Category Archives: Let`s talk about people

Mituri despre femeia măritată

A trecut un an și jumătate de la nuntă (nici nu știu când și cum dacă mă întrebați) și încă aud în jurul meu idei preconcepute despre cum ar trebui să se comporte o femeie cu verigheta pe deget. La mine nu s-au schimbat multe, de fapt nu s-a schimbat nimic doar că, adevărat, s-au mai adunat câteva responsabilități. Dintre cele mai comune mituri despre femeia măritată am adunat câteva pe care să le discutăm pe scurt.

Nu mai ieși cu prietenele atât de des ca înainte. Ba din contră, ne vedem destul de des. Singurul impediment pentru care ieșirile nu mai sunt atât de frecvente este faptul că acum avem fiecare job și depindem de programul de lucru. Dar asta s-ar fi întâmplat și dacă eu aș fi fost nemăritată. 

De ce mai mergi la sală? Doar ți-ai găsit bărbat... Asta e una dintre afirmațiile alea care te lasă "poker face". La sală mergi nu ca să agăți ci ca să te menții în formă și să ai grijă de sănătatea ta. Dacă "ți-ai găsit bărbat" nu înseamnă că trebuie să te îngrași, să nu te mai îngrijești și/sau Doamne ferește, să te tunzi scurt. Eu sunt mai slabă acum decât atunci când ne-am cunoscut și am părul la fel de lung. Și nu mi-a trecut nicio clipă prin cap să mă tund sau să "let myself go" doar pentru că nu mai sunt de 6 ani și ceva "in the game"

Când faceți un copil? Dacă o femeie s-a măritat nu înseamnă că scopul suprem este să rămână gravidă. Am mai auzit una: "Păi de ce v-ați mai căsătorit dacă nu faceți un copil?" Alo, unde ai trăit? În vremea în care femeile se căsătoreau doar pentru a-și ascunde rușinea de a fi însărcinate? Dacă m-am măritat nu înseamnă că în 2-3 ani vreau să am și copil. Mai am multe de făcut până atunci și-n plus vârsta la care ne simțim pregătite pentru a avea unul diferă de la femeie la femeie. Eu una nu mă simt încă suficient de matură pentru asta.

Ce nu se face

Când credeam că le-am auzit pe toate și că nimic n-o să mai mai surprindă m-a lovit din plin istorisirea unei foste colege de facultate despre o altă colegă. Cum ar veni o mică bârfă. Mi-a povestit cum au ieșit mai mulți într-un pub pe unde ne-am petrecut noi jumătate din facultate. Adică jumatate din timp la cursuri, cealaltă jumătate în bar. Bun. La sfârșit, când a sosit nota de plată, fiecare dintre cele cinci persoane prezente au pus bani pentru consumația lor plus ceva bacșiș, #cumseface.  

A șasea persoană, fosta noastră colegă, a luat banii care s-au strâns, a pus și ea partea ei fix și… ce a rămas în plus, adică bacșișul chelneriței, l-a sustras și l-a băgat în portofel. A venit chelnerița, a luat nota și după 5 minute s-a întors la masă și a spus cu un aer indignat: "E sumă fixă aici!". Drept răspuns, tipa care a sustras bacșișul a pus în scârbă 1 leu (un leu!) în palma chelneriței.  

 Din această experiență extragem următoarele:

Langa mine-i locul ciudatului

De-a lungul vremii am dezvoltat câteva lucruri fără voia mea de care nu aș putea spune că sunt foarte mândră. Primul ar fi oamenii pe care abia îi cunosc tind să mi se destăinuie mai mult decât ar trebui. Zic că de vină ar fi figura mea mereu concentrata și care dă impresia falsă că as asculta și ca as fi atentă. Cred că astfel păcăleam profesorii în școală să nu mă scoată la tablă aproape niciodată: deși nu ascultam eu eram elevul mereu atent. Dar despre oamenii și poveștile lor cu altă ocazie, acum vreau să vă povestesc puțin despre super puterea mea de a atrage in jurul meu, cum să le zic să pară puțin mai drăguț, oameni speciali.  

Acum câteva zile așteptam în stație autobuzul. Pe drum venea bălăngănindu-se un nene care cânta. În stație mai multă lume. Eu având ca reper experiențele anterioare, încercam să mă fac mică, mică pe undeva prin mulțime. Se plimbă el printre noi, se împiedică de câteva ori și dintr-odată îl aud că îmi țipă în ureche o doină de jale. Noh, ce să mai zic? Dă-te la o parte? Nu cred că vorbeam aceeași limbă așa că am încercat să mă îndepărtez și să mă rog să vină odată autobuzul. 

Nu e ciudat cum tocilarii de ieri…

 …fără intenția de a jigni pe nimeni, așa că nu vă simțiți lezați, nu pe voi vă vizez… da, da…foștii mei colegi de liceu, cu voi vorbeam, nerzii care îmi citesc blogul, căci voi sunteți niște nerzi faini, adorabili și cum mai vreți voi. Și vorba aia, într-o zi o să lucrez pentru voi.

Noh bun, nu e ciudat cum toți cei care nu scoteau nasul din cărți în școala primară și ciclul gimnazial, care nu vorbeau decât după ce ridicau două degete și învățătoarea îi aproba cu vocea ei lină și pentru care singura distracție era atunci când după teme vizionau știrile cu părinții, sunt acum zmeii care povestesc cu patos despre câte aventuri tumultuoase au avut ei în școală si cum le mai ziceau și făceau ei pe toate?

 Cum au reușit ei să îmbine ei perfect studiul cu joaca și aventurile cu temele de acasă. Să fim serioși, tocilării ăia de atunci încearcă doar să facă pace cu ei înșiși. Se afla in nevoia disperata de a se convinge pe ei înșiși cât de tari au fost când au fost făcuți primari pe terenul de sport pentru că, evident, purtau pantalonii de treining ai fratelui mare și cum, faptul că bully-ul clasei le călca în picioare senvisul pregătit de mamele lor cu dragoste e de fapt momentul în care și-au dat seama că trebuie să schimbe ceva în viața lor. 

Growing old, growing apart…

Zilele trecute vorbeam cu o prietenă pe care nu o mai văzusem de ani buni. Cam de când ne-am măritat amândouă așa și am pierdut legătura. Pentru că "da-ul" pe care îl spui la starea civilă nu aduce doar lucruri pozitive. Unul dintre cele negative e fix ăsta: mai puțini prieteni, mai multe responsabilități. Partea bună e că le împarți cu persoana iubită. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Prietena asta a mea îmi era și vecină și pe toată perioada liceului am avut un fel de "agreement": eu mergeam cu ea în club, ea cu mine la rockotecă. Așa se făcea că o săptămână eram în club, cealaltă la dat din cap pe Nirvana și System of a Down. Dacă în rockotecă era fum și înghesuială măcar era muzică bună și mă ajuta pe mine să mă relaxez. Ei bine în club era chinul după lume căci pe vremea aia maneaua încă era la putere și nimic nu sălta mai cu spor fundurile adolescenților în călduri decât lalaiala lui Guță și a lui Florin Salam sau Pește sau cum li s-or mai fi zicând. 

De ce pupați animalele pe gură?

Pornind de la postul Tomatei: "De ce vă pupați copiii pe gură?" intampin si eu aceeași dilemă dar referitoare la relatia dintre stapan-animal.  Nu mă înțelegeți greșit, iubesc animalele, aș smotoci câini, pisici, iepurași și porcușori de gunineea toată ziua, dar tot nu pot să înțeleg afectivitatea exagerată a stăpânilor atunci când vine vorba de animalele lor. 

Eu am crescut la țară, am fost practic înconjurată de la găini, porci la câini și pisici. Am avut și eu un câine preferat, cred că v-am mai povestit de el, Johnny aka Gionică , un negrotei slăbănog cu o pată albă și mare pe gât, o potaie simpatică de care nu scăpam nici când mergeam la școală. Și să vedeti distractie când încercam să-l ascund în spatele clasei cu gândul că învățătoarea n-are să-l observe. Evident că bietul cuțulan sfârșea prin a mă aștepta la ieșirea din curtea școlii, dar asta e altă poveste. 

Terminator si fratele mai mare

Ideea de începe acest articol vorbindu-vă despre Terminator mi-a venit astăzi la serviciu. (dada, sâmbăta la serviciu, nu toată lumea-i norocoasă din punctul ăsta de vedere). De curând în clădire, la fiecare etaj. a fost amenajată o cameră de relaxare dotată printre altele cu X-box kinect. În timpul destrăbălării pe Mortal Kombat și Golf (derulate în pauze, să nu se înțeleagă altceva, că doar la muncă mergem să muncim vorba aia)  ne-am adus aminte de perioada în care ne jucăm pe consola Terminator cpmpusa din: unitatea copiată de la Sega Genesis, manetele de la Sega Genesis, diferența era în butoane căci originalul avea 3 butoane în linie, iar copia 2 cu 2 în stilul Super Nintendo; consolă care rula cu succes clone de jocuri fake NES (Nintendo Entertaiment System, prin Nintendo de TV).  

Mi-am adus aminte câte zile am mers la școală cu temele nefăcute pentru că după ore abia așteptam să ajung acasă să joc Terminator. Cum nu am avut frați și nici surori, aveam asigurată întâietatea în fața televizorului din dormitor unde am amenajat jocul. Sau cel puțin așa credeam până au descoperit și părinții mei că au ceva talente în a împușca navete spațiale și a se lupta cu dragonul de la fiecare final de nivel al binecunoscutului joc Mario. Cred că până atunci nu îmi mai dorisem niciodată un frate. Aș fi vrut să am cu cine să mă aliez împotriva părinților pentru a ocupa locurile din fața televizorului și cu cine mă juca la dublu. Chiar dacă m-ar fi bătut probabil la fiecare joc și n-aș fi gustat niciodată din cupa victoriei, tot mi-ar fi plăcut să am cu cine să împart juma de fotoliu și cu cine să mă relaxez dupa o zi in care as fi luat o nota proasta la mate.

  • 2 in 1: Pinterest & Instagram

    Follow Me on Pinterest



  • My Recent Tweets

    • Sincera sa fiu, nu ma mai mira nimic. Doar ca ma deranjeaza duhoarea mizeriilor facute pe fata.
    • E bine cand un blog de o luna castiga un concurs desi in regulament zice ca trebuie sa aiba minim 3 luni cc @ronewmedia
    • Da, de campania cu televizorul smart vorbesc. In regulament scria clar: cerinta obligatorie: minim 3 luni vechime! @samsungmobilero
    • Wow! halal campanie Cerinta obligatorie pt concurs e sa ai un blog de minim 3 luni si castigatorul are blog de o luna juma
    • Compromisurile in relatii » Questioare
  • google plus

  • Ia-ma la tine :)


    questioare
    <a href="http://questioare.com" target="_blank" name="Questioare"> . <img src="http://questioare.com/banners/strumfita.jpg" alt="questioare" border="0"/ > </a>
  • Proud to be here

    Photobucket
  • Arhiva