În ziua de azi orice român care se respectă, dă cu pumnul în masă, crapă ceapa pe din două în măsele şi face oricare alte acte care emană testosteron trepanat, ştie că pentru a reuşi trebuie să-şi stabilească bine ţelurile în viaţă. Nimic rău în asta, dacă aceste scopuri personale nu ar fi divagat în obsesii generale sore cu prostia şi pe alocuri cu îngâmfarea. Fiecare popor îşi cultivă obsesiile şi încearcă să scoată zeama din ele, sâmburele `ăl mai mare. De exemplu japonezii: uhuuu, obsedaţi de tehnologie, ar fi în stare să formeze cozi kilometrice şi să campeze în faţa magazinului unde ştiu ei că vor găsi modelul cel nou al gadgetului X. Dar au ajuns departe, adică de exemplu brand-uri ca Samsung, Sony sunt primele în topurile vânzărilor din întreaga lume. Francezii…ei, lasand la o parte faptul că-s nespălaţi,(a se nota: n-am zis ca-s mai nespalati ca romanii, da?) au nasuri extrem de fine, şi îşi cultivă obsesia prin producerea celor mai bune şi mai rafinate parfumuri din lume. Şi exemplele ar putea continua. Dar să ne oprim la români, ce avem noi aici?
Un popor pentru care ţelul suprem este o "casă pe pământ". Cred că mi-a fost dat să aud de nenumărate ori expresia: "Asta e visul vieţii mele, să am o casă a mea şi numai a mea". În vară când am fost în Cipru am întâlnit un fost coleg de grădiniţă (ştiu, mare coincidenta, dar s-a întâmplat, nu întrebaţi cum ne-am recunoscut, a fost ciudat, deci NU întrebaţi, ok?) care lucra acolo la o florărie (nu e popofagot, relax) şi câştiga 1000 euro. Mi-a zis că e acolo de câţiva ani şi că mai are de stat încă vreo 5? până să-şi poată ridica o casă pe pământ că citez "nu ai realizat nimic în viaţă dacă n-ai o casă a ta, pe care s-o ridici cu mâinile tale". Nu mai contează că e amplasată la dracu`n praznic şi că stai în trafic 200 de ore să ajungi la serviciu sau la hypermarket. Contează că ai o casă A TA!
Televizorul. Românul trebuie să-şi ia de undeva informaţiile şi care e cel mai la îndemână şi cel mai prieten cu neuronul obosit? Teve-ul. I-auziţi-o p-asta: cică suntem pe locul 1 în Europa cu cele mai multe televiziuni şi cu cel mai mult timp petrecut în faţa micului ecran. Hai, să aud nişte urale, nu vă bucuraţi că suntem şi noi primii în Europa cu ceva?
Obsesia Paulo Coelho. Nu cred că e muncitor pe şantier, gospodină desăvârşită, vânzătoare de ziare sau haine, florăreasă, croitoreasă şi ce mai vreţi voi care să nu fi citit Coelho şi care să nu-l ridice în slăvi. Ca şi cum până la el literatura ar fi fost ceva aşa, neglijabil, care nu reusea sa te scormonească direct la corazon. Insa odata cu nasterea marelui Coelho, totul s-a luminat dintr-odata! El a revolutionat literatura atât pe verticală cât şi pe orizontală. (notă: nu o să menţionez că sunt şi câteva seminariste feministe – îşi merită statutul, credeţi-mă pe cuvânt- de la Litere care îl aşează în topul preferinţelor. Hello? Cum să predai la facultatea de Litere şi să-ţi placă Coelho…adică, zic şi eu..cât de Nikita să fii?)
Obsesia muierilor cu balcoane supradimensionate. Păi se poate să răsfoieşti o revistă şi să nu vezi ţâţe? Să aprinzi teve-ul şi să nu îţi săra-n ochi perechea nouă de silicoane a blondelor lu` Botezatu, a Adelinelor lu` Varciu? Nu, nu se poate. Că asta aduce rating. Asta cer bizonii cu boaşele mari, cu creierul pus la păstrare. Păi dacă asta vrea poporu`, asta i se dă, corect? Ce mai contează că mai sunt şi oameni care sunt îngreţoşaţi de atâta exhibiţionism, de atâtea curve portretizate că femei fatale? Ei nu contează, şi ştiţi de ce? Că sunt minoritatea. Şi din păcate aia n-o să conteze niciodată!
Obsesia messenger, yahoo messenger. Cum adică nu stai pe mess?! Mi-a cerut acum câteva zile o colegă id-ul şi i-am zis că nu prea mă conectez. La care duduia ridică din sprânceana şi spune aşa cu un ton dezaprobator, ca şi cum aş fi făcut un act realmente lipsit de morală: "Cum nu intri pe mess? Şi mama stă pe mess de la muncă şi îmi dă buzz-uri. Si uneori îmi reproşează că stau pe invisible!" Va daţi seamă până unde s-a ajuns?!
Obsesia telefoanelor mobile. Şi nu orice telefon, ci fiţa fiţelor: HTC-uri, Iphoane si alte telefoane care costa de 4Xsalariu minim pe economie din Romania. Păi dom`le sunt ţărani care muncesc ca apucaţii o vară prin Italia şi Spania ca să îşi cumpere un telefon de fiţă ca mai apoi să se ducă cu el la discoteca din Adunatii Vale să le arate el tovarăşilor ce şmecherie si-a tras; şi eventual să mai fie şi vreo fufă prin preajmă ca pe urmă s-o repeadă în boscheţi, promiţându-i că data viitoare când se mai duce acolo îi aduce o poşeta din aia Lui Bidon.
Obsesia auto. La noi ca la nimeni, vorba aia. Oameni care abia au bani să-şi plătească chiria şi să-şi cumpere o bucată de parizer cu pâine au GIP-uri şi Merţane. Da` cum se poate să nu aibă el? N-are cum. Şi X-ulescu are şi e mai varză ca el. Nu poate şi nici nu trebuie să se lase mai prejos. În ceva tre` să-şi concentreze şi el ambiţia, ce mama dracu`!
Şi mai sunt o grămadă: obsesia lenei (dacă ăla nu face, eu de ce să-mi rup cocoaşa muncind?), obsesia cărnii din congelator (reminiscenţe de pe vremea tovarăşului), obsesia haiducului aventurier (după două pahare de vin orice pulică e Robin Hood în devenire) şi nu în ultimul rând obsesia politicii, oricine, oricând şi oriunde discută politică. Şi de-a lungul deceniilor frazele de obicei se termină aşa "Da-i în Paştele mă-sii că ne-au sărăcit ţara, d-aia n-avem noi nimic" – Nu, niciodată nu sunt ei de vină, ci întotdeauna oricine altcineva.
Aseară a început un mic război virtual pe blogul meu între un coleg şi o colegă de la facultate. Aveau ceva probleme nerezolvate şi dintr-un comentariu în altul au ajuns la insulte şi jigniri foarte urâte (am şters deja comentariile). Ei bine, tot aseară am vorbit cu fiecare în parte pe messenger. Fiecare susţinea că dreptatea e de partea lui, punându-l pe celălalt într-o lumină proastă. Azi mă întâlnesc cu colega respectivă în staţie, ca de obicei. Luăm autobuzul 30 până la facultate (un drum luuuung de vreo 30-40 minute, ştiu, pare imposibil la cât e de mic oraşul, dar ca trafic e comparabil cu Bucureştiul, şi bineînţeles şi calitatea străzilor e asemenea). Pe drum, ea tot repeta înverşunată că dacă îl prinde îl cafteşte. Ei, eu credeam că glumeşte, sau cel puţin că o zice aşa, la nervi şi că cel mult o să se ia de el verbal şi atâta tot.
Dar nu, ajunse pe culoarul universităţii, colega l-a zărit pe respectivul. Mi-a dat să-i ţin umbrela şi cursurile. Nici nu m-am dezemticit bine că era în faţa lui cu o mână`n şold. În următoarele câteva secunde am auzit o lovitură de pumn dată că din fundu` grădinii. Colegul nostru a plecat roşu de furie. Am coborât la subsol unde aveam cursul. Era încă devreme şi cei de dinainte încă nu ieşiseră. După 10 minute, îl văd pe coleg că apare ca din puşcă şi se repede în părul colegei mele. Şi de aici până la o incăierare de zile mari nu a mai fost decât un pas. Tocmai ce ieşiseră şi studenţii de la curs şi a intervenit unul dintre băieţii de acolo şi i-a oprit.
Nu ştiu cum să vă zic, dar m-am simţit incapabilă să reacţionez. Rămăsesem şi eu şi o altă colegă mute de uimire şi stupefacţie. Nu credeam că se va ajunge atât de departe.Şi apoi, de unde nevoia asta de a ne regla forţele cu pumnul? Chiar nu se poate doar discutând? Ştiu că purtăm în gene adn-ul omului primitiv şi că avem înrădăcinată adânc nevoia de a ne măsura forţele, dar e ciudat să vezi doi oameni care în urmă cu câteva luni stăteau şi râdeau la o cafea pe bancă şi acum să îşi rupă capetele şi mai multe nu.
Eu nu m-am bătut niciodată cu nimeni. Sunt o fire paşnică şi nici nu mă văd în postura în care să mă iau la harţă cu cineva. Bine, recunosc ieri la ING o tanti era cât pe ce să mă aducă în stare. Doar pentru că i se părea că i-am luat-o înainte la bancomat, când eu nici măcar nu îmi scosesem cardul şi eram la mai mult de 10 metri de bancomatul ei, a inceput sa se agite si sa tipe la mine. Da, asa din nimic. Mă rog, oameni şi oameni.
Ieri m-am întâlnit cu o prietenă la o cafea. Povestind de unele şi altele, mi-a spus că e singură şi în căutare. Imediat m-am gândit că ar fi frumos să-i prezint un amic de-al meu care la fel, singur şi în căutare.
EU: Îl ştii pe X? E super ok, cult, inteligent…
EA: Dar?
EU: Dar…ce?
EA: Întotdeauna există un "dar". De fiecare dată când cineva a încercat să îmi prezinte un tip disponibil a omis să-mi spună ce era mai important despre el. Întotdeauna primele cuvinte erau o serie de laude exagerate şi ce era mai relevant era "accidental" omis. De exemplu, acum câteva luni am ieşit la întâlnire cu un tip foarte hot, manierat şi foarte citit pe cae mi-l prezentase o colegă de serviciu. Ca să aflu ulterior de la el că avea un copil şi ieşise din închisoare în urmă cu 2 ani.
Altă experienţă asemănătoare e legată de un tip care mi-a fost prezentat de data asta de o vecină. Era super ok, doar că se scăpa noaptea în pat şi crede-mă că nu avea 60 de ani. Ok, înţeleg, poate vecina a omis acest aspect tocmai pentru că nu-l ştia, dar cu siguranţă ştia că suferea de cleptomanie. Aşa că, înainte să-mi prezinţi pe prietenul tău, spune-mi care e "dar-ul" lui.
Sincer vă zic că am rămas cu ceaşca de cafea într-o mână, cu ţigara jumătate consumată în cealaltă şi nu ştiam efectiv ce răspuns să-i dau. Mă gândeam şi încercam să-i găsesc prietenului meu acel defect pe care dacă ar fi să-l ascund aş face-o, şi sinceră să fiu nu i-l găseam. Ok, nimeni nu-i perfect, dar din moment ce e îmi e prieten, fie am trecut cu vederea "dar-ul" lui, fie l-a ascuns atât de bine încât nu i l-am descoperit încă.
Voi aţi făcut până acum pe cupidonii? Dacă da, aţi dezvăluit acel "e foarte ok tipul/tipa DAR…"? Sau cel mai bine e să se descopere singuri şi..cine ştie, poate ajung să se intealaga şi să fie compatibili, chiar dacă sunt plini de "dar-uri".
Sau v-a fost cumva prezentat/a cineva si ati descoperit ulterior ca v-au fost ascunse detalii importante despre el/ea?
Mă gândeam zilele astea că cel mai greu e să ajungem să ne placem şi să ne acceptăm aşa cum suntem. Chiar dacă multe persoane dragi ne spun lucruri frumoase, ne iubesc şi ne apreciază…cel mai mai mare critic şi adversar al nostru suntem…tot noi. Şi eu fac parte din categoria persoanelor care are mai mult momente în care se detestă decât în care se iubeşte, aşa că postul ăsta vine mai mult ca o automotivare, dar şi ca o, să-i zicem reţetă, pentru voi.
Primul pas constă în afirmaţiile pozitive despre propria persoană. De câte ori vă spuneţi ceva frumos? Eu o fac foarte rar şi când o fac mi se pare atât de neadevărat că mă pufneşte imediat râsul. Dacă aş face-o mai des, probabil nu mi s-ar mai părea deloc hilar. Măcar o dată pe zi să lăsăm modestia închisă în sertar şi să ne spunem lucruri pozitive. De la cât de bine ne stă părul, la cât de bine am gătit. Sunt lucruri mărunte pe care sunt sigură că fiecare le face în fiecare zi, dar au intrat deja în rutină şi nu le mai considerăm ca fiind ceva demn de apreciat. Ei bine, sunt. Acele lucruri mărunte şi aparent neimportante sunt lucruri pe care probabil le facem cu drag şi pasiune şi merităm să ni le apreciem. Lista. Kali Munro, un celebru psihoterapeut, spune că e important să avem o agendă/un carneţel în care să notăm calităţile noastre. Ce ne place la noi. Şi dacă sunteţi în până de idei, întrebaţi-va prietenii, iubitul/a, părinţii..sunt sigură că vă vor spune lucruri frumoase, lucruri pe care nu credeaţi că le-au băgat de seamă la voi. Puteţi ţine şi o listă a complimentelor care vi s-au făcut de-a lungul timpului. Nimic nu se compară cu o afirmaţie pozitivă despre voi spusă spontan, când vă aşteptaţi mai puţin, şi uneori de la persoane care sunt zgârcite atunci când vine vorba de a complimenta pe cineva.
Schimbă ce nu îţi place. Nimeni nu e în perfectă armonie cu sine, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne creăm complexe din lucruri minore. Nu eşti mulţumit/a de greutatea ta sau de faptul că eşti prea comod/a şi lipsit/a de deteminare? Nicio problemă, lucrurile se pot schimba. Totul depinde doar de tine şi de cât de bine îţi doreşti să devii un tu mai bun. Va fi o problemă când nu vei mai găsi nimic care să te deranjeze în legătură cu tine, fie te-ai ignorat prea mult timp şi ai ajuns să te complaci, fie ai luat vreo supradoza de narcisism. Dacă sunt lucruri la tine care nu îţi plac, nu fi trist/a, e foarte bine că sunt,doar că trebuie cumva să le repari, pentru că în timp vor apărea altele sau vei descoperi nereguli pe care le-ai ignorat de-a lungul vremii, şi ..hei, cineva trebuie să se ocupe şi de ele!
Bineînţeles că ai nevoie de timp pentru tine, timp în care să te răsfeţi, să faci lucrurile care îţi plac şi nu doar ce trebuie. Din ele ne luăm energia de care avem nevoie să ne reîncărcăm bateriile din când în când. După o lungă perioadă în care îţi dedici timpul fie serviciului, fie familiei şi uiţi de tine, buna dispoziţie se va diminua dramatic şi randamentul şi determinarea odată cu ea, aşa că…din când în când, petrece timp cu tine, analizează-ţi gândurile, fa-ţi ordine în viaţă…şi, de ce nu, iubeşte-te mai mult!
E de ştiut că noi, femeile, ne batem cu pumnul în piept că vrem sinceritate din partea celor apropiaţi: iubit, prieteni, colegi. În toate descrierile pe care le facem despre noi spunem de fiecare data că suntem sincere, deschise şi că spunem lucrurilor pe nume fără să menajam. Nu numai că e o mare şi colorată minciună, dar e şi o dovadă crasă de ipocrizie mascată. Să fim serioşi, o femeie nu va aştepta niciodată sinceritatea absolută ci adevărul, dar adevărul pe care vrea ea să îl audă. Un adevăr nu e intotdeauna sincer, însă o sinceritate spune mereu adevărul…
Să luăm de exemplu o situaţie destul de comuna în rândul reprezentanţelor sexului frumos şi sălbatic. Ea e părăsită de iubirea vieţii ei şi se întâlneşte cu prietenele ei să îşi verse amarul în cafeneaua de la colţ. Ce aşteaptă ea de la ele? Să-i spună cumva că şi ea e vinovată de despărţire? Să-i spună că dacă era mai puţin posesivă şi geloasă Mr. RightOneforher nu ar fi plecat niciodată? Că dacă înceta cu scenele şi certurile doar pentru că era ea prost dispusă, nu ar fi părăsit-o? Nuu, în niciun caz. Ea aşteaptă ca prietenele ei să o încurajeze că oricum nu era el potrivit pentru ea, că va găsi pe altul de o mie de ori mai bun şi mai înţelegător, şi că fostul era oricum aşa şi pe dincolo. Chiar dacă el nu era şi chiar dacă ele nu gândesc nici pe departe urât despre el. Dar prietenele nu or să fie niciodată sincere în totalitate. Pentru că dacă ar fi în secunda doi, domnişoara rănită ar trânti uşa cafenelei şi nu ar mai vrea să le vadă niciodată. Şi aşa ne amăgim că primim adevărul din partea prietenilor noştri când de fapt nu ne spun decât ceea ce ştiu că vrem să auzim.
E greu să acceptăm că oamenii nu sunt sinceri şi veţi spune că nu e aşa, că de fapt voi spuneţi mereu, fără menajamente şi cu toată sinceritatea, ce aveţi pe suflet prietenilor voştri. Hai măcar de data asta să fim sinceri. Ştiţi bine că nu o faceţi de teamă că-i veţi răni. Şi preferaţi să spuneţi un adevăr nesincer pentru a vă proteja persoanele dragi. Nu e de condamnat, aşa facem toţi, dar ce e de blamat e faptul că puţini sunt aceia care recunosc faţă de ei înşişi că nu sunt sinceri. Şi aici vorbim de lipsa sincerităţii faţă de personale apropiate, nu am adus în discuţie cunoştinţele, colegii…la acest nivel de relaţionare lipsa sincerităţii e un eufemism pentru ipocrizie. Şi asta nu pentru că noi am fi prin definiţie nişte mincinoşi notorii, ci pentru că societatea are setul ei de reguli de conduita pe care fie ca vrem, fie ca nu, trebuie sa il respectam. (V-am zis cat de mult urasc acest "trebuie"? daca nu v-am zis inca, o sa va zic intr-un viitor articol).
Povestea este cam aşa. Un el, prieten de mulţi ani cu o ea. Ea e foarte fericită în relaţie ei de iubire. El în continuare obsedat de ea. De fapt nu de ea ci de personalitatea ei. Ori de câte ori intalneste o femeie se gândeşte cât de diferită e faţă de amica lui. Au împărţit mai bine de 15 ani împreună şi se înţeleg foarte bine. Au amintiri frumoase pe care amandoi le rememoreaza de fiecare data cu acelasi entuziasm. Ea nu l-a privit niciodată pe el în sensul ăla, însă el s-a îndrăgostit de ea la prima vedere încă de când erau copii. Timpul a trecut şi fata e acum căsătorita şi are şi un copil. El încă mai speră că va întâlni o femeie care să semene cu ea. Nu a îndrăznit să-i mărturisească niciodată sentimentele lui pentru ea tocmai pentru a nu o pierde. A preferat să-i rămână umărul de sprijin şi prietenul ideal decât să nu o mai vadă vreodată.
-Şi dacă nu ai să găseşti niciodată pe cineva la fel ca ea?
-Atunci prefer singurătatea în locul unei persoane care să nu îmi împlinească idealul.
Şi da…si acum tot aşa este. Caută încă acea femeie ideală care să semene cu amica sa. Întâlneşte femei, iese cu ele, dar sfârşeşte prin a le răni, lăsând în urma sa un dispreţ amar. Va trăi probabil o viaţă gândindu-se la acel "şi dacă…" şi ea va fi fericită neştiind niciodată că amicul său va rămâne singur doar pentru că nu va găsi niciodată pe cineva că ea.
Zilele trecute m-am întâlnit cu S., o fostă colegă din şcoala generală. Am mers să îmi fac cumpărăturile în Carrefour şi ea era manipulant marfă acolo. M-a claxonat cu maşinăria aia care se plimbă printre rafturi, m-am întors surprinsă pentru că nu încurcăm deloc circulaţia.
-Hey Ana, ce faci? m-a întrebat ea cu o voce greoaie, apăsată. M-am întors şi m-am uitat atent câteva secunde. Nu o recunoscusem iniţial, ceea ce nu mi se întâmplă. M-am întâlnit cu colegi de grădiniţă de care îmi aminteam şi pe care i-am recunoscut. Dar pe S. nu.
-Bună…i-am răspuns cu jumătate de glas, încercând să surprind în înfăţişarea ei trăsăturile cuiva cunoscut.
-Sunt S, colega ta din V-VIII. Nu mă mai recunoşti? M-a întrebat ea zâmbind amar, ochii ei limpezi şi vioi erau acum ca două pâcle de ceaţă care mascau forţat o suferinţa greu de descris.
Cu S m-am înţeles bine toată generală. Era genul de persoană care ştia să te surprindă, care găsea ceva frumos în fiecare lucru mărunt. Avea atunci un păr blond auriu lung pe care şi-l revărsa pe spate asemenea unei cascade de lumina. S. era talentată la orice. Picta frumos, avea o voce impresionantă, era olimpică la literatură şi chiar publicase ceva în revista şcolii. Voia să devină artistă. Şi avea tot talentul şi toată determinarea din lume pentru a o face. Putea să fie chiar model având în vedere că nu-i lipseau calităţile necesare. Dar ea alesese pictura şi literatura. Şi acum îmi amintesc o poezie de-a ei pe care i-o dedicase fluturelui mort de pe pervazul bunicii. Versurile ei erau calde şi senine, citindu-le nu numai că ţi-ai fi dorit măcar pentru un moment să vezi lumea prin ochii ei, dar puteai să empatizezi atât de bine cu fiecare personaj, cu fiecare metaforă atât de natural ivită printre rânduri.
-Hey…ce faci aici? Nu ne-am mai văzut de o veşnicie. Ce mai e nou? Ai terminat Artele?
-Haha, nu…erau visuri de copil inconştient. Sunt măritată de 5 ani am acasă 2 copii şi nici măcar liceul nu l-am terminat. Nu vezi? Până şi părul îmi e scurt, mi-am intrat în rolul soţiei şi al mamei mai bine decât mi-aş fi închipuit. Trebuie să plec, altfel mă vor certă superiorii că nu îmi fac treaba. Uite numărul meu de telefon, sună-mă cândva să ieşim la o poveste.
Mi-a întins o foiţă pe care notase cu acelaşi scris caligrafic şi ordonat numărul ei. Am rămas surprinsă să văd că un suflet de artist s-a pierdut în banal, în rutina şi în viaţa care i-au răpit visele şi inocenţă. În perioadă liceului mă mai gândeam la ea. Şi mi-o imaginăm pictând sau scriind poezii sau proză despre fluturi şi iubiri neîmpărtăşite. Mi-o imaginam în faţa oglinzii implentindu-şi părul… Oamenii se schimbă, viaţa îi transfoma în maşinării fără visuri, fără idealuri inale. Rutina şi societatea ucid sufletul creator, torturându-l cu cruzime până când are să moară în el ultima fărâmă de creaţie…
Nu ştiu dacă am s-o sun pe S…mi-ar plăcea să vorbesc cu ea, dar nu cu femeia din supermarket ci cu S care credea că fluturii sunt sufletele oamenilor care au murit timpuri pentru un ideal, care îmi promitea că îmi va picta portretul după ce va termina Artele, care ironiza societatea şi lumea oarbă în care trăim… S de acum…e prototipul femeii banale, care şi-a înăbuşit visele, lăsându-le să plece din sufletul ei pentru totdeauna…
Mă gândeam zilele astea că cel mai greu e să ajungem să ne placem şi să ne acceptăm aşa cum suntem. Chiar dacă multe persoane dragi ne spun lucruri frumoase, ne iubesc şi ne apreciază…cel mai mai mare critic şi adversar al nostru suntem…tot noi. Şi eu fac parte din categoria persoanelor care are mai mult momente în care se detestă decât în care se iubeşte, aşa că postul ăsta vine mai mult ca o automotivare, dar şi ca o, să-i zicem reţetă, pentru voi. 
E de ştiut că noi, femeile, ne batem cu pumnul în piept că vrem sinceritate din partea celor apropiaţi: iubit, prieteni, colegi. În toate descrierile pe care le facem despre noi spunem de fiecare data că suntem sincere, deschise şi că spunem lucrurilor pe nume fără să menajam. Nu numai că e o mare şi colorată minciună, dar e şi o dovadă crasă de ipocrizie mascată. Să fim serioşi, o femeie nu va aştepta niciodată sinceritatea absolută ci adevărul, dar adevărul pe care vrea ea să îl audă. .png){kind=small}
Povestea este cam aşa. Un el, prieten de mulţi ani cu o ea. Ea e foarte fericită în relaţie ei de iubire. El în continuare obsedat de ea. De fapt nu de ea ci de personalitatea ei. Ori de câte ori intalneste o femeie se gândeşte cât de diferită e faţă de amica lui. Au împărţit mai bine de 15 ani împreună şi se înţeleg foarte bine. Au amintiri frumoase pe care amandoi le rememoreaza de fiecare data cu acelasi entuziasm. Ea nu l-a privit niciodată pe el în sensul ăla, însă el s-a îndrăgostit de ea la prima vedere încă de când erau copii. Timpul a trecut şi fata e acum căsătorita şi are şi un copil. El încă mai speră că va întâlni o femeie care să semene cu ea. Nu a îndrăznit să-i mărturisească niciodată sentimentele lui pentru ea tocmai pentru a nu o pierde. A preferat să-i rămână umărul de sprijin şi prietenul ideal decât să nu o mai vadă vreodată. 
Zilele trecute m-am întâlnit cu S., o fostă colegă din şcoala generală. Am mers să îmi fac cumpărăturile în Carrefour şi ea era manipulant marfă acolo. M-a claxonat cu maşinăria aia care se plimbă printre rafturi, m-am întors surprinsă pentru că nu încurcăm deloc circulaţia. 
Mi-a întins o foiţă pe care notase cu acelaşi scris caligrafic şi ordonat numărul ei. Am rămas surprinsă să văd că un suflet de artist s-a pierdut în banal, în rutina şi în viaţa care i-au răpit visele şi inocenţă. În perioadă liceului mă mai gândeam la ea. Şi mi-o imaginăm pictând sau scriind poezii sau proză despre fluturi şi iubiri neîmpărtăşite. Mi-o imaginam în faţa oglinzii implentindu-şi părul… Oamenii se schimbă, viaţa îi transfoma în maşinării fără visuri, fără idealuri inale. Rutina şi societatea ucid sufletul creator, torturându-l cu cruzime până când are să moară în el ultima fărâmă de creaţie… 
