Questioare

Category Archives: Let`s talk about people

Noi nu prea spunem…

October 19, 2011 Ana Q. 33 Comments

Mulțumesc. De câte ori nu ni s-a făcut un serviciu, fie el cât de mic, sau de câte ori cineva n-a făcut ceva drăguț pentru noi…? De foarte multe ori, și cred eu că în fiecare zi găsim măcar o singură persoană căruia să-i spunem mulțumesc. Dar de foarte puține ori chiar o facem. Suntem mulțumiți în sinea noastră, zâmbim satisfăcuți, dăm din cap aprobator, ne gândim că ce frumos din partea lui că s-a gândit să facă cine știe ce lucru pentru noi, dar uneori nici măcar în gând nu-l rostim pe "mulțumesc". Nici eu n-o fac prea des, și sincer vă zic că îmi pare rău, și poate că micul egoist din mine simte că i se cuvine, că nu trebuie să mulțumească pentru ceva ce-i de drept al lui. Sau poate n-o fac din comoditate. Mă gândesc că persoana respectivă știe că o apreciez și că îi sunt recunoscătoare. Dar fiecare om funcționează după mecanismul lui propriu și dacă noi nu așteptăm din partea celor dragi recunoașterea verbală prin simplul mulțumesc, nu înseamnă că și ei simt asemenea.

Citeste mai mult

Obsesia femeilor devenite mămici

October 08, 2011 Ana Q. 47 Comments

…ce altceva să fie decât copiii lor? Nu mă înțelegeți greșit, îmi plac copiii, chiar foarte mult, dar pur și simplu în acest moment nu înțeleg de ce, dar de ce toate femeile, proaspete mame, sunt obsedate de-a dreptul de bebelușul lor! Mai demult am sunat o prietenă mai veche să-i urez la mulți ani căci împlinise 2 ani de la nuntă. Mi-a mulțumit politicos după care a început să-mi povestească despre băiețelul ei care împlinea și el un anișor peste doar o lună. Băiețelul meu face, băiețelul meu drege..și e așa drăguț și inteligent și…și… Și nu vă imaginați că băiețelul făcea cine știe ce mari grozăvii, sau că e vreun bebeluș deosebit. Nuuu, lucrurile mărețe pe care le făcea le fac cu siguranță toți bebelușii de vârstă lui. Nothing out of the ordinary, really!

Citeste mai mult

Cât de real comunicăm?

August 21, 2011 Ana Q. 21 Comments

De câte ori nu ne-am întâlnit cu această întrebare, de câte ori nu am răspuns sec bine, şi de câte ori am aşteptat un alt răspuns când am fost noi cei care am pus întrebarea? De foarte multe ori. Suntem obişnuiţi ca atunci când cineva ne adresează întrebarea "Ce mai faci?" să răspundem instinctiv cu …bine. Chiar dacă nu suntem deloc bine, chiar dacă am vrea să spunem mai multe, pur şi simplu e una dintre acele întrebări la care nu poţi da un alt răspuns. E o întrebare impersonală, de politeţe care, deşi se vrea prietenoasă, nu e decât una mecanică. Când cineva vrea cu adevărat să ştie cum o mai duci şi cu ce te mai ocupi în ultimul timp, o să insiste. Dacă salută şi aruncă în mers acest "Ce mai faci?" e clar că altceva nu vrea să audă decât acel bine pe care tu mecanic o să-l rosteşti.

E o diferenţă atunci când un prieten apropiat te întreabă "Ce mai faci?". O să-i răspunzi cu bine, dar vei simţi nevoia să completezi cu mai mult, cu lucruri care te preocupă, cu amănunte recente din viaţă ta. De ce scriu acest post? În urma unei discuţii cu o colegă pe care am avut acum ceva vreme. Ea era foarte indignată ca atunci când întreabă pe cineva ce mai face, de cele mai multe ori i s răspunde cu acel sec bine. Şi că, spunea ea, atât timp cât te cunoşti cu cineva, sau ai avut la un moment dat o legătură (amiciţie, colegialitate etc) e firesc să nu te rezumi doar la bine şi să fii mai explicit. Eu cred că dacă acel cineva nu simte nevoia să ne spună mai mult, nu trebuie să ne supere, pentru că de cele mai multe ori şi noi adoptăm aceeaşi atitudine şi îl luăm politicos pe bine în braţe.

Comunicarea dintre oameni a devenit rece, conexiunile se fac acum wireless, sunt mai multe dar mai puţin strânse. Avem acces la informaţii despre noi, putem vedea în timp real ce face fiecare dintre noi, dar ne pasă mai puţin. Ne facem prietenii noi, ne învârtim în cercuri diferite, dar când vine vorba de a te deschide cu adevărat, tot în faţa prietenului vechi de altădată preferi s-o faci. Căci, vedeţi voi, comunicarea de azi, deşi se face mai uşor şi e la îndemâna oricui, ne limitează sentimentele. Întrebăm un "Ce mai faci?" dar nu aşteptăm alt răspuns decât bine, dăm un like din comoditatea de a da un telefon persoanei şi a-i spune cât de frumoase sunt pozele făcute, apreciem totul printr-un emoticon pe messenger şi un comentariu pe pagina personală, dar uităm s-o facem la cafeneaua de altădată. Acceptăm cu greu invitaţiile de a ieşi în oraş pentru ca, zicem noi, ne limitează timpul, petrecem mai puţin timp în natură pentru că e mai comod filmul de acasă şi necesită mai puţin efort. Nu mai e nevoie să mergem la pădure să facem un grătar, căci s-a deschis la supermarket-ul din colţ mini-grill care prepară micii mai repede, şi nici nu costă mult. Avem totul atât de la îndemână şi obţinem ceea ce vrem fără prea mult efort, încât am uitat că şi detaliile contează. Ne minţim că avem prieteni, iar confortul pe care îl oferim şi-l primim stă în like-uri pe Facebook.

Lumea de azi a uitat să se mai bucure de frumuseţea unei ieşiri, de liniştea unui apus, de conversaţiile lungi la cafele. Aşadar, dacă întotdeauna răspundeţi sec bine la întrebarea "Ce mai faci?", dacă nu vă deranjează că vouă, la rândul vostru, nu vi se mai răspunde în alt fel, ar trebui să vă puneţi şi întrebarea "Dar de ce doar atât?"

Dragii mei, mergeţi şi distraţi-vă, insistaţi să aflaţi mai multe despre prietenii voştri, nu vă rezumaţi doar la Like-uri şi la sms-uri scurte de sărbători, ieşiţi mai des în natură, mergeţi la grătare (nu uitaţi să strângeţi resturile de după), fiţi deschişi şi receptivi, nu uitaţi că una din temeliile de bază ale societăţii e comunicarea, căci timpul nu aşteaptă pe nimeni, şi nimeni n-o să fabrice în locul vostru amintiri frumoase, bune de povestit nepoţilor. Căci poveşti despre Facebook şi alte reţele sociale, despre jocuri online şi despre filme văzute în casă, n-are să vrea nimeni să asculte peste 30 de ani.

Deci, voi ce mai faceţi?

Citeste mai mult

Oamenii vin şi pleacă…

July 26, 2011 Ana Q. 26 Comments

Vi s-a întâmplat vreodată să fiţi acuzaţi pe nedrept de ceva de care nu avaţi habar? Să fiţi prinşi la mijloc fără voia voastră? Să încercaţi să comunicaţi cu o persoană şi respectiva să vă închidă uşa în nas? La figurat, nu la propriu, deşi cred că dacă am încerca şi calea proprie întocmai s-ar întâmpla..Că oamenii vin şi pleacă, e vădit lucru, dar cel mai trist e atunci când pleacă lăsând în urmă cuvinte dure şi nedrepte, amintiri de nepreţuit, zâmbete şi lacrimi in amurguri de toamnă târzie fără a simţi nicio urmă de regret, fără a se uita înapoi, refuzând categoric să asculte explicaţii care pentru voi ar însemna nu o justificare ci o asumare a nevinovăţiei..

Ce ne facem când nu mai avem puterea de altădată de a mai încerca să convingem, de a încerca să salvăm ceea ce mereu s-a pierdut şi iarasi s-a regăsit printre amintirile de altădată? Rânduri sumbre nu vreau să scriu, căci Ana încearcă să vadă partea plină a paharului şi crede că povestea ei îşi urmează cursul firesc. Şi dacă acum a trebuit să se întrerupă drumurile dintre noi, fără vreun motiv serios, nu poate însemna decat că aşa a fost cel mai bine. Căci de vorbe dure aruncate într-un sms sau într-o fereastră de mesenger am avut amândouă parte. Dar de înţelegere şi sinceritate poate prea puţin. Ştiţi, până la urmă e vorba de potrivire şi în prietenie. Da, la fel că într-o relaţie de cuplu.

Căci dacă ieri ne iubim şi astăzi suntem împreună de dragul acelor zile trecute nu înseamnă că suntem fericiţi. Înseamnă doar că ne-am obişnuit să fim. Aşa e şi cu prietenile. Uneori fără voia noastră se rupe firul, se prăbuşeşte compatibilitatea şi dacă intervine şi orgoliul putem merge liniştiţi fiecare pe drumul lui. Căci vedeţi voi, mie mi-a trebuit mult timp să învăţ şi să accept că nimeni nu e de neînlocuit. Şi asta pentru că, ştiţi şi voi, Ana e o nostalgică incurabilă. Dar uneori eşti nevoiţi să scoţi capul afară şi din cel mai adânc butoi al melancoliei, căci vedeţi voi, trăind în trecut şi hrănindu-te cu clipele de altădată nu faci decât să ignori un prezent care îţi poate dărui cu siguranţă mult mai multe.

Să spunem adio? Să trăim cu certitudinea maladivă că dacă e să fie, va fi sau să trecem prin viaţă dansând şi bucurându-ne de ceea ce avem acum şi aici? Căci îmbrăţişări calde, zâmbete şi încurajări amintirile nu ne dăruiesc…

Citeste mai mult

Dăm bani cerşetorilor?

June 17, 2011 Ana Q. 32 Comments

Astăzi am văzut pentru a nu-ştiu-căta oară pancartă pusă de Primăria Ploieşti în care ne sfătuia/avertiza să nu dăm bani cersetorilor că cine ştie pe cine plătim. Am vrut să-i fac şi o poză, dar până m-am gândit, mi-am pregătit telefonul, s-a făcut verde şi când să apas click, autobuzul a plecat de pe loc. Şi atunci m-a lovit epifania că da, eu sunt genul de om care dă bani cersatorilor. Niciodată nu m-am întrebat unde ajung banii respectivi, dacă bătrânii/copiii/invalizii care stau cu mâna întinsă şi cu privire rugătoare chiar ajung să îşi cumpere din ei pâine, aşa cum susţin.

Eu am dat pentru că aşa am simţit. Nu cred că s-a întâmplat vreodată să trec pe lângă vreun cersator, să am mărunt în buzunar, şi să nu mă opresc să-i dau: un leu, 50 de bani, atât cât am avut. Am un prieten care acum câţiva ani lucra la Omnia la parter (Omnia= wanna be a Mall, but in fact is not even close to that) şi îmi zicea că o femeie care cerşea la intrare schimba zilnic banii la el: 'castiga' cam 80-90 de lei pe zi. Drept să spun, lucrul ăsta m-a cam pus pe gânduri. Ok, 80 de lei pe zi e o cifra la care suma zilnica a salariului mediu pe economie nici nu visează să se ridice prea curând.

De atunci o vreme am hotărât ca o vreme sa nu le mai dau niciun bănuţ. Fireste ca nu am rezistat prea mult, si asta pentru ca pur şi simplu mă înduioşez prea repede. În Franţa, prin staţiile de metrou din Paris am dat cred că la vreo 3 persoane ceva mărunţiş. Doi dintre ei cântau la chitară şi o făceau atât de bine încât a fost o recompensă. Nu ştiu, cei care stau şi cântă la chitară sau orice alt intrument, deşi mulţi îi încadrează in categoria cersatorilor, pentru mine ei nu sunt. Ei fac totuşi ceva pentru bănuţii aia pe care noi îi dăm. Pentru ca, vorba aia "Mana intinsa care spune o poveste, primeste pomana. (e o replica, putin adaptata din filmul romanesc "Filantropica", care, de altfel, mi-a placut)

Bun, probabil gândiţi acum că vorbim de oameni în toată firea şi în toată puterea muncii, că ar putea să meargă la muncă, să îşi câştige pâinea altfel. Sunt de acord cu voi, nu încurajez cersetorii, nu le ţin partea, însă eu nu pot să trec pe lângă ei fără să nu le dau un bănuţ atunci când am. Aşa sunt eu şi îmi dau seama că, intr-adevar, "cine ştie pe cine platesc" făcând asta, doar că atunci când îi văd iarnă cu mâinile îngheţate, aşteptând măcar o pâine, in frig şi ninsoare nu pot să nu mă gândesc: Oare dacă aveau o altă alternativă mai erau acum aici? Nu, nu mai erau şi da, poate e vina lor că nu au căutat soluţii, dar cine suntem noi să-i blamăm? Doar pentru că un om e mai slab ca noi, doar pentru că nu-şi găseşte motivaţia în a se ridica de jos nu ne dă nouă niciun drept să emitem judecăţi asupra lui.

Nu îi încurajez, nu sunt de acord cu ei, dar nu pot să fiu mai puţin om doar pentru că "cine ştie ce fac ei cu banii respectivi" sau că "lunar, unul cu noroc, face din cerşit mai mult decât mine din muncă". E la fel ca şi in cazul câinilor vagabonzi. Până acum m-au muşcat doi, mi-e frică de ei, dar niciodată nu aş semna petiţii sau aş susţine in vreun fel cauza eutanasierii lor.

Citeste mai mult

Prietenia cu barbatii – mai durabila-

May 28, 2011 Ana Q. 28 Comments

Intotdeauna, dar intotdeauna, m-am inteles mai bine cu baietii. Si asta inca din scoala primara cand eram singura fata care avea coleg de banca. Eu nu aveam gasca de fete, eu stateam doar cu baietii. Pana si pe vremea aia mi se parea ca am mai multe de discutat cu ei decat cu fetele si, fie vorba intre noi, nu eram pasionata nici de fotbal si nici de masini (ca aveam o colectie impresionanta de surprize Turbo, nu punem la socoteala, da?) In scoala generala a continuat la fel, in liceu asemenea si chiar si acum, la facultate, tot cu baietii m-am inteles cel mai bine.

Nu interpretati, nu inseamna ca nu am prietene, insa daca ar fi sa aleg intre un grup de femei si unul de barbati, as alege a doua varianta, daca as putea alege sa am sef si nu sefa, nu as sta pe ganduri nicio secunda.
Poate am intalnit eu doar baietii de treaba, dar pot spune cu mana pe inima ca fetele sunt cele care m-au dezamagit mai mult de-a lungul vremii.

De ce prefer mai degraba sa fiu prietena cu baietii decat cu fetele?

Sunt loiali. Nu te-ar "trada" niciodata. Odata ajunsa in sfera de incredere a unui barbat, foarte rare sunt cazurile in care acesta s-ar "alia" cu persoane care nu te agreeaza. Pentru mine intr-o prietenie loialitatea conteaza cel mai mult. Daca pot tolera actele de nesinceritate sau alte "iesiri" (intalnite in special in caracterul femeilor), daca nu exista loialitate, prietenia clar nu poate dura…la un moment se va fisura si la ce rost sa ne mai complicam pierzandu-ne reciproc timpul?

Chiar pot pastra un secret. Spre deosebire de femei, barbatii nu sunt atat de barfitori. Sau poate sunt doar ca si-ar turna mai greu un prieten, mult mai greu ca o femeie. N-o sa auzim prea des din gura unui barbat scuze de genul: "mi-a scapat", "chiar nu credeam ca e asa de important pentru tine" sau "am crezut ca nu e chiar un secret, avand in vedere ca i-ai spus si lui Y, m-am gandit ca nu-i mare chestie sa stie si Z".

Sunt mai sinceri. Intr-o prietenie un barbat intotdeauna iti va spune ce crede despre tine: daca iti sta bine cu rochia aia lunga si inflorata, daca noua tunsoare te prinde sau nu, daca te-ai machiat sau nu adecvat. Nu au ei cel mai estetic simt, dar macar iti spun exact ce cred ei cu adevarat.

Dau sfaturi pertinente …si neaparat mai scurte. O femeie te suceste, se codeste, iti expune 100 de teorii si la final iti dai seama ca mare lucru n-ai inteles si ca a vorbit juma de ora in continuu fara sa spuna de fapt nimic. Daca ai o problema, o dilema, gandirea analitica a unui barbat te va scoate mai repede si mai nesifonata din incertitudine.

Sunt mai fermi in luarea deciziilor. De multe ori o femeie una spune si alta face. Azi crede un lucru, maine e convinsa de opusul lui. Daca un barbat iti va spune azi ca nu-i place culoarea rosie, maine cu siguranta n-o sa-l vezi purtand o cravata in nuantele culorii pe care sustinea, cu o zi inainte, ca o detesta si ca nu-l avantajeaza. Daca un barbat hotaraste ca lucrul X nu e bun pentru el, n-o sa-l mai faca. Femeile sunt inconsecvente in decizii. Azi urasc pe cineva, a doua zi le trece, azi spun ca nu mai fac lucrul X, iar a doua zi persista facandu-l fara nicio vina asumata pentru afirmatiile spuse.

Asadar, sunt o multime de motive pentru care mai degraba m-as imprieteni cu un barbat, insa tot atat de multe pentru care nu as renunta nici in ruptul capului la prietenia unei femei, dar despre prietenia cu ele vorbim mai pe indelete cu alta ocazie.

Va las acum in comania unui mic text care evidentiaza intr-un mod hilar diferenta dintre barbati si femei…diferenta de perceptie a loialitatii, cea de care v-am spus la inceputul postului ca e foarte importanta pentru mine.

Friendship Between Women:
A woman didn’t come home one night. The next day she told her husband that she had slept over at a friend’s house. The man called his wife’s 10 best friends. None of them knew about it.

Friendship Between Men:
A man didn’t come home one night. The next day he told his wife that he had slept over at a friend’s house. The woman called her Husband’s 10 best friends. Eight of them confirmed that he had slept over, and two claimed that he was still there.

Citeste mai mult

Fetisuri.

April 06, 2011 Ana Q. 27 Comments

Nu stiu daca articolul aparut pe zoso.ro apartine cu adevarat Tomatei cu Scufita, (desi 90% cred ca e facatura, pixel albastru si toate cele) Si chiar daca ar fi asa, ii fix treaba ei daca se simte bine facand caca pe spatele, fata partenerului. Nu pe ea o judecam acum.

*de la articolul de mai jos a pornit ideea textului cu fetisuri pe care nu le inteleg.

Dar frate, sincer acum….pot sa inteleg bdsm, ca esti mai dus cu capu` si iti place sa te bata partenerul pana iti sar ochii din cap, (asta cu bdsm-ul a aparut dupa ce s-a modernizat muierea, ca pe vremuri la cate scatoalce isi lua pe spinare nu cred ca era vorba de placut), pot sa inteleg fetisurile cu lesbiene, sex in grup, role playing…dar sunt cateva dintre fetisuri pe care n-o sa le pot intelege niciodata. Adica, unde e placerea? Sunt eu prea ingusta la minte, am orientari limitate?

Scatofilia. Sa fim seriosi, e vorba de caca si pipi. Cum poa` sa iti provoace placere ca iti faci nevoile pe cineva, sau, si mai mult, ca cineva isi face nevoile pe tine? O singura data am vazut un film cu asa ceva, "two girls, one cup" (parca asa se numea) si asta pentru ca a facut o prietena misto de mine si m-a pus sa ma uit, zicandu-mi ca voi vedea ceva tareee incitant.Nu am apucat sa vizionez decat 10 minute din el, iar singurul lucru la care m-a incitat a fost sa las dracului mancarea in ziua respectiva.

Fetisul cu scutecele. Adica sa iti pui pampersu` si sa te apuci sa-i dai la buci femeii care are un biberon in gura si gangure ca un bebelus. Serios, ce poate fi sexy in asta?

Dendrofilia. Atractia sexuala fata de elemente din natura: copaci, boscheti, flori…

Teofilia/Hierofilia. Atractia sexuala fata de obiecte religioase. Cum ar fi sa faci sex cu crucea popii…

Necrofilia, Pedofilia, Zoofilia. De astea nici nu mai vorbesc. Astea nici fetisuri nu le pot numi, sunt mai degraba boli psihice grave. Pana la urma fetisul e actul care provoaca placere ambilor parteneri, ori in cazul celor trei nici vorba de asa ceva.

Scatman John – Scatman

Citeste mai mult

Crestini sau superstitiosi?

March 18, 2011 Ana Q. 16 Comments

Cum cele mai multe ganduri se aduna in drumul de aproape 40 de minute cu autobuzul pana la serviciu, ieri am stat si am observat gesturile si reactiile oamenilor in timp ce autobuzul trecea linistit pe langa bisericile crestin-ortodoxe. Individul de langa mine are 50 de ani, chelie si burta mare. Vorbeste la telefon folosind un limbaj licentios: fa, mori, organe genitale, injuraturi, morti. Cu 10 metri inainte de a ajunge in dreptul lacasului sfant tace si isi face adanc semnul crucii de trei ori. Apoi isi continua linistit discutia presarata ici colo cu un limbaj care l-ar face pe Dumnezeu s-o ia la fuga, la propriu.

Pe scaunele din fata mea doua scolarite. Una preocupata de bibilirea unghiutelor, cealalta de semnul crucii. La observarea atenta a colegei de langa care nu a binevoit sa-l slujeasca pe Domnul cum se cuvine, companioana sa se revolta si-i spune raspicat folosind acelasi apelativ care zgarie creierul in cel mai urat mod posibil: "Fata, de ce nu te inchini? Vrei sa te asculte azi la mate?!" Nu va zic cat a putut sa ma amuze aceasta intrebare. Daca eram singura in autobuz si nimeni nu m-ar fi putut auzi, as fi izbucnit intr-un ras frate cu isteria.

Crestin ortodocsii sunt destul de amuzanti, va zic. Nu toti, sa ne intelegem. Dar cei care cred ca daca merg la biserica si aprind o lumanare pentru cei morti si cei vii (! zau, de ce ai face asta? omu` e viu, traieste, lasa-l sa se bucure de viata, el si sufletul lui, ca de moarte si de linistea de apoi vom fi cu totii satui), daca tin postul pastelui si isi fac semnul crucii de 3 ori din autobuz, Dumnezeu ii va considera cumva mai buni decat cei care isi vad de viata si de manichiura lor. Sunt constienta ca unii nu fac diferenta intre credinta si superstitie, caci daca gesturile mentionate mai sus sunt cu ceva diferite de facutul a 3 pasi inapoi cand pisica neagra iti taie calea, sa-mi spuneti sa inteleg si eu.

Veti spune ca intr-adevar au o incarcatura simbolica puternica, dar lucrul asta nu confera niciun plus de piosenie, de credinta si de obedienta. Adica injuri, vorbesti urat si in timpul ala ai timp si de-un semn al crucii! Sau crezi ca daca tu ai facut asta vei fi scutita cumva, prin cine stie ce minuni facute de Dumnezeu special pentru tine, de a fi ascultata la ora de mate!
Si acum va intreb cati dintre voi credeti cu adevarat ca un semn al crucii, un post riguros respectat si o lumanare aprinsa va face mai buni in fata lui Dumnezeu?

Citeste mai mult

Invidia intre femei

February 04, 2011 Ana Q. 16 Comments

Si de ce zic intre femei? Simplu, pentru ca pana acum nu am intalnit niciun barbat invidios. Asa ca mi-e greu sa ma raportez si la ei. Acum nu stiu, fie am cunoscut eu doar specimene de barbati ok, fie stiu sa si-o ascunda mult mai bine ca noi, femeile. Singurul lucru cu care un barbat se lauda (majoritatea dintre ei) e: pula mare, masina misto, gagica beton, pachetele de muschi si calculatorul pe care-l poseda.

Prima intalnire cu invidia la femei am avut-o in clasa I cand colega de banca a spus cu atata naduf "Lu` aia i-a pus 10 doamna invatatoare desi scrie mai urat ca mine", asta dupa ce ne adusese invatatoare caietele de caligrafie pe care ne pusese note. Si de atunci cu invidia feminina m-am tot intalnit sub diferite forme: mai mascata, mai vadita, dar toate fetele pe care le cunosc si-au exprimat intr-o maniera sau alta samanta de invidie pentru alte femei.

Fie ca se refereau la calitatea toalelor, fie la modul in care altele sunt apreciate, fie la norocul pe care unele il au, fie la reusitele lor obtinute fara prea mult efort. Nu stiu de ce, dar tind sa cred ca o femeie isi accepta mai greu esecul decat un barbat. Niciodata nu sunt ele de vina ci o sumedenie de alti factori independenti de ele. Ba mai mult, sunt femei care ar fi in stare sa dea vina pe conjunctura astrelor pentru nesansa lor. Barbatii insa nu-s nici pe departe asa. Ei se resemneaza mai usor cand nu le reuseste ceva. Constientizeaza mai repede ca au si ei partea lor de vina si nu doar colegul de birou, sau cine stie cine altcineva.

Acum nu zic ca nu sunt si barbati lasi, dar poate pentru ca ei sunt construiti sa fie mai rationali ca noi analizeaza mai bine faptele, actiunile si pot sa traga linie si sa spuna concret unde anume au gresit si unde nu. La femei lucrurile stau cu totul diferit. Ele gasesc intotdeauna un tap ispasitor, de regula tot in alta femeie, care "le-a suflat" sansa de sub nas, care desi e mai nasoala, mai proasta si nu isi asorteaza niciodata hainele cum trebuie, printr-un miracol (s-o fi culcand cu sefu`?) e mai apreciata decat ele.

Ele intotdeauna gasesc ceva de comentat, mereu se incapataneaza sa observe minusurile altor femei si nu plusurile. Nu am intalnit nicio fata care primul lucru pe care mi l-a spus despre o alta sa fie un aspect pozitiv. Ele se afla intr-o permanenta competitie, constient sau inconstient se raporteaza la altele, fara sa se concentreze pe cum sunt ele cu adevarat. Acum nu zic ca regula se aplica la toate reprezentantele sexului frumos, dar cu siguranta cele mai multe dintre ele se incadreaza in categoria invidioaselor. (unele mai mult, altele mai putin) Nu se pot abtine pur si simplu sa nu se uite in ograda vecinului, sa nu vada intai paiul din ochii celorlalte si nu barna din ai lor.

Pana la urma care o fi baza acestei invidii care la unele ajunge sa fie atat de maladiva incat sa le roada pe interior? Isi petrec vietile lor discutandu-le si invidiindu-le pe ale altora, isi creeaza complexe si foarte putine reusesc sa se aprecieze si sa se accepte asa cum sunt. Si vorba aia, invidia e boala grea si nu s-a gasit inca un leac…(si nu-mi ziceti ca leacul e indiferenta si nepasarea pentru ca stiti bine ca lucrurile nu-s deloc atat de simple in practica)

Ah da, a venit week-endul, in sfarsit! Un sfarsit de saptamana cat mai frumos va doresc. Va pup,

Citeste mai mult