De o săptamână nu mai auzisem de ea. Se apropia 1 decembrie şi hotărâsem să mergem împreună la munte. La Sinaia. Să ne relaxăm departe de toţi şi de toate. Nu ştiam ce să fac. O sunam în fiecare zi, dupa 3 zile de când îşi închisese telefonul o sunam în fiecare ora. Nopţile treceau din ce în ce mai greu. Atunci simţeam singurătatea şi lipsa ei cel mai mult. Ziua mergeam la scoală şi încercam să nu ma gândesc prea mult la Diana, încercam sa mă implic în discuţiile stupide ale colegilor, să fiu atentă la ore, dar nu reuşeam aproape deloc. Eram inertă la tot ceea ce se întampla în jurul meu şi nimic nu mă mai mulţumea. Cel mai rău era că începusem să fiu foarte irascibilă şi tranşantă cu oricine se nimerea să fie prin preajma-mi. Cel mai deranjant era, chiar şi pentru mine, ca nici cu prietena mea cea mai buna, Simona, nu mai puteam comunica. O uram. O detestam pentru că nu îşi putea da seama ce anume se petrece cu mine, mă purtam şi cu ea urât şi de asemenea eram foarte rece, de parcă ea ar fi fost de vina pentru că Diana mă abandonase fara niciun cuvânt.

Nu ştiam cui să mă destăinui pentru că în mintea mea nimeni nu mă putea înţelege aşa cum mi-aş fi dorit. Erau deja 7 zile de când Diana dispăruse în neant: la şcoală nu mai fusese,la garsoniera ei nu răspundea nimeni, telefonul îl avea închis şi nici vreun răspuns la mail-urile mele către ea nu primisem. Cel mai bine îmi făceau plimbările prin parcul Sălii Sporturilor. Era destul de răcoare, toamna era pe sfărşite şi vântul era din ce în ce mai rece. Totuşi am mers să mă plimb cu rolele. Era relaxant şi îmi plăcea sa trec prin locurile acelea încărcate cu atât de multe amintiri efemere. "Curând n-or sa mai fie atât de vii nici ele!" Pentru că eram foarte adâncita în propriile gânduri nici n-am realizat când pista de role s-a terminat şi la viteza pe care o aveam am luat o gura sănătoasa de asfalt. Atunci a apărut Teo. Era înalt şi brunet cu o privire atât de sinistră dar totuşi blândă. Şi probabil dacă nu ar fi fost el aş fi refuzat să mă mai ridic de jos. Arătam jalnic atât la exterior cât în interior. Am făcut cunoştinţă cu el şi seara a fost cu mult mai bună. Mi-a cerut numărul de telefon şi mi-a promis că va suna a doua zi. Ciudat e că în cele 2 ore pe care le-am petrecut cu el nu m-am mai simţit singură şi Diana dispăruse undeva intr-un colţisor obsur al minţii mele. Am ajuns acasă şi în faţa scării mă aştepta ea, plansese si era trasă la faţă. Arăta ca un mort. -Iartă-mă, mi-a spus.

30 Responses to “Diana, unde eşti?”