…m-a căutat George.  Am plecat în grabă să mă întâlnesc cu el în Braşov. Era iarnă şi maşina parcă nu voia să mă asculte. Drumurile păreau tot mai lungi şi mai anevoioase. George mă aştepta în parcul în care ne petreceam iernile, copii fiind. Stătea pe o bancă şi fuma o ţigară. L-am privit mult timp din spate. Nu îl mai văzusem de câţiva ani şi în tot acest timp mă gândeam cum mai e şi ce mai simte. Obişnuiam să avem o relaţie specială. Mereu m-a protejat şi a încercat să îmi dea cele mai potrivite sfaturi. Nici nu aveam nevoie de prea multe. El oricum era copilul rebel şi eu copilul cuminte. Ne înţelegeam din priviri. Ştiam ce îşi doreşte înainte s-o spună. Probabil nu înţelegi legătura, nu ai fraţi şi nici surori, dar atunci când creşti alături de cineva cu care eşti legat prin sânge, se crează o conexiune specială pe care nu mulţi sunt capabili s-o înţeleagă. În sufletul meu se confruntau două sentimente contradictorii. Pe de o parte mă măcina ura faţă de el pentru că mă părăsise cu totul când s-a mutat în Anglia şi de cealaltă parte strigau în mine sentimentele de altădată.

 M-am apropiat cu paşi marunti, încercând să nu apăs zăpada prea tare, i-am pus mâna pe spate şi, crede-mă, în acel moment am uitat de toată ura şi furia pe care o strânsesem în suflet. Aşteptam să se întoarcă cu faţa către mine şi să îmi spună orice! Că nu însemn nimic pentru el, că nu i-am lipsit…orice ar fi spus nu m-ar fi rănit pentru că..era acolo şi eu lângă el, iar cuvintele şi-ar fi pierdut semnificaţia. Te-ai gândit vreodată cât de mult ne lăsăm răniţi de ele? Ne lăsăm înfrânţi de cuvinte şi nu de sentimente. Spunem lucruri pe care nu le simţim, credem vorbe chiar dacă ştim că nu sunt adevărate. E mai simplu aşa. Să vorbească ele pentru noi. Şi noi să le acceptăm fără să încercăm să simţim ce e dincolo de ele.
 
 S-a întors cu ochii în lacrimi şi m-a îmbrăţişat cu toată puterea lui.
 
 -Teo…Teo, iata-ma! Am fost egoist ştiu, am greşit! Nu vreau să mă ierţi, nu vreau să uiţi că te-am abandonat şi că nu am fost alături de tine când ai avut cea mai mare nevoie! Nu o să mă poţi ierta, pentru că astfel de fapte nu se şterg nici cu cele mai sincere rugăminţi. Am aflat de tata…nu mi-a venit să cred. Cât de mult am greşit faţă de el şi acum…acum Teo rămân cu durerea sfâşietoare care-mi roade sufletul, durerea de a nu-l mai vedea niciodată, de a nu-i spune nimic..un cuvânt, un salut, o vorba bună. Teo, a plecat şi eu nu îi mai simt calda strângere a mâinii….

 Îi înţelegeam durerea, simţeam căldura  lacrimilor lui, dar ştiam că nimic din ce i-aş fi putut spune nu i-ar fi alinat suferinţa. Aşa că am suferit alături de el. Pentru că îl iubeam şi aveam nevoie de el.  În suferinţa oamenii nu cer cuvinte, nu vor să fie încurajaţi, nu vor să li se spună că lucrurile se vor rezolva…ei vor un suflet care să sufere alături de ei. Nu durerea vor să le fie alinată ci sentimentul sfâşietor de singurătate care urlă în interior.
 
 -Teo, hai cu mine, hai în Anglia. Am nevoie de tine şi tu nu mai ai niciun motiv să rămâi aici. Acum că tata nu mai e, nu te mai leagă nimic de aici şi de acum..
 
 Cuvintele lui au venit că un fulger care m-a lovit cu realitatea îndelungat orbită de sentimentele mele… George nu venise acolo pentru mine, nici pentru locurile şi amintirile de altadata şi nici măcar pentru tata, George venise pentru el. Voia să îşi strângă în braţe trecutul pentru a se elibera de el. Ca şi cum negarea lui sau abandonarea locurilor l-ar fi putut face să lase în urmă neputinţa şi disperarea. Ştiam că e un suflet chinuit, ştiam că e un om în căutarea idealului perfect dar cu durere recunosc că ceea ce ştiam si nu voiam sa accept  e că George nu ar fi renunţat niciodată la ceea ce voia el în favoarea nimănui. Era egocentrist şi egoist. Dar cu toatea astea era fratele meu şi îl iubeam. Într-adevăr, avea dreptate pe jumătate, nimic nu parea sa mă mai lege de România. În afară de o fată stângace, cu ochii mari patrunzatori şi părul răvăşit. 

 O fată cu care a fost de ajuns să petrec două ore ca să realizez că există oameni pe care merită să-i iubeşti, şi o faci pentru că e de ajuns să fie ei şi…atât. Al doilea motiv era unul total opus primului. Pentru că unii oameni nu merită să trăiască. Şi pentru că dreptul la viaţă se poate să fie un drept înnăscut, dar pentru mine e un drept pe care poţi să-l pierzi  la fel de repede cum l-ai castigat. Am ştiut atunci că doar moartea celor doi criminali îmi va potoli setea de răzbunare şi ura faţă de oameni şi de societate. Şi că doar tu vei fi singura fiinţă în ochii căreia voi dori să mă oglindesc înainte de a muri.
 
 -George, îmi pare rău…. Am alergat atunci de lângă el sperând că fuga mea să şteargă cu buretele toate decizile greşite pe care tocmai le luasem. În spatele meu săreau crâmpeie de zăpadă spuleberata de greutatea şi rapiditatea paşilor mei. Nu voiam decât să te revăd şi să sufăr şi eu pentru iubita ta, Diana , uitand  astfel de  durerea care-mi apasa pieptul si imi incoltea mintea. Nu ştiu ce a crezut George, dar ştiu că a înţeles şi că nu m-a judecat. Probabil a intuit ce aveam de gând să fac, mereu a ştiut să mă citească atât de bine… Acum probabil e în Anglia. Se plimbă pe străzile ude purtând în suflet speranţa că într-o zi se va întâmpla ceva care să-i schimbe radical cursul existenţei.
 
 Aş fi venit direct la Ploieşti să te văd, dacă nu l-aş fi zărit într-o cafenea pe unul dintre cei doi camatari care mi-au ucis tatăl…

Plumb~Cut

Mâine e ziua cea mare. Ziua când Diana va înceta să mai existe. O iubesc cu toată fiinţa mea şi cu toate astea va trebui să renunţ la ea şi la acea iubire la care am visat dintotdeauna. La fluturaşi feerici şi zâmbete stupide. La momente unice şi strângeri de mână. La nopţi fierbinţi în care pornirile pătimaşe se dezlănţuiau sălbatic. Va trebui să o uit pe Diana şi toată bucuria cu care îmi umplea sufletul. Cum am ajuns aici? Şi de ce?

Stop. Rewind. Play.

  You have to make the right choice. As long as you don't choose, everything remains possible.

 Erau zile în care nu aflasem nimic despre ea. Zile când mă simţeam mizerabil în singurătatea mea. Iar lacrimile nu conteneau să îmi inunde privirea. Oriunde mergeam o vedeam pe ea. Pe Diana. Fata care mi-a schimbat destinul radical. Nici măcar prietena mea cea mai bună, Simona, nu mai reuşea să comunice cu mine. Am decis să merg să mă plimb cu rolele la sala sporturilor. A fost ziua când l-am cunoscut pe Teo. În timpul maratonului meu pe role am luat o curbă strâmb pentru a ocoli o femeie cu un copil mic. Am reuşit să trag o căzătură zdravănă atunci.
 
 -Hey! Eşti bine? m-a întrebat Teo întinzându-mi mâna pentru a mă ridica. Abia mai puteam merge. Îmi scrântisem zdravăn piciorul. Şi tot ce voiam era să ajung să stau pe o bancă din apropiere. "Pot să te însoţesc? Am nevoie să-mi limpezesc gândurile şi mi-ar prinde bine compania cuiva. A oricui. A unui om normal." Ce nu avea Teo să ştie atunci e că nu alesese pe cine trebuia. Eram departe de a mai fi un om normal cu gânduri obişnuite. Aveam inima făcută ţăndări şi durerea care-mi invadase sufletul era rece şi transparentă asemenea vremii de afară. Un sfârşit de toamnă în care vântul nu contenea să-ţi pătrundă în oase.
 
 -Sigur, i-am răspus atunci.
 
 Stop. Rewind….Play!

 -Nu, mulţumesc. Mă descurc şi singură. I-aş fi zis zâmbind glacial. Iar Teo ar fi plecat să-şi limpezească gândurile în altă parte. Şi eu aş fi rămas singură pe o bancă contemplând natura muribundă şi încercând să-mi alin suferinţa şi să-mi stăpânesc delirul. Ce ar fi fost acum? Oare mai stăteam în faţa calculatorului gandidu-mă că mâine aveam să omor singura fiinţă care m-a făcut să iubesc, să urăsc, să mint, să sufăr …să trăiesc? Până s-o cunosc pe ea viaţa mea plutea anevoios pe traiectoria banalului. Eram o studentă mediocră şi citeam reviste glossy. Mă întâlneam cu prietenele pentru a merge în club şi a bea alcool doar de dragul de a fi cool. Eram preocupată de culoarea părului meu şi a ţinutei vestimentare. Puteam numi în ordine alfabetică creaţiile tuturor marilor designeri ai modei internaţionale. Credeam în suflete pereche doar pentru a mă consola că nu am găsit pe nimeni pe care să-l suport lângă mine mai mult de câteva zile. Era mai uşor aşa. Să cred că the one va veni într-o zi si cumva vom ajunge sa fim fericiţi până la adânci bătrâneţi. În sinea mea ştiam că erau gânduri de fetiţă imatură dar era mai liniştitor aşa. În definitiv nu simţeam lipsa unui cineva cu care să-mi împart viaţa. Am avut mulţi pretendenţi de care mi-am bătut joc doar pentru a fi admirată de grupul de fete cu care ieşeam. Nu m-a interesat niciodată sentimentele lor pentru că îi dispreţuiam.

Le dispreţuiam avântul tineresc, pornirile languroase şi gesturile de animale în călduri. Mă bucurăm când le citeam dezamăgirea în ochi, dezamăgirea că nu aveau să facă sex cu mine. Radu a fost un băiat care chiar m-a iubit mult. Eram colegi de clasă şi mă foloseam de el pentru a trece la matematică şi fizică. Îmi scria temele şi mă ajuta la teze. La banchetul de sfârşit de liceu a venit să mă invite la dans: 

 -Vrei să dansezi cu mine? m-a întrebat timid, ţintuindu-şi privirea în pământ. Am tras o porţie zdravănă de râs isteric şi am plecat la colegele mele pentru a face mişto şi cu ele de Radu. Săracul, mi-a părut rău pentru el, dar la vremea aia nu ştiam să apreciez oamenii. Nici acum nu ştiu din moment ce am ajuns aici. Cu Radu m-am mai întâlnit în urmă cu câţiva ani. Era la volanul unei decapotabile roşii. M-a claxonat şi mi-a strigat din maşină:
 
 -Ce zici? Acum vrei să urci? Râdea la fel de isteric şi mă privea cu acea superioritate a omului care a reuşit să se răzbune. A apăsat acceleraţia când a trecut pe lângă mine şi eu am rămas în loc mult timp. Ce e drept, reuşise să se răzbune. Dar nu ştiu de ce, m-am bucurat pentru el. O meritam din plin. Am plecat atunci acasă şi toată ziua m-am gândit cum ar fi fost dacă aş fi acceptat să dansez cu el şi am fi rămas împreună. Aş fi avut o viaţă obişnuită, aş fi vizitat multe ţări şi aş fi avut patru copii. Nu, doar doi, sau poate 3. Şi nu aş mai fi întâlnit-o niciodată pe Diana. Sau poate o întâlneam dar în alte circumstanţe. Oare mă mai îndrăgosteam de ea?
 
 -Eşti sigură? m-ar fi întrebat cu aceeaşi privire blândă şi în acelaşi timp tulburătoare. "Da, sunt!" i-aş fi răspuns. Şi el ar fi plecat. Şi nu aveam să îl mai cunosc niciodată pe Teo. Ce simplu ar fi fost! Dar dacă nu îl mai cunoşteam pe Teo nu ajungeam să-i mai întâlnesc pe Sergiu şi pe Aniko. Un preţ mic pentru o cauză nobilă. Acum poate nu stăteam aici gandidu-mă cum o voi ucide mâine pe Diana. Dar poate că dacă nu era Teo nu aş mai fi iubit-o acum pe Diana. Deci nu l-am întâlnit niciodată pe Teo pentru că nu o mai iubesc la fel de mult. Nu, nu concep un eu fără el. Teo trebuia să existe pentru mine, şi nu întâmplător m-am impedicat atunci, nu întâmplător trecuse el pe lângă mine. Dacă aş fi ştiut de atunci întreaga lui poveste, i-aş mai fi întins mână să mă ajute să mă ridic de jos? Dacă aş fi putut să-i tranşez gândurile, aş fi spus acel "da" şi m-aş fi confesat lui cu toată durerea sinceră pe care o simţeam?

Stop. Rewind. Play.

 -Da, sigur. Mulţumesc mult. Chiar nu ştiu ce s-a întâmplat. Ştii, am încercat să iau curba în viteză ocolind femeia aceea cu copilul. Când am vrut să-i arăt femeia, nu ma era de vazut. De fapt nici nu ştiu cum apăruse acolo dintr-odată pe vremea aia urâtă. S-a uitat în direcţia indicată de mine şi nu a văzut pe nimeni. S-o fi gândit probabil că încerc să-mi scuz stângăcia. Şi poate chiar asta făceam. Cine poate spune dacă femeia cu copilul a fost într-adevăr acolo când am vrut să iau curba cu rolele? Poate că erau dar nu au avut nicio vină pentru căzătura mea. Asadar, am petrecut atunci cu Teo doua ore în care am vorbit despre viaţă, efemeritate, univers şi toate minunile lui. Simţeam că ne ştiam de-o viaţă şi că dacă nu ar fi fost atunci, cu sigurana ne-am fi întâlnit în alt punct al existenţei noastre. 
 
 Stop. Rewind.Play.
  -Vrei sa te ajut? Mi-ar fi spus cu aceeasi tonalitate grava, uitandu-se undeva departe, vazand parca  in mine tot viitorul ce avea sa vina.

-De ce? Spune-mi de ce vrei să omori doi oameni? De ce crezi că asta e singura soluţie? Gândeşte-te că nimeni, dar nimeni nu e pregătit pentru moarte! Cel mai monstru dintre oameni are dreptul la viaţă! Teo, spune-mi acum tot, spune-mi şi vom rezolva asta împreună! Nu mă lăsa să mă închid în mine să îmi plâng durerea şi să te ignor! Vorbeşte cu mine, de data asta te voi asculta, promit! Vezi? Ţi-am luat mâna într-a mea şi ţi-am strâns-o tare! Atat de tare… Ajută-mă să te înţeleg şi să nu fim peste o vreme în situaţia în care va trebui să omor singura persoana pe care am iubit-o vreodată! Ajută-mă să mă schimb, să nu mai fiu superficială şi nepăsătoare! Teo…
 
 Stop. Nu am să pot să fac asta şi acum stau aici gândindu-mă că mâine am să săvârşesc prima crimă din viaţa mea si odată cu ea o sa-mi ucid  sufletul care a cunoscut iubirea si desfătarea cu ajutorul ei. Diana, cum  te voi  privi in ochi ştiind ca  nu am  sa te mai pot iubi nici măcar in visurile mele?  Cum vei pleca de acolo  fără  sa laşi cele mai adanci  urme  ale unei dureri nerostite inca?

One day, i would make a lot of silly decisions.

Am rămas nemişcată secunde, minute, ore sau cine mai ştie? aceleaşi albe eternităţi de-o clipă, ca odinioară. Teo rămăsese nemişcat şi părea dezamăgit dar faptul că eram încă acolo l-a determinat să înceapă istorisirea. Era agitat şi se plimba dintr-o parte în alta a camerei. A mers în bucătărie şi şi-a adus o scrumieră pe care a aşezat-o în mijlocul sufrageriei. Nici mai la dreapta, nici mai la stânga. Exact în mijloc, cu o precizie de matematician, fără nici cea mai mică ezitare. Şi-a aprins o ţigară, a fumat jumătate din ea şi a stins-o. M-a întrebat dacă nu vreau să-mi aprind şi eu una. Am dat din cap în sens negativ, continuând să scrutez cu privirea fiecare colţisor al camerei, care, pentru prima dată, îmi părea total străină şi nefamiliară.
 
 -Ştii, am sperat să pot amâna acest moment la nesfârşit, dar din nefericire amânarea e doar o amăgire mascată. A întârzia lucrurile nu înseamnă că ele dispar, şi cu atât mai mult efectele lor. Ele sunt acolo şi îţi rod neîncetat conştiinţa. Şi totuşi e un rău necesar. Un rău reconfortant, cel puţin pentru o perioadă. Nu ştiu cât ai să înţelegi din ceea ce îţi voi relata, nu sper nici că mă vei putea privi la fel, sper însă că voi găsi în tine omul care îmi va întinde o mână caldă şi pe care o voi strânge cu toată dragostea şi furia.
 
 Cu cât introducerea era mai lungă cu atât simţeam că inima mi se zbate neputincioasa. Sudoarea rece mi se prelingea pe frunte şi îmi frecam mâinile din ce în ce mai repede si mai apăsat. Voiam să spună odată, să spună că e un criminal fără remuşcări, motivele nu ar mai fi contat. Dar Teo amâna momentul cu pauze lungi şi apăsătoare în care secundele stăteau atârnate la poarta timpului şi nu voiau să treacă prin ea. Timpul se întârzia pe sine şi eu simţeam că mă sufoc cu fiecare secundă rămasă captivă în infinit.
 
 -Tatăl meu era un influent om de afaceri. Locuiam în Braşov cu el, pe mama n-am cunoscut-o niciodată. Probabil din cauza asta tata a încercat să ne ofere ce-i mai bun, mie şi fratelui meu. Da, am un frate pe care nu l-am mai văzut de câţiva ani. A plecat la studii în Anglia şi nu s-a mai întors. Ne-a mai scris câte un e-mail la început dar după un timp nu a mai dat niciun semn. Ştiu că lucrează la o bancă din Manchester. Anul plecării lui George în Anglia a fost un an crunt pentru tata. Afacerile începuseră să meargă din ce în ce mai prost, începuse să-şi reia vechiurile obiceiuri: cazinourile şi alcoolul, şi a pierdut şi puţinii bani care-i mai rămăseseră pentru punerea pe picioare a unei firme de cherestea.

 S-a împrumutat aşadar la doi cămătari din Sibiu o sumă mare de bani pe care a investit-o într-o companie care la scurt timp a dat faliment. Aşa cum probabil îţi imaginezi, cei doi cămătari au venit să-şi ceară banii înapoi. Tata între timp vânduse apartamentul din Braşov şi atunci am hotarat sa ne mutam la o veche prietenă de-a lui din Ploieşti, pana cand aveam sa ne repunem pe picioare. Se pare că ghinionul ne-a urmărit şi acolo, acesta fugind cu toţi banii tatălui, bani care reprezentau datoria pentru cei doi. Atunci ne-am gândit să îl căutăm pe George şi să plecăm în Anglia. Din păcate nu am apucat să ne ducem planul la bun sfârşit. Într-una din zile, pe când mă plimbam cu rolele prin parcul de la Sală Sporturilor, zi pe care ti-o amintesti si tu la fel de bine, da, e ziua cand ne-am intalnit pentru prima data; încercând să-mi limpezesc gândurile, tata avea să dispară pentru totdeauna. Ajuns în apartament, am găsit pe masă din bucătărie un bilet pe care scria "Datoria se plăteşte". Am anunţat imediat poliţia dar neavând nicio pistă, nu au elucidat cazul. Am ştiut atunci imediat că cei doi au venit să regleze conturile. Pentru că tatăl meu era singura fiinţă din lume care nu mă abandonase nici când înota în mizeria cea mai mare, am hotărât să le iau urmele in cautarea razbunarii. Atunci…

Trecuseră câteva săptămâni bune de când Teo nu mă mai contactase. Am încercat să îl apelez pe telefonul mobil, dar nu era de găsit. Sergiu urma să se întoarcă în câteva zile. În tot timpul cât a fost plecat mi-a scris zilnic mail-uri lungi în care îmi detalia fiecare lucru pe care vedea, fiecare emoţie care îi învăluia sufletul. Întotdeauna am ştiut că Sergiu e un suflet sincer. "Astfel de oameni întotdeauna vor sfârşi dezamăgiţi şi răniţi…" Da, asta credeam. E nevoie de o inimă de piatră să înfrunţi cu tărie toate încercările vieţii, iar Sergiu trecuse prin multe şi sufletul său era ca un fulg de nea gata să se topească la prima atingere a solului. Trebuia să mă pregătesc de plecare către librăria unde lucram şi care fără Sergiu era ca o casă pustie a unui om singur şi trist. Cam aşa mă simţeam fără el acolo. Mai aveam doi paşi până la uşă când aud cheia învârtindu-se alert în broască.
 
 -Ce bine că eşti aici! Intră înapoi în casă şi ascultă-mă!
 
 Era Teo care intrase ca o furtună, desfigurat şi cu răni pe tot corpul. Nu ştiam ce să fac, emoţia că îl vedeam mă copleşise cu totul, însă starea în care se afla aşternea în inima mea teamă şi groază. Ochii îi erau tulburi, părul răvăşit îi acoperea fruntea iar hainele, pe jumătate sfâşiate, ascundeau un trup rănit şi tremurând. M-a împins în perete, mi-a cuprins umerii cu mâinile atât de strâns încât a încremenit în mine orice sentiment de bucurie că îl revedeam
 
 -De data asta trebuie să mă asculţi! M-am săturat să tot fiu ignorat, să încerc să comunic cu tine şi tu să nu îmi oferi nici măcar un moment de înţelegere fie ea şi una vagă! Ţi-am spus că am omorât un om, nu te-a mişcat deloc! Ce fel de om eşti? Chiar nu te afectează nimic din ce se întâmplă în jurul tău? Nu te gândeşti decât la idila ta cu o himeră? Stai jos pe canapea şi ascultă-mă! De data asta va trebui s-o faci!
 
 Vorbele lui înfigeau în mine săgeţi dureroase care aduceau cu ele remuşcările timpului când nu i-am dat lui Teo nicio importantă. Avea probabil cea mai mare nevoie de ajutorul meu şi eu l-am neglijat fiind hipnotizată de amintirea fadă a unei Diane care încetase să mai existe cu mult înainte să vreau să accept asta. M-am aşezat pe canapea şi mi-am aţintit privirea în parchet. Nu îndrăzneam să-l privesc pe Teo în ochi, întotdeauna mi-a fost greu s-o fac, fără să realizez concret de ce. Se cuibărea în mine un profund sentiment de vinovăţie şi simţeam că ce era mai rău abia urma să se întâmple. Fără nicio ezitare, Teo mi-a cuprins bărbia în mâini, s-a apropiat de mine cu o privire temătoare ce anunţa mărturisirea unui lucru greu de înţeles. Am încercat să îmi calmez respiraţia sacadată, trăgând aer în piept adânc şi rar. După câteva secunde care păreau desprinse dintr-o tăcere de moarte, Teo şi-a făcut curaj să îmi mărturisească adevărul. Un adevăr care, asemenea unui cântec sumbru, avea să îmi schimbe întreg cursul existenţial.