlin, pentru că suntem toţi supuşi determinărilor fie de către alţi indivizi, fie de către un „spirit al vremilor” şi, a regreta orice este inutil, pentru că a regreta ar însemna că am fi avut posibilitatea de a acţiona altfel şi nu am făcut-o.

Despre contraargumentul lui Berlin la „Necesitatea istorică” şi la viziunea deterministă
Putem acum deci să formalizăm argumentul sau mai bine spus contraargumentul lui Berlin la conceptul de necesitate istorică, şi vom descoperi că putem ajunge la o concluzie interesantă. Ceea ce pare a susţine într-un final textul său este una din următoarele:
Fie nu există necesitate istorică pentru că o astfel de necesitate ar face imposibilă libertatea umană, cel puţin în sfera libertăţii destinului personal sau comun, fie, dacă aceasta există atunci libertatea umană este doar o iluzie, şi suntem cu toţii guvernaţi de o natură care ne este superioară, fie că este voinţa altora, fie că este voinţa unui anume „spirit” al secolului în care trăim.
Ceea ce face aici Berlin este de fapt, mai puţin o argumentare riguroasă, care să ducă la concluzia imposibilităţii conceptibilităţii unei „necesităţi istorice”, ci o reducere a conceptibilităţii acesteia la o judecată de valoare. E ca şi cum ai spune „nu poate exista o necesitate istorică pentru că nu ne plac consecinţele existenţei unei astfel de necesităţi”
Dar a nu fi de acord cu o teorie pentru că nu îţi plac consecinţele acesteia nu o face mai puţin adevărată, şi cu atât mai puţin are vreo şansă de a o infirma complet.
De aceea vom considera textul lui Berlin mai mult o provocare pentru aducerea unor argumente de domeniul evidenţei, sau aducerea unor contraargumente care să poată fi susţinute pe baze puţin mai solide decât gusturile, judecăţile de valoare şi o anume susceptibilitate a indivizilor de a nu considera adevărate lucrurile care le displac.

 Concluzii:
Dacă nu suntem pregătiţi să credem că o „Necesitatea istorică” nu poate exista, pentru că ne place să ne considerăm liberi, iar existenţa unei astfel de necesităţi ar anula libertatea noastră rămânem cu un singur argument valid pe care Berlin îl formulează atât în „Necesitatea istorică” cât şi într-o altă lucrare a sa este următorul:
Principala caracteristică a ştiinţelor naturii este aceea că este aşteptat de la ele să facă previziuni. O aplicare a metodelor şi rigorilor ştiinţelor naturii la istorie ar însemna ca aceasta să fie capabilă să facă aceleaşi previziuni sau mai bine, să facă retrodicţii, umplând golurile din perioadele despre care nu avem mărturii scrise, doar pe baza unei relaţii între starea iniţială, şi starea finală sau mai bine spus starea imediat următoare acelei perioade necunoscute. Istoria nu poate face asta pentru că nu poate oferi certitudine despre aceste perioade, istoricii pot lansa teorii, pot modela faptele intermediare încât să se muleze pe evenimentele cunoscute, dar oricând acestea pot fi mulate şi în alt fel, constituindu-se un contraexemplu care nu poate fi demonstrat nici mai mult nici mai puţin adevărat decât primul
Dacă ar exista o astfel de „ necesitate istorică” atunci istoria ar fi posibilă ca ştiinţă a naturii.

Related Posts:

• Negocierea cu Orgoliosii
• La miniPRIX se deschide bazarul lui Mos Craciun
• Trebuie şi implicaţiile lui
• Cat de bucurestean esti?
• Inelul contraceptiv NuvaRing