Nu voiam sa ma intorc in apartament. Gandul ca aveam sa fiu singura in locul acela mai strain ca niciodata imi dadea fiori. Trebuia sa ii inapoiez agenda lui Aniko. Dar dintr-odata nici gandul ca aveam s-o vad nu imi mai trezea vreo emotie. Orasul mi se parea mic si static. La fel ca si existenta mea. Am decis sa ma intorc la librarie sa vad daca totusi il mai gasesc pe Sergiu ingropat in maldare de carti, stergand praful de pe rafturi. Soarele se pregatea sa apuna, incheia astfel o alta zi, nesemnificativa pentru el. Nu ma inselasem, Sergiu era inca acolo. L-am privit prin geamul murdar de urmele degetelor atator oameni care au gasit in el, la un moment dat, un sprijin.

-Te-ai intors? Nu ma asteptam sa te mai vad azi… Mi-a spus el, uitandu-se pe langa mine, undeva intr-un punct fix, incerca parca sa gaseasca cu privirea farama de absolut care mai putea fi zarita si perceputa de om.

-Da, am trecut sa vad ce mai faci. Si sa te intreb daca ai nevoie de ajutor in sortarea noilor carti care au sosit de dimineata… Nu mi-a raspuns. Probabil ca stia ca nu pentru asta venisem, tonul vocii mele era oricum numai convingator nu. Nu stiu de ce venisem la Sergiu. In preajma acestui om, adept al solipsismlui , simteam confortul si caldura pe care nimeni nu mi le mai daruise demult. Nu, nu se purta frumos cu mine, nu ma menaja, dar langa el atat viata cat si moartea pareau la fel de infricosatoare si sublime. Era ca si cum in el lumea isi revarsase toata ura si iubirea, si el..el nici macar catusi de putin constient nu era. El statea acolo, pe acelasi scaun, asteptand poate ca cineva sa deschida usa acelei librarii si sa ii schimbe existenta sumbra. Ma pierdusem printre ganduri, uitandu-ma cu un fals interes catre o editie reedidata a "Divinei Comedii". Imi amintesc cand am citit-o prima data si nu stiam ca voi intalni si eu candva o Beatrice a mea…

-Si nu mi-ai spus niciodata despre Diana, sau poate ai evitat subiectul? Mi-ar placea sa te ascult, m-ar face sa te cunosc mai bine. Cel mai bine ajungi sa-i cunosti pe oameni cand incep sa iti povesteasca, cu acea licarire dulce amara in ochi, despre ce anume iubesc ei cel mai mult. Odata am mers cu tatal meu la pescuit. Nu imi placea sa pescuiesc, dar de dragul lui mergeam de fiecare data incercand sa par catusi de putin entuziasmat. Imi ascundeam o carte in rucsac si cand tata se cufunda in ganduri, ma furisam langa copacul unde ne lasam lucrurile si o rasfoiam in graba. Nu voiam sa ma vada, ma gandeam ca s-ar supara stiind ca sunt acolo doar ca sa-i fac lui pe plac. Acum daca ar mai fi in viata i-as spune ca ma plictiseam mergand acolo in fiecare week-end si i-as propune sa mergem pe munte, sau…stiu si eu, poate doar sa ne plimbam prin oras admirand noile cladiri si oamenii. Ei, dar nu despre tata voiam sa povestesc. Ci despre un anume om pe care l-am intalnit langa lac intr-o duminica ploioasa de toamna. Faptul ca ploua cu galeata nu era un impediment pentru tata sa nu mearga la pescuit. Nu ma intelege gresit, nu ma obliga sa merg cu el, doar ca nu as fi vrut sa il las singur, chiar daca in sufletul meu stiam ca golul lasat de plecarea mamei mele nu va fi umplut de nimeni. Ne-am urcat amandoi in camioneta si atunci mi-a spus prima oara ca i-ar placea ca intr-o zi sa fiu un mare scriitor, asa cum imi doream eu. Am suras satisfacut si i-am facut semn sa porneasca motorul. Drumul pana la lac mi s-a parut mai trist ca niciodata.

Nu stiu daca era din cauza ploii si a diminetii cetoase si gri sau poate pentru ca era ultima oara cand aveam sa merg cu tata la pescuit. Cert e ca in suflet imi incoltea, strangadu-ma ca o gheara rece, o durere inexplicabila si oricat de mult ma straduiam s-o ignor, ea era acolo si nu se sfia sa mi-o aminteasca cand mi-era lumea mai draga. "Ia-ti trenciul pe tine, Sergiu!" Vorbele tatalui m-au trezit la realitate. Ajunsesem la lac si se pare ca nu eram singuri. Uimitor, pe o vremea ca cea de atunci, cineva venise acolo. Tata s-a asezat la locul lui preferat – langa doua stanci medii, se mai sprijinea din cand in cand de ele, cand ii amorteau oasele sau cine stie de ce. Omul de care iti spuneam nu pescuia. Statea tacut pe marginea lacului fara sa aiba macar o umbrela sau o manta de ploaie. M-am apropiat putin stanjenit. Voiam sa intru in vorba cu el si nu stiam ce sa-i spun. Nu eram nici atunci un maestru al conversatiilor. Mi se parea ca orice as spune ar parea fortat si fals. Asa ca m-am multumit privindu-l cu coada ochiului. Probabil ca m-a vazut ca ii dau tarcoale ca s-a intors catre mine si mi-a spus zambind, citindu-mi parca gandurile:

-Nu, nu imi trebuie umbrela, imi place ploaia si vin aici sa ma bucur de ea. Abia cand s-a ridicat in picioare si s-a intors spre mine am observat ca ambele maini ii erau ciuntite Nu stiam cum sa reactionez, ce sa-i raspund. Ce puteam sa ii spun si sa nu fie de prisos?

-Nu e nevoie sa iti exprimi regretele. Au facut-o atatia si nu a imbunatatit situatia. Cateva cuvinte spuse doar ca sa fie spuse nu imi aduc decat un zambet ironic pe buze. Mai bine ca nu ai spus nimic…

Omul ala parca imi citea gandurile…si eu inca nu-i spusesem nimic. I-am zambit incurcat de situatie si parea ca intelegea in continuare ce se petrecea in mintea mea in momentul acela.

-Veneam des aici sa pescuiesc inainte de accident. Era singurul loc in care ma simteam eu. Nu stiu daca pescuitul in sine l-am iubit sau doar ca veneam aici si petreceam timp cu mine. Aveam timp sa reflectez, sa imi pun tot felul de intrebari. Aici am stiut pentru prima data pe cine iubesc, ce anume urasc si ce vreau de la viata. Tot aici am venit si am plans de disperare cand stiam ca nimic din ce imi dorisem cu atata patos nu avea sa se implineasca. Asta fac si acum. Doar ca acum nu ma mai agat de o undita dand un sens venirii mele. Vin pentru ca iubesc locul asta, lacul si sentimentul de profunda multumire fata de viata pe care mi-l da. Aici e locul in care am simtit cum mor si renasc, aici am colorat sensul vietii ca mai apoi sa-l sterg lasand un spatiu gol….

-Sergiu! Vino putin. De data asta am cu ce ma mandri. Il vezi cat e de mare? Tatal meu ma striga de langa stanci sa imi arate probabil un peste a carui marime il fericea. As fi vrut sa-i spun ceva omului acela, dar inainte de a o face mi-a facut semn din cap sa merg. I-am zambit inapoi. Nu trebuia sa-i spun nimic. Stia ce simteam. Abia atunci am realizat ca acolo era refugiul tatalui meu. Acolo era altarul unde venea saptamanal sa isi sacrifice durerea sperand cumva ca va trece….

-Dar probabil ca te-am plictisit cu povestile mele. Uite ce tarziu s-a facut. Trebuie sa ajung acasa, ma asteapta mama sa o ajut cu amenajarea gradinii. De cand au terminat de construit noua locuinta nu mai am timp de nimic. Ajung acasa si sunt nevoit sa ajut prin casa,gradina. Abia astept sa adorm, sa se faca dimineata si sa vin din nou aici. Uite cum facem, maine imi povestesti neaparat despre Diana, ok? Acum du-te acasa, nu mai ramane decat sa inchid si sa plec si eu.

Am iesit mecanic de acolo fara sa-i spun nici macar la revedere. L-am privit pe geam cum isi strange lucrurile. Primul impuls a fost sa-l astept si sa mergem impreuna spre casa, dar mi-am amintit ca el locuieste in cealalta parte a orasului. Si oricum, cred ca avea nevoie sa ramana singur. Doar asa mi-l pot imagina pe Sergiu…deplorabil de singur.