V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa.
Calm, calm, postul ăsta nu e doar despre voi şi despre blog, cum sunt o mică egocentristă nu pot să nu vă povestesc ceva şi despre mine. Şi pentru că am început cu ziua de azi, o să continui tot cu ea (deşi a fost Bacovia afară, pentru mine a fost o zi atât de luminoasă şi de, nu ştiu, cheerful să zicem).
Spunea un coleg azi în glumă că o să îmi păstreze pixul consumat şi peste 20 de ani o să-l scoată pe ebay la vânzare, că eu sigur o să ajung ceva mare. Am zâmbit şi am spus că am trecut demult de perioadă în care îmi construiam vise de automarire în care eu eram eroina şi salvam lumea, sau aduceam ceva nou umanităţii. Era frumos şi îmbucurător când visam cu ochii deschişi la o "super eu" în care fie eram o celebră scriitoare, fie o doctoriţa care salva multe vieţi. Când eram mică îmi doream să mai fie războaie ca să mă înrolez în Crucea Roşie şi să ajut soldaţii răniţi. Când am mai crescut mi-am dorit să fi fost băiat să merg chiar eu pe front şi să fiu în vâltoarea luptelor. În fiecare etapă a vieţii mi-am dorit să fiu cineva mare, cineva care să schimbe lumea, am trăit în mii de univesuri paralele fiind o infinitate de eu, atingând culmile celor mai înalte idealuri. Realitatea pentru mine obişnuia să fie ceva atât de banal şi pe atunci atât de mult mă supăra şi deprima condiţia umană încât aş fi evadat definitiv din ea, alegând să trăiesc într-un ocean de lumi posibile, fiind o super eu în care nu ar fi existat limite şi condiţionări de nicio natură.
Şi cum vârstă rebeliunii s-a dus nu demult, am rămas cu mine, o fiinţă mică şi neînsemnată, un individ banal şi deseori complexat de o lume mare în care încearcă să-şi facă loc, privind cu ochii mari întrebători la jungla aflată în perpetuum mobile. Nu sunt un om resemnat, sau cel puţin nu încă, sunt doar un om care acceptă firescul, banalul, lumea aşa cum e ea, şi care încearcă să-şi trăiască viaţa în realitate şi să calatoareasca doar rareori în lumile posibile. M-aş duce acum să-i spun strumfitei de altădată să nu se mai necăjească, să se bucure de frumoasa vârstă a adolescenţei, că în definitiv în asta constă o viaţă care să îţi fericească sufletul, într-o existentă simplă alături de cei dragi, în îndeplinirea datoriei noastre faţă de familie şi societate, dar, atunci când punem capul pe pernă, după ce am apăsat întrerupătorul de lumină şi am oprit televizorul, putem fi oricine vrem noi, oriunde şi cu oricine…
Azi când am coborât din autobuz am găsit în buzunarul paltonului meu un creion. M-a intrigat că era ceva acolo ce părea de forma unui pix, pentru că azi la cursuri am scris cu al colegei mele. Chiar îmi spuneam în sinea mea râzând ironic "Hah, i-am consumat degeaba pasta pixului ei, aveam şi eu pixul meu în buzunar!" Când l-am scos însă de acolo am realizat că era un creion, dar nu orice creion ci unul cu un mesaj scris pe el, mesaj pe care vă las pe voi să-l citiţi…
(It doesn`t hurt to dream, it hurts more to wake up)
Nu, nu ştiu cine l-a pus acolo şi mai ales de ce, dar acele rânduri mi-au amintit de vechea eu…şi de data asta nu m-am întristat, am zâmbit şi l-am pus înapoi în buzunar. Nu, nu m-aş duce în trecut să-i spun strumfitei nimic. Aş lăsa-o să fie aşa cum vrea ea, pentru că ea cea de atunci m-a făcut să fiu eu cea de acum.
Vă ziceam la finalul postuui de aici că il urăsc pe trebuie ăsta din toată inimă mea mică şi neagră. Ok, nu neagră, mică şi…roz, na. Ideea acestui articol mi-a venit după ce am primit la postul mai sus mentionat următorul comentariu de la Ioana:
"Fosta mea dirigă mereu spunea că "trebuie" are o conotaţie negativă şi că exprimă ceva ce nu ai făcut la momentul potrivit."
Eu nu sunt de acord. Pentru că uneori acel "trebuie" poate avea şi un positive reinforcement. Adică un fel de auto-motivare. De exemplu, trebuie să învăţ în sesiune să îmi trec toate examenele. poate tu nu vrei sau nu ai chef să înveţi atunci, dar gândul că nu îţi compromiţi vara învăţând pentru restanţe te determină s-o faci.
Tot Ioana spunea:
"Înţeleg ce spui şi te aprob, într-o anumită măsură, doar că ea susţinea prin motive pedagogice şi psihologice că verbul "voi face" are un impact mult mai mare asupra subconştientul şi te determină să execuţi respectiva acţiune de bună voie şi nu obligat de anumite gânduri negativiste asupra viitorului"
Însă e o diferenţă între un verb personal ca "a face" şi unul impersonal că "a trebui". E vorba de diferenţa de potenţare a unei acţiuni viitoare. "Voi face" implică certitudine pe care deja ne-am asumat-o, în timp ce "trebuie" implică un auto-îndemn pe care îl acceptăm doar la nivel pur teoretic. Până când eu trebuie se va transformă în eu voi face avem nevoie de motivarea acţiunii. Pentru "a face" nu mai e nevoie de motivare, însă pentru "a trebui" da, pentru că altfel va rămâne o necesitate pe care o vom îndeplini doar mecanic şi nu pentru că vrem cu adevărat. Problema cu trebuie asta neurmat de o recompensă de orice natură, e că în timp va determina scăderea bunei dispoziţii şi a confortului psihic şi emoţional.
Ioana incheie seria lui trebuie cu urmatorul comentariu:
"Pentru mulţi, "trebuie" reprezintă din start o acţiune pe care sunt obligaţi să o facă, sau cel puţin o astfel de viziune îmi lasă mie. Şi cum nu putem discuta la modul general, ci doar particular, poate adăugat şi cu puţin din ce vedem la apropiaţi, eu am impresia că aceşti doi termeni iţi dau o stare cu totul diferită, atunci când vine vorba de implicarea în ceva. Probabil că depinde şi de modul de reacţie al fiecăruia."
În introducerea eseului său „Necesitatea istorică” apărut în volumul „Patru eseuri despre libertate” Berlin pomeneşte mai mulţi susţinători ai concepţiei deterministe, fie numai pentru a îi combate ulterior. Printre aceştia merită observat domnul Bernard Berenson, pe care Berlin il invoca pentru a da forta argumentului sau cu ajutorul unei autoritati pe care el o considera superioara. Berlin îl citează pe acesta pentru a pune în evidenţă faptul că o „concepţie accidentală asupra istoriei” este nu numai mult mai plauzibilă decât una de tip determinist ci că este şi mai apropiată de libertatea „de facto” pe care istoria, în sensul pe care îl dă Berlin acesteia , îl dă societăţii umane. „Ideea că istoria umană ar putea fi transformată într-o ştiinţă naturală prin extrapolarea la fiinţele umane a unui tip de zoologie sociologică, analog studiului albinelor sau a castorilor, pe care Condorcet l-a susţinut cu atâta ardoare, şi pe care l-a prezis cu multă convingere - această idee de behaviorism primar a stârnit vii reacţii împotriva sa.” Berlin face menţiunea de mai sus cu referire la Auguste Comte şi la faptul că acesta consideră o aplicare extinsă a normelor de explicaţie ştiinţifică, ca fiind cea mai potrivită pentru metodă de studiu a relaţiilor umane ca şi a relaţiilor dintre lucruri. În continuare Berlin va încerca în întregul text să construiască nişte contraexemple pentru a infirma teza că se poate întemeia o istorie conform rigorilor ştiinţelor naturale şi pentru aceasta va lua în considerare cele două mari tipuri de abordare care pot fi luate în considerare într-o explicaţie „ştiinţifică” a istoriei.
Presupoziţii generale şi presupoziţii metodologice
1. Presupoziţia existenţei cauzei eficiente, anterior obiectului, mai bine spus, un concept de tipul celui de „necesitate istorică” se naşte din pura presupunere a faptului că toate lucrurile au o cauză, şi că această este cu necesitate anterioară şi determină prin pura sa existenţă necesitatea existenţei lucrului pentru care este cauză. Astfel, aşa cum existenţa unei „atracţii universale” este cauză pentru existenţa anumitor regularităţi în orbitele planetelor, tot la fel, şi pentru decăderea Imperiului Roman trebuie să existe o cauză care să îi fie anterioară, necesară şi suficientă pentru a explica întreg fenomenul.
2. Cauza oricărui eveniment istoric nu poate fi diferită cu nimic prin natură de eveniment în sine, de aceea spune Berlin, sunt demne de luat în seamă numai două viziuni asupra istoriei care să explice de ce un anumit eveniment a avut loc în anumite condiţii şi la o anumită dată, de ce el a avut efectele pe care le-a avut ş.a.m.d. Aceste două concepţii pe care Berlin le consideră demne de luat în seamă sunt „viziunea holistă” asupra istoriei în care toate fenomenele sunt cauzate de un număr mare de indivizi anonimi, de interacţiunea dintre aceştia şi mediul socio-cultural, de evoluţia clasei şi a întregii societăţi. A doua este viziunea individualistă, în care cauza necesară a unui anume eveniment este un singur individ şi actul volitiv al acestuia.
Nu stiu voi cum sunteti, dar eu cand am timp liber imi place sa stau undeva la umbra, cu un pahar de suc rece cu gheata si o tigara si sa ma gandesc asa la diferite lucruri, situatii…questii care ma preocupa in momentul respectiv. Ei bine se pare ca vocea gandurilor mele e deosebit de haotica (si mai mult decat atat, spre deosebire de vocea mea reala, e mereu grava si deloc prietenoasa, ca a unui profesor care desi stie ca ai inteles explicatia lui, iti vorbeste in continuare pe un ton grav, serios.)
De cand am ajuns aici, neavand net, am apucat sa citesc o gramada de carti (am sa va povestesc despre ele cand o sa ajung acasa si o sa am net la discretie) si sa ma gandesc, atat cat am putut, la o multime de questiuni. Ei bine, cum va spuneam. strumfita din ganduri e la fel de dezorganizata ca si mine. Nu stiu cum reusesc dar cel mai bine imi selectez gandurile cand sunt stresata si presata de timp. Daca sunt linistita, am o gramada de vreme si nu am cu ce o umple, si chiar imi propun sa imi alerg gandurile hai-hui, dupa bunul me plac, fix atunci ele zboara pe meleaguri nebanuite si nedorite.
Ma trezesc cu gandurile imprastiate in nspe mii de directii si imaginatia, pare a fi si ea mana in mana cu ele. Azi de exemplu m-am trezit vizualizand o pasune albastra cu multe vacute roz. Okk…. “De ce ma gandesc eu la asta acum?” strumfita din ganduri nimic, nu vrea sau e prea absobita de peisa ca sa dea atentie starii mele de profunda mirare. Nu comunica decat atunci cand vrea ea, si chiar si atunci doar pe acelasi ton grav si posomorat. Si cand se amuza pare ca o face pe acelasi ton sarcastic.. "ha ha?" Cum sa o educ sa fie si ea mai dezmortita si sa coopereze cu mine cand vreau eu? Iata o questiune pe care sa o gandesc pe`ndelete.
E frustrant ca atunci cand ai o gramada de lucruri la care sa te gandesti si la care sa reflectezi indeaproape, strumfita din ganduri vede vacute roz si nu vrea sa coopereze sub niciun chip. Uneori am impresia ca imi spune in felul ei amuzant dar pe acelasi ton apasat “Ei, nu ma zoresti tu pe mine, ai o gramada de timp la dispozitie, asa ca…de ce sa te grabesti?”
Ia spuneti-mi voi, sunt singura fiinta ciudata, sau si voi ati avut/aveti momente cand va e greu sa va organizati gandurile?
Azi cred ca pot. Azi spun da oricarei provocari. Azi nu ma mai desconsider. Azi am incredere ca indiferent cat de greu imi va fi voi reusi. Azi voi ajuta un prieten drag. Azi voi suna prietenele cu care nu am mai vorbit demult. Azi nu voi mai critica pe nimeni. Azi n-am sa mai fiu ironica. Azi am sa ignor absurdul existentei. Azi am sa cant chiar daca stiu ca vocea mea nu e excelenta. Azi am sa vizionez din nou un film drag mie. Azi am sa deschid agenda si am sa incerc sa desenez ceva. Azi am sa mananc gummy bears albastri. Azi am sa fac origami. Azi am sa gatesc sushi. Azi am sa imi desenez o floare pe cot. Azi am sa arunc o punga cu apa rece peste pustii care se strang in fata scarii. Azi am sa lipesc post-it-uri prin toata casa pe care n-am sa scriu nimic.
Azi am sa imi cumpar o revista de integrame si sudoku si n-am sa renunt pana cand nu am sa le termin pe toate. Azi o sa citesc din cartea pe care am inceput-o. Azi o sa fumez stand intr-un picior. Azi o sa fac podul pe spate de 10 ori in 3 ore. Azi am sa dansez pe o melodie stupida de pe canalele romanesti. Azi am sa merg mult pe jos. Azi am sa beau Bacardi si am sa rad la glumele voastre. Azi am sa imi pictez doar 2 unghii cu oja verde. Azi am sa fac salata fara rosii. Azi am sa scot limba pe strada la primul copil pe care il intalnesc. Azi am sa port sandale cu toc de 10cm. Azi am sa ma catar intr-un copac. Azi am sa fac jogging 30 de minute. Azi am sa imi impletesc doua codite frumoase. Azi am sa stau cu picioarele in aer. Azi am sa fiu fericita pentru ca sunt.
Azi am sa uit ca azi nu exista decat in teorie. Azi da.
George Carlin, un american de origine irlandeza, actor de comedie si autor de numeroase carti, castigator al multor premii Grammy, cunoscut pentru atitudinea pe care o avea si observatiile pe care le-a facut asupra limbajului, psihologiei si religiei, ca de altfel si legat de alte subiecte tabu, a facut o descriere excelenta pe aceasta tema a tineretii si batranetii. El s-a bazat pe mai multe observatii foarte corecte si asocieri intre varsta reala si varsta care ne-ar place s-o avem.
BATRANETE
Constientizati ca singura data in viata cand ne place sa "imbatranim" este in copilarie? La mai putin de 10 ani, suntem asa de incantati de asta, incat gandim si in fractiuni de an.
"Cati ani ai?" "Am patru ani si jumatate!" Nu vei spune niciodata ca ai 36 ani …si jumatate. Da, dar ai patru ani si jumatate… Asta e diferenta!
Ai ajuns adolescent, acum nu te mai pot opri. Sari de bunavoie la numarul urmator sau chiar putin mai departe.
"Cati ani ai?" "O sa am 16!" Poate ca ai 13, dar vei avea 16! Si vine si cea mai grozava zi din viata ta…. ai 21. Chiar si cuvintele suna ca o ceremonie: ai devenit major, ai 21 ani! YESSSS!!!
Apoi, faci 30. Oooohh, ce se intampla aici? Parca ai fi lapte batut! Ala "se face" si e numai bun de aruncat, nu mai e amuzant, te-ai acrit. Ce nu e in regula? Ce s-a schimbat?
Ai DEVENIT major, FACI 30, MERGI PE 40. Whoa! Pune frana, o iei razna.
Pana sa bagi de seama, AJUNGI de 50 si toate visele s-au spulberat.
Dar, asteapta!!! IMPLINESTI 60. Nici tu nu credeai ca vei face si asta!
Deci: DEVII major, FACI 30, MERGI pe 40, AJUNGI de 50 si IMPLINESTI 60.
Asa viteza ai luat, incat ATINGI 70. Dupa asta este "de pe o zi pe alta": astepti "SA O DUCI PANA MIERCURI".
La varsta de 80 ani, fiecare zi e un ciclu complet: O TII pana la pranz, AI PRINS si 4:30; AI AJUNS si seara asta. Si nu se opreste aici !
In anii 90, o iei usurel inapoi: "Abia am avut 92"
Apoi se intampla cel mai straniu lucru: dupa 100, devii iar copil "Am 100 si …jumatate!"
Va urez tuturor sa prindeti 100 si jumatate cu sanatate!
Mie imi e teama de batranete. Imi este teama ca voi regreta atat de multe lucruri si ca nu voi putea da timpul inapoi sa le implinesc. Traiesc cu groaza terifianta ca anii batranetii vor fi grei si apasatori pentru ca voi sti ca nu mai urmeaza nimic dupa. Ca firul vietii mele se indreapta cu pasi repezi spre capat. Ma gandesc ca as putea prinde vreo boala suparatoare, ca as putea fi un chin pentru apropiatii mei. Ca as fi ceea ce ma supara cel mai mult: o povara. Batranetea e sumbra, e neagra si nefericita. Te uiti la cei tineri si te gandesti ca asa ai fost si tu, dar abia iti mai poti aminti cateva momente frumoase de atunci, pentru ca anii, in crunta lor nepasare, vor fi picurat ploaia uitarii. Teama de batranete, cred eu, e prezenta in fiecare dintre noi, si inevitabil cu totii vom ajunge acolo. (ma rog, exceptand cine-stie-ce situatii neprevazute). Cum va imaginati ca va veti petrece ultimii ani ai vietii? Va ganditi des la batranete? Va e teama de ea?
Poate toti am vrut sa parem mai importanti decat suntem la un moment dat. Doar asa, sa parem mari si tari. In adolescenta comportamentul asta de autosuficienta este des intalnit. El rezida din nevoia de a fi acceptat de grup, de a fi respectat si de a fi lider. Doar ca in adolescenta riscul sa pici in penibil facand afirmatii si mistouri pe seama altora e mai mic decat atunci cand te afli la maturitate. Cel putin atunci ai motivatia lipsei de experienta si a dorintei de acceptare.
La maturitate lucrurile stau diferit. Am intalnit oameni care voiau sa aiba ei mereu dreptate. Chiar daca spuneau aberatii, nonsensuri. Ei erau cei mai mari si cei mai tari si doar daca incercai sa ii contrazici te loveai de un zambet superior afisat pe o figura crispata, spunandu-ti "de parca stii tu mai bine…" Autosuficienta e de fapt un puternic complex de inferioritate. Din frica de a nu avea dreptate, de a fi altul mai bun, dezvolti cumva o incredere de sine maladiva si oarba. Nu te mai critici, nu te mai analizezi, pur si simplu pornesti de la premisa gresita ca tu esti singurul care poate avea dreptate in orice circumstanta. Intr-adevar, e bine sa fim increzatori in fortele proprii, sa avem o atitudine pozitiva, dar sa nu uitam ca nu doar parerile si ideile noastre sunt intotdeauna si cele mai bune.
Ce m-a facut sa ma gandesc la subiectul asta este un cineva pe care il cunosc de vreun an juma`. In discutii el e cel care conduce subiectul, ideile etc si cand se ajunge intr-un punct unde nu mai poate face fata, fie din lipsa de argumente, fie din lipsa de cunostinte conchide cu o propozitie seaca prin care sugereaza sa incheiem ca n-are rost sa continuam. Si sincer nu inteleg atitudinea asta prin care nu suporta deloc sa iasa invins. Incerc sa-l inteleg pe el si pe cei ca el si nu reusesc. Pentru mine oamenii care se comporta asa sunt mici, mici. Chiar daca poate in unele situatii au ceva de zis, chiar daca sunt inteligenti…insa lipsa totala de consideratie pe care o au fata de ceilalti ii face sa para neinsemnati. O prietena buna mi-a zis odata ca un om inteligent nu va vrea niciodata sa para asa, nu se va zbate sa demonstreze ca el e mare si tare. Doar un individ complexat si mic se va zbate sa para ceea ce nu este. E bine sa nu ne multumim si sa ne complacem in ceea ce avem, dar inselandu-ne pe noi insine si pe cei din jur ca suntem altfel nu vom pogresa, din contra, vom ajunge sa ne formam o imagine falsa despre propria persoana si lucrul asta ne va impiedica progresul personal.
V-am zis cât de mult îmi iubesc blogul? Nu cred că era oricum necesar, dar simţeam nevoia s-o spun. Azi de exemplu când am ajuns la facultate, pe bănci în faţă la intrare, de fiecare dată când se ivea pe poartă Universităţii câte un coleg de grupă sau de an, mă întâmpina cu un salut prietenesc şi cu un "Am citit pe blog…" sau "Ţi-am comentat ieri şi eu la articolul despre… şi eu am trecut prin asta" sau "Mi-a zis un prieten căruia tocmai i-am dat link către blogul tău că i-a plăcut postarea X" [postare de acum muuulte luni]. Aceste remarci nu pot decât să mă bucure, mult mai mult decât orice altceva legat de blog. Da, voi care citiţi aici acum si de fiecare data (si stiu ca sunteti multi) îmi aduceţi în suflet un crâmpei de fericire şi pentru asta vă mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru, aproape negru, un gri închis, petrol aşa. 
.png){kind=small}
În introducerea eseului său 
Nu stiu voi cum sunteti, dar eu cand am timp liber imi place sa stau undeva la umbra, cu un pahar de suc rece cu gheata si o tigara si sa ma gandesc asa la diferite lucruri, situatii…questii care ma preocupa in momentul respectiv.
E frustrant ca atunci cand ai o gramada de lucruri la care sa te gandesti si la care sa reflectezi indeaproape, strumfita din ganduri vede vacute roz si nu vrea sa coopereze sub niciun chip. Uneori am impresia ca imi spune in felul ei amuzant dar pe acelasi ton apasat “Ei, nu ma zoresti tu pe mine, ai o gramada de timp la dispozitie, asa ca…de ce sa te grabesti?”
plex de inferioritate. Din frica de a nu avea dreptate, de a fi altul mai bun, dezvolti cumva o incredere de sine maladiva si oarba. Nu te mai critici, nu te mai analizezi, pur si simplu pornesti de la premisa gresita ca tu esti singurul care poate avea dreptate in orice circumstanta. Intr-adevar, e bine sa fim increzatori in fortele proprii, sa avem o atitudine pozitiva, dar sa nu uitam ca nu doar parerile si ideile noastre sunt intotdeauna si cele mai bune. 
