Înainte de Crăciun îi povesteam Dianei despre locurile frumoase unde am copilărit eu, la doar 20 de km de oraşul Ploieşti, într-un sătuc înconjurat de păduri vesele, unde oamenii erau încă oameni şi copiii încă ştiau cum să se joace. Dar să vă spun de la ce a pornit totul. Am mers amandouă în Ajun la cumpărat de cadouri pentru cei dragi. Magazinele erau pline ochi de oameni care forfoteau, se îmbulzeau de îţi trebuia abilităţi speciale să te strecori printre ei.
-Lui Teo nu-i cumperi nimic? mă întrebă ea, în timp ce îşi rotea ochii la întamplare printr-o vitrină unde erau expuse bijuterii de tot soiul.
Nu i-am răspuns nimic. Lui Teo îi cumpărasem deja cadoul în urmă cu câteva zile, aşa că am preferat să ma prefac că nu am auzit întrebarea.
Am ajuns la standul de jucării. Deşi amândouă am trecut de ceva vreme de vârsta la care cele mai frumoase cadouri erau jucăriile, am rămas mult timp în acel raion privind încântate pluşurile colorate care stăteau cuminţi pe rafturi, abia aşteptând să fie cumpărate. La raionul de jucării intră grabita o mamă cu baieţelul ei, un puşti de vreo 7-8 ani.

-Hai de aici mamă! Ţi-am zis că anul ăsta de Crăciun vreau un Xbox! Ce facem aici? N-am ce face cu jucăriile astea, sunt plictisitoare. Nimeni nu se mai joacă cu aşa ceva. Spunând acestea o împinge efectiv pe mama lui afară din raion. Vorbele copilui m-au trezit parcă din reverie, din facinaţia latentă în care căzusem, contemplând cu duioşie anii copilăriei mele. I-am propus Dianei să mergem afară. Nu mai puteam suporta aglomeraţia aia terifiantă şi sufocantă. Aer curat îmi doream şi în Mall cu siguranţă n-aveam de unde să-l respir.
-Ce te nelinişteşte? m-a întrebat Diana în timp ce ne îndreptam cu paşi sacadaţi spre casă.
I-am răspuns că îmi e dor de copilărie, că îmi e dor tare de locul unde mi-am petrecut cei mai frumoşi ani. Locul pe care atunci când adorm tristă îl visez şi dimineaţa mă trezesc liniştită şi fericită. I-am povestit de jocurile pe care noi le jucam pe stradă, nu la un Xbox. Că abia aşteptam să se ducă acea căldura copleşitoare, să vină seara şi să aprindem un foc pentru a alunga ţânţarii nepoftiţi şi să începem să ne jucăm toate acele jocuri frumoase de care nu ne plictiseam niciodată oricât de des le-am fi jucat. Copiii din ziua de azi nu mai ştiu să se joace.

Nu îi mai încântă jocurile alea simple şi fascinante ca: "Raţele şi vânătorii", "Am căzut într-o fântână", "Pititea", "Ţările", "Şotron" şi câte şi mai câte. Copiii de azi trăiesc doar pentru a-şi refula violenţa într-o lume virtuală unde îşi creează fel şi fel de alterego-uri aşa cum niciodată n-or să poată fi ei. Copiii de azi sunt inadaptaţi sociali, habar nu mai au cum să comunice, cum să se joace, cum să capteze atenţia fetei pe care o plac. Acum probabil totul se rezumă la o discuţie seacă pe messenger. Cât mult farmec s-a pierdut şi pare atât de imposibil de recuperat. Mi-e dor de anii aceia şi cât mi-aş dori să fiu acolo cu Diana.
-Hai să mergem! mi-a spus ea luându-mă tandru şi jucăuş de mână. Chiar tu ai spus că nu e departe. Mergem şi luam un microbuz şi într-o jumătate de oră suntem acolo. Mi-ar plăcea atât de mult să vad locurile de care îmi povesteşti atât de sincer şi de frumos.
Până să apuc să spun ceva eram amândouă la autogară aşteptând primul microbuz care avea să ne ducă acolo.
Nu au trecut mai mult de 10minute şi eram deja în microbuz, ocupând, la cererea Dianei locurile din spate.
-Ştii…mi-a zis ferindu-şi uşor privirea, eu nu am avut parte de copilărie, şi aş vrea, să simt şi eu, măcar acum, cum e să fii copil. Lasă-mă să văd copilăria prin ochii tăi! Spunând acestea şi-a întors faţa spre mine şi m-a sărutat pasional, uitând de restul oamenilor din microbuz. Nici mie nu îmi păsa de ei, nu îmi păsa de gândirea lor limitată, de prejudecăţile lor nejustificate, nu îmi păsa decât de ea. I-am răspuns sărutând-o pe gât, pe ureche…

Diana s-a unduit copleşitor pe scaun strecurându-şi lasciv mâna pe sub puloverul meu, cuprinzându-mi gingaş sânii care parcă aşteptaseră atât de mult acest moment. M-am lăsat cuprinsă de vraja momentului, m-am pierdut sub magia săruturilor ei pasionale. Am uitat pentru o clipă de toate acele momente când mă simţeam atât de singură şi de oamenii incapabili să înţeleagă ceva ce nu au trăi. I-am cuprins mâna ei albă şi rece, i-am sărutat fiecare deget pentru a le reda căldura de altădată. Diana respira greu şi instinctiv şi-a strecurat mâna în blugii mei, rostogolindu-şi febril degetele ca şi când ar fi cântat la un pian de vise o partitura lentă. Simţeam cum toţi muschii se contractă căutând să acompanieze orchestra sălbatică. Un suspin adânc se auzi în surdină, respiraţia gravă încetă iar în jurul nostru se auzeau deja vocile stridente ale oamenilor blamând cu furie ceea ce ei niciodată nu simţiseră, ceva atât de frumos şi care lor nu le fusese hărăzit: dragostea.

S-ar putea sa iti placa si:

• No Related Post

Comenteaza