Trebuia să mă văd cu Diana în 10minute. Ca de obicei când trebuie să mă întâlnesc cu ea îmi ia mult mai mult timp să mă aranjez, să mă fac gata. In sfârşit, era frig afară, ninsese o grămadă. In mod normal nu aş fi fi ieşit din casă pentru nimeni. Nici măcar pentru Simona. Ei îi mai veneau idei de genul ăsta în trecut, să ieşim la plimbare imediat după ce s-a aşternut un strat gros de zăpadă. Desigur că o refuzam de fiecare dată. E cu mult mai comod să stau cuminte în casă, mă uit la un film, citesc o carte, îmi arunc ochii pe nişte cursuri, mă fac ca gătesc şi uit mâncarea în cuptor, amănunte. Dar dacă era vorba de Diana nu puteam să o refuz. M-am înfofolit bine în paltonul negru, fularul meu pufos verde şi, tot atunci am constat cu mare indignare că singura mea pereche de mânuşi e fară degete. Şi tocmai urma să ne bulgărim, să facem un om de zăpadă, un nenea Frosty cu un morcov pe post de nas şi doi nasturi în loc de ochi, ştiţi voi, din acela de care făceam cu toţii când eram kinderaşi.
Eh, nu mai conta oricum, aveam să mă descurc eu şi fără. Ne-am întâlnit la ea la scară. Ningea. Era deja acolo când am ajuns eu, iar părul ei mătăsos era acum gazda binevoitoare a câtorva fulgi de nea albi şi strălucitori, asemenea zâmbetului ei. -Abia aşteptam să vii, mi-a spus. Toată noaptea m-am gândit numai la tine şi la ziua de azi. I-am zămbit şi i-am îmbrăţişat mâna acoperita de o mânuşă pufoasă. Am mers apoi unde stabilisem să ne batem în zăpadă şi să-i dăm viaţă lui Frosty. Cred că a fost una dintre cele mai frumoase zile de iarnă pe care le trăisem în ultimii ani. Poate mai frumoasă ca atunci cand eram o copilă şi alergam cu sania pe uliţă cu dragii mei camarazi de joacă, iar seara ajungeam acasă înfometată, cu mâinile îngheţate tun, se lipeau de sobă când încercam să le încălzesc. Ziua a trecut repede, am făcut cel mai frumos om de zăpadă, şi am aflat că Diana crescuse singură, părinţii ei fiind mai mereu plecaţi prin afară. Era solitară. Mi-a povestit că în ziua când am zărit-o vorbind la telefon, se certa cu un unchi alcoolic care voia să vină să locuiască cu ea în gasonieră, întrucat nevastă-sa îl dăduse afară din casă.
Se lăsase uşor seara. Zăpada era sublimă. Luminile difuze îmi aminteau de atmosfera aceea din cărtile secolului trecut. Ne strângeam în braţe pierzându-ne în acel peisaj feeric. Aş fi vrut din nou ca timpul să se oprească sau măcar să existe o eternitate care ne-ar fi oferit toate acele momente de care am fi avut nevoie să ne cunoaştem, să trăim, să iubim. Aş fi vrut să rămân acolo, alături de ea, de Frosty, de zăpada moale şi de luminile acelea oarbe care mi-o înfăţişau pe Diana aşa cum era..simplă, frumoasă, copilăroasă şi matură în acelaşi timp. "şi timp aş cere celui ce-l împarte, pe lângă fericirea ce mi-a dat". -Hai să mergem la mine! mi-a spus uitându-se spre cer.
Am cumpărat de dimineaţă vin şi scorţişoară. Îl fierbem în timp ce decojim portocale şi mandarine. Ce spui? Fără să mă gândesc prea mult, am spus da. Nu aş fi vrut să fiu în altă parte sau cu altcineva decât cu ea. Ştiam ce avea să urmeze după vin şi aveam cumva emoţii, dar ştiam că cu ea aş fi sfidat toate regulile, si legile lumeşti. Pentru că da, o iubeam, ştiam atunci sigur deşi o simţisem de când o zărisem pentru prima dată. "De răutăţi, de ură şi de lege, ce mult aş vrea acum să nu mai ştiu, şi cum aş vrea să uit ca, oricum ar fi…acum e prea târziu…" A descuiat uşa şi am intrat. Inima îmi bătea puternic, parcă un toboşar tocmai făcea un solo iseric. I-am strâns mai tare mâna încă îngheţată. S-a uitat la mine cu ochii ei mari si limpezi care îmi spuneau parcă: "O sa fie bine, nu îţi face griji…"
