Nu stiam daca trecusera zile, saptamani sau poate inca o vara de cand nu mai auzisem nimic de la Teo. Plecase fara nicio explicatie lasandu-ma in apartamentul unchiului sau care, dupa spusele lui, ar fi trebuit sa se intoarca demult. Zilele erau lungi iar valurile de praf te izbeau de cum ieseai din casa. Libraria era in renovare asa ca de zile bune stateam acasa fara nicio ocupatie. Cu Sergiu nu mai vorbisem din ziua cand mi-a spus ca merge sa isi viziteze o ruda din partea tatalui sau
-Maine dimineata plec, mi-a zis linistit si pentru prima oara se uita fix in ochii mei, asteptand poate sa il intreb cand revine sau poate de ce pleaca. Ca de obicei in astfel de momente, am ramas inerta, uitandu-ma in gol…sperand cumva ca el sa imi ofere o explicatie suplimentara. Plec la o ruda din sudul tarii, acolo unde tatal meu a copilarit. Mi-a povestit multe despre locul acela si il am viu in memorie, ca si cum eu as fi trait toate acele momente care ii inflacarau tatalui meu privirea si ii faceau glasul sa sune vioi si apasat.
-Si…iti vei lua carti cu tine? Nu stiu de ce l-am intrebat tocmai asta, era evident ca isi va lua, nici nu incapea indoiala. Desi ne apropiaseram mult si Sergiu reusise sa se deschida in fata mea mai mult decat ar fi crezut cand am intrat prima oara pe usa librariei cautand disperata un serviciu, eu tot nu daramasem zidul opac dintre noi si nu puteam fi deschisa unei comunicari fluide.
-Cu siguranta, mi-a zis, si am de gand sa revad si “La mala educacion” cat timp voi sta acolo, filmul meu preferat. L-am procurat zilele trecute de pe e-bay. Daca nu l-ai vazut, ar trebui s-o faci. Pedro Almodovar e un geniu, un fel de dumnezeu care creeaza destine doar pentru a le destrama in cel mai sublim mod.
L-am privit fix, avea ochii tulburi si o privire care oglindea un suflet candid. Am stiut ca asa am sa mi-l aduc aminte toata viata. Si daca atunci ar fi fost ultima data cand l-as fi vazut, sau poate aveam sa il mai vad in fiecare zi a vietii mele, imaginea de atunci avea sa fie fotografia lui Sergiu pe care sufletul meu a imortalizat-o si mintea mea mi-o va readuce la viata ori de cate ori ma voi gandi la el.
-Deci ne vedem cand revii? i-am raspuns. Programul se terminase asa ca am iesit din librarie fara a mai astepta raspunsul. Lipsa aerului conditionat facea statul in incaperea strimta sa fie un mic infern. Sergiu insa nu se plangea niciodata. Desi imi povestise atat de multe despre el, aveam impresia ca sufletul lui e un labirint prin care trebuie sa te ratacesti de sute de ori ca sa ajungi sa il cunosti. Si chiar cand ai impresia ca stii toate iesirile, se va gasi mereu una noua care va deschide noi si noi drumuri.
Ma plictiseam in apartament, epuizasem toate filmele de pe dvd-uri, citisem cele cateva carti tehnice pe care le avea Teo acolo, fara sa inteleg mare lucru din ele, si vara parea ca nu se mai termina niciodata. Cineva blocase clepsidra timpului si acum se amuza de undeva de sus cum oamenii continua cu a lor rutina maladiva fara sa isi dea seama ca timpul a incetat sa mai existe si ca eternitatea i-a luat trufasa locul.
M-as fi intors acasa. Trecusera ceva timp de cand nu mai auzisem nimic de la mama. La inceput imi mai scria mail-uri sa ma intorc acasa ca ii e dor de mine, dupa care mail-urile devenisera o sumedenie de reprosuri la adresa mea si am incetat sa-i mai raspund. Atunci insa i-as fi scris ceva asa ca am deschis laptopul, am accesat casuta de e-mail dar nu imi gaseam cuvintele si cand reuseam sa tastez cateva randuri mi se pareau lipsite de sens si nici macar nu reflectau ceea ce simteam. Cum era sa-i explic in cuvinte simple vidul din sufletul meu? Nu fuseseram niciodata prea apropiate. Putinele momente in care comunicam sincer era atunci cand ne dadeam reciproc vesti proaste. Ca in ziua in care mi-a zis ca tatal meu a plecat definitiv de acasa.
-Tatal tau a plecat definitiv. Stiu ca probabil ai fi vrut sa isi ia ramas bun de la tine, dar el crede ca a facut mai bine plecand fara sa fie nevoit sa iti vada ochii tai mari cufunadati in dezamagire.
Nu a durat mult pana cand lacrimile mi-au inundat fata. Suspinam in incercarea mea de a le opri si cu cat incercam mai mult s-o fac, cu atat ele se incapatanau mai mult sa-mi faca si mai amara durerea. Mama m-a imbratisat pentru prima oara din toata inima. Ar fi facut orice atunci sa alunge cumva disperarea unui copil de 10 ani care nu intelegea cum tatal ei cu o seara inainte ii promitea ca vor merge in week-end la teatru de papusi si a doua zi pleaca definitiv fara sa vina sa o mai vada macar o data…
In seara aia am adormit cu greu, insa de cate ori mama intra sa vada daca nu cumva am adormit inchideam ochii si incercam sa-mi controlez miscarile neregulate ale ploapelor pentru a nu-si da seama ca nu dorm de fapt. Stiam ca nu e usor sa ma prefac ca dorm in fata mamei. Ea isi dadea mereu seama cand incercam s-o pacalesc pentru a ma sustrage de la redactarea temelor pentru a doua zi. Sau poate doar ma incerca soptindu-mi aproape “Stiu ca nu dormi…” si eu deschideam ochii mari si incepeam sa rad cu pofta. Poate ca facea asta si cand dormeam pe bune dar eu n-o auzeam asa ca ochii mari nu se mai deschideau, ei ramaneau linistiti in taramul inocent al somnului…
“soptindu-mi aproape “Stiu ca nu dormi…” si eu deschideam ochii mari si incepeam sa rad cu pofta.”
He he he
La Mala Educacion :X ai vazut filmuuuul? Pedro Alomodovar! :X Love him!!
Un text care deborda de sinceritate si tristete… apreciez sinceritatea, dar regret tristetea… sper sa reusesti sa-ti regasesti fericirea.
Si eu stiu când copiii mei se prefac că dorm
Astazi l-am vazut si eu. Almodovar se intrece pe sine de fiecare data
nu mai scrii nik?…ne’ai lasat asa…:(