Independent de vointa noastra, o nevoie interioara incontrolabila pentru fericire in stare pura oo constientizam intotdeauna, dar tot ce facem esteeste scopul.
Unii oameni insa, cand au intampinat dificultatile inevitabile din drumul lor spre obtinerea fericirii, au incetat mental sa mai creada ca aceasta ar exista (devine un cliseu, cum zicea cineva), desi simt in continuare nevoia de fericire. Ii macina aceasta contradictie intre nevoie si situatia concreta, dar au renuntat, preferand in locul trecerii peste obstacole si luptei cu dificultatile, care presupun efort si investitii psihice, sa se multumeasca cu putinul inerent si mediocru al conditiilor traiului de zi cu zi. Altii, insa confunda unele bucurii pe care nu le inteleg in totalitate, cu fericirea ultima, si cautand sa-si intensifice acele bucurii, ajung la excese care le cauzeaza in final nefericiri covarsitoare.
Satisfactia este egala cu investitia. Daca nu dai nimic, nu obtii nimic. Multumirea de sine dupa obtinerea unor aprecieri din partea celorlalti asupra proiectului inovator pe care l-ai finalizat, placerea fizica o odihnei impreuna cu o bucurie sufleteasca intensa dupa o zi de munca pe camp, satisfactii uzuale, sunt exemple de mostre fericire. Insa fericirea trebuie sa fie ceva mai mult. O stare permanenta si pura de deplinatate fiintiala. avem cu totii. Nu motivat de aceasta nevoie.
Conditia umana este o limita (exp: din moment ce te-ai nascut nu poti fi altceva decat om?), iar libertatea absoluta ramane in stadiul de ideal; oare ce farmec ar mai avea existenta daca am fi "liberi" din start, fara posibilitatea de a gresi, fara dorinta de a ne castiga libertatea( libertatea de a gandi dincolo de orice constrangeri proprii…ar insemna expansiune mentala totala), oare nu tocmai limitele umane si faptul ca suntem efemeri, ca avem un deadline, reprezinta tocmai farmecul acestei conditii?
Oare nu constientizarea faptului ca suntem "finiti" ne amplifica trairile si dorinta de a realiza ceva, de a valorifica timpul pe care il avem la dispozitie chiar daca dupa moarte nu mai ramane nimic din ceea ce am fost, ce am gandit, ce am simtit (depinde de la caz la caz, cum iti dozezi realizarile astfel incat sa ramana ceva in urma ta?
Stiu, aveam chef de aberat.
postare noua pe blog: Memento Mori http://bit.ly/8KKKVl
cheful vine aberand:D
ora de filosofie cu strumfita: Memento Mori http://bit.ly/6uthF4 via @AddToAny
foarte frumos spus .. si ai mare dreptate
Ai avut chef de aberat si ai sfarsit prin a filosofa:) si prin a face o observatie esentiala; aceea ca raportarea la moarte si la finitudine nu trebuie sa fie una negativa, care sa se piarda in lamentatii, ci una pozitiva. Finitudinea noastra trebuie sa reprezinte parghia pentru tot ceea ce suntem si pentru tot ceea ce vrem sa fim. Si tocmai pentru ca nu suntem (cumva) dintotdeauna, suntem, in fond, liberi sa fim oricum. Libertatea nu poate fi gandita fara necesitate.
o seara frumoasa
nu te naști om, devii om. cel mult te naști cu un potențial evolutiv. restul depinde de educație, cultură și mediul social
Foarte bun.Bravo.Ma pus pe ganduri.
Până la urmă, fiecare om are o anumită chestie fără de care nu poate fi fericit. Şi odată ce învaţă care e chestia aia, nu mai poate fără. Pentru unii e pizda de lângă ei, pentru alţii e băutura, seringa, sau datul la muie sau să ia bătaie în timp ce se fut, pentru alţii să aibe suficienţi bani încât să se poată şterge la cur cu bancnote.
Depinde de la persoană la persoană. În plus, fericirea nu poate fi o stare permanentă, oricât ai încerca să crezi asta. Nu, viaţa e în general grea şi de căcat şi fericirea vine, de regulă, în doze mici.
[...] This post was mentioned on Twitter by strumfita cu esarfa, strumfita cu esarfa. strumfita cu esarfa said: postare noua pe blog: Memento Mori http://bit.ly/8KKKVl [...]
Nu. Pot spune ca nu toti avem sanse egale, nu avem sanse egale nici macar la a ne gandi la fericire, mai ales sa o implinim. Stiu, ai sa spui ca sunt unii care se bucura la o ciocolata, asta este adevarat, dar in final toti vom muri. Poate hedonismul nu este calea pe care sa o aleaga oamenii simplii. Poate ar trebui sa ii invatam un pic despre eudaimonism si abia apoi sa-i lasam sa descopere singuri teleologismul vietii ca mai apoi sa ii intrebam daca deontologia li se potriveste. Singura valoare absoluta nu poate fi decat prostia, pentru ca eu nu gasesc etica in cunoastere(doar o inteleg). Fericiti cei saraci cu duhul. (Y)