Cele mai mari greșeli pe care le facem sunt cele pe care mintea noastră le generează cu succes. De-a lungul timpului mi-am impus să pun un stop mare și bolduit între mecanismele cu care mintea mea funcționează și să încerc să o educ să le elimine. Dacă personalitatea ne-o putem educa mai ușor, obiceiurile minții noastre sunt dificil de îndreptat, însă ca în orice situație exercițiul face diferența.

Nu presupune că știi dinainte. Nu degeaba înțelepciunea toltecă ne învață că presupunerea e mama tuturor eșecurilor. Am învățat-o pe pielea mea în relația cu clienții companiei pentru care lucrez. Sunt tentată să afirm că știu care e problema lor dinainte ca ei să o exprime. Mintea mea face conexiunile pe baza experiențelor pe care le-am avut anterior cu alți clienți. Dacă aceștia folosesc același ton, încep prin a prezenta situații similare, imediat, fără să conștientizez chiar, nu mai ascult cu atenție până la sfârșit problema și presupun greșit că am deja soluția salvatoare. Nu zic, de multe ori s-a întâmplat să am dreptate, însă nu puține au fost situațiile în care am dat-o în bară și a trebuit să depun eforturi mărite pentru a salva impresia clientului, pentru a-l mulțumi și pentru a-i soluționa cu adevărat problema. Așa se întâmplă și în viață, lăsăm mintea să creeze pentru noi conexiunile și nu mai ascultăm cu atenție doar pentru că ne ascundem sub confortul falsei asumpții că deja știm ce urmează.

No more being drama queens. Și credeți-mă că eu eram una dintre cele mai mari, cu cel mai întins regat. Făceam din țânțar armăsar și orice mi se întâmpla era un fel de apocalipsă, sfârșit al lumii și capătul cel mai capăt al tuturor drumurilor. Nu zic că acum nu mai exagerez, dar oricum nu atât de mult ca înainte. Încerc să mă temperez, să mă calmez, să analizez cu atenție lucrurile, să respir adânc și abia după ce am făcut toate astea și situația încă pare alarmantă îmi dau dreptul să intru-n panică. Însă în majoritatea situațiilor lucrurile se așează de la sine și fără agitația mea interioară și fără manifestărilor mele încărcate de dramatism dus la extrem.

Fără generalizări. Dacă s-a întâmplat de câteva ori ca o situație, un eveniment să se sfârșească în același mod nu înseamnă că obligatoriu așa va fi întotdeauna. Obișnuim să generalizam din comoditate. Și cel mai viu exemplu este ceea ce se întâmplă acum în țară. Aud pe la colțuri replici ca "oricum nu rezolvăm nimic cu revolta", "au mai fost și alte ieșiri în stradă și uite, tot aici suntem", "dacă pică Băsescu oricum și cine va veni va fi la fel" etc. Din lașitate, comoditate,  și ce mai vreți voi lăsăm pe alții să gândească pentru noi, conformându-ne cu ideea că oricum s-a mai întâmplat și înainte și nu o să fim noi cei care vor face diferența. Dacă vrem putem fi, dacă nu încercăm să facem ceva cu siguranță n-o să facem nimic  niciodată.

Să nu luăm totul prea personal. Să vă povestesc o experiență de-a mea din anul doi de facultate când locuiam cu chirie în Drumul Taberei, în același apartament cu proprietera, o tânără de 27 de ani. Pe atunci abia împlinisem 20 de ani și orice muzică în afara celei pe care o ascultam eu mi se părea nașpa, nasoală, yuck, beah and so on. Partea  urâtă e că nici prin cap nu-mi trecea să fiu diplomată în sensul ăsta. Așa am făcut și în toiul unei conversații cu proprietara care a făcut marea greșeală de a aduce în discuție muzica lui Michael Jackson (R.I.P căci pe atunci era încă foarte viu, știm cu toții că de morți numai de bine). La care eu revoltată întreb cu acel aer de superioritate caracteristic omului abia ieșit din adolescența dar care poartă încă în gândire multe dintre rămășițele ei: "Cine mai ascultă Michael Jackson?!"

Bineînțeles că proprietară s-a făcut verde-albastră, a dat ochii peste cap de câteva ori și mi-a răspuns ironic că "toți care știu ce e aia muzica bună". M-am enervat și eu și ea și în maxim două luni mi-am căutat un alt loc unde să stau. Deci, draga mea proprietară a luat afirmația mea ca pe un atac personal.  Nu zic, că nu a fost răutăcios, zic doar că eu nu aveam de unde să știu că locuiesc cu un fan Michael Jackson. Nu puteam ghici asta, însă ea a fost atât de furioasă pe întrebarea mea încât a iscat o serie de ironii pe care le-am pasat ca pe o minge de la una la alta. Cu alte cuvinte, nu tot ceea ce ni se spune, oricât de ofensați ne-am simți, reprezintă un atac la persoana noastră.

Cam astea sunt cele patru lucruri pe care dacă le-am face mai rar am fi cu mult mai liniștiți, fericiți și împăcați cu noi înșine. Dacă am prelua mai des controlul minții noastre cu siguranță am reuși să ne schimbăm, să fim mai optimiști, mai relaxați și mai bine dispuși.