Nu ştiam atunci motivul pentru care Sergiu era atât de frământat, n-aveam nici cea mai mică idee, poate dacă aş fi ştiut din timp altfel ar fi stat lucrurile acum. Da, sigur ar fi fost alfel, eu nu m-aş fi aflat aici şi totul ar fi fost diferit. Dar din nefericire sunt lucruri pe care nu le putem evita, sunt situaţii pe care nu le putem prevesti. Aşa a fost şi atunci. Sergiu era abătut. Nu îl mai văzusem niciodată aşa. Poate doar atunci când mi-a vorbit despre tatăl lui, dar acum privirea lui întunecată trăda un suflet îngreţoşat şi sumbru. M-am gândit că s-a întâmplat ceva şi primul imbold a fost să-l întreb, dar ceva m-a oprit. Sergiu stătea pe bancă răsfoind haotic cartea pe care o avea în mână încă de când ne-am întâlnit. Simţeam că prezenţa mea acolo era oricum neimportantă, că puteam să stau şi la fel de bine să plec, şi el tot să rămână adâncit în gândurilor sale.

-Sergiu, ştii…eu trebuie să plec, i-am promis lui Teo că o să mă întorc devreme, să vedem un film împreună. Oricum am senzaţia că vrei să fii singur, şi nu aş vrea să te incomodez în vreun fel. Ne vedem mâine la librărie, presupun că vei reveni… Sergiu îşi ridică privirea din carte, o închise definitiv şi o aşeză lângă el. Făcu un gest cu mâna că şi cum ar fi vrut să mă facă să aştept 2 secunde, căută în rucsac şi scoase de acolo o carte.

Când am ajuns în parc, Sergiu mă aştepta acolo. Era aşezat pe o bancă, cu rucsacul lângă el, în mână avea o carte întredeschisă. Părea că voia să citească din ea, dar multe gânduri îi compromiteau concentrarea. I-am făcut cu mâna de departe,  parcă se uita în direcţia din care veneam eu, dar cred că a văzut cumva prin mine, că nu a răspuns salutului meu entuziast. Lumina felinarului pica exact în spatele lui, aşa că probabil din cauza asta se dăduse bătut şi nu mai deschisese cartea. Tinea degetele undeva pe la mijlocul cartii, avand expresia unui om care care incearca din rasputeri sa reproduca un capitol invatat pe dinafara… Aflată în faţă lui, aş fi vrut să-l iau în braţe, dar rămăsese absent, amorţit.

-Sergiu, ce faci? Te-ai întors…Ţi-e frig? Vrei să mergem undeva? Eu am insistat să ne plimbăm pentru că e mai frumos aşa, mai vezi un om, un câine rătăcit, un copac care se înclină, decât în…. 

-Tu ce ai face dacă ai şti că mori? Dacă pur şi simplu mâine ar fi ultima zi din viaţa ta. Şi tu să ştii asta. Ai mai fi acum cu mine? Unde te-ai afla? Ai mai râde cu aceeaşi poftă? Ai mai vrea să vezi un câine rătăcit şi o frunză de copac cum se zbate în bătaia vântului?

Vorbele lui mi-au făcut zâmbetul să îngheţe. Parcă inima mea era străpunsă de săgeţi milenare, purtând povara unei dureri nerostite. Ce puteam să-i răspund? Şi mai ales de ce mă întreba asta?… În cele câteva secunde de amuţire, mintea mea scria scenarii complexe, scenarii în care Sergiu urmă să îmi spună că moare de cine ştie ce boală, că avea să-şi pună capăt zilelor…Dar nu mai era timp de închipuiri, trebuia să aflu ce se petrece cu el. M-am aşezat pe bancă, i-am luat cartea de mână şi am aşezat-o alături. Am încercat să-i surprind privirea greoaie, dar nu izbuteam oricât de mult mă străduiam. 

-S-a întâmplat ceva? Nu ştiu de ce anume mă întrebi asemenea lucruri. Acum nu ştiu ce să îţi răspund. Nu aş vrea niciodată să ştiu că azi e ultima mea seară. Dacă ar fi să mor mâine aş prefera să mor cu speranţa că nu va fi aşa. Adică să nu ştiu. Nu cred că e deloc liniştitor pentru suflet şi minte să cunoască ultimele clipe din viaţă. Probabil ar fi mai lucide, mai vii, dar cu mult mai desfigurate şi mai zbuciumate. Ştii ce cred că aş face? Aş trăi că până acum. M-aş panica, nimic de zis, dar cu ce folos? Crezi că dacă aş merge la Ploieşti s-o caut pe Diana, aş găsi-o? Sau să mai văd o dată vii locurile care încă-i mai poartă amintirea? Nu, n-aş face-o. Pentru că ar fi în zadar şi pentru că după moartea mea n-ar mai conta toată zbaterea sufletului meu. Poate că nu aş reuşi să rămân calmă, poate aş dispera la gândul că mi se ia ultima fărâmă de speranţă, dar dacă aş şti, da…aş fi aici acum cu tine. Nu cred că există în acest moment un alt loc în care aş prefera să fiu, şi nici un altcineva cu care să-mi împart clipele.

-Ei n-au ştiut…sunt oameni ucişi de alţii care nu au timp să se gândească, să reflecteze la cea de pe urmă clipă. Nici măcar că tine, cum ai făcut-o acum. Dacă mâine cineva ţi-ar luă viaţa, ai avut prilejul că preţ de câteva secunde să te obişnuieşti cu ideea morţii, a avut răgaz să încolţească în sufletul tău o mică resemnare fatalistă în faţă morţii. Sunt însă oameni care se trezesc, îşi beau cafeaua de dimineaţă, îşi sărută nevestele, îşi îmbrăţişează copiii şi pleacă la serviciu cu gândul că va veni seara şi o vor putea face din nou. Vor intra pe uşă, vor simţi mirosul de mâncare proaspăt gătită, vor auzi încă din hol paşii grăbiţi al plozilor venind în întâmpinarea lui şi se vor bucura din nou de aceste lucruri aparent mărunte.

Dar ce se întâmplă când vor pleca de acasă, sorbind ultima gură de cafea, sărutându-şi pentru ultima oară femeia şi îmbrăţişându-şi copiii fără să ştie că n-o vor mai face vreodată? Pentru că se va găsi cineva care să-i priveze în mod conştient de toate aceste lucruri? Vor mai merge liniştiţi la locul de muncă? Vor mai vrea să plece vreodată din casă? Ştii, cred că nimeni nu poate greşi într-atât de mult încât să-i fie curmată viaţa. O crimă nu se plăteşte cu o alta crimă. Nu cred în Dumnezeu, dar cred în dreptul omului la viaţă. Nimeni nu ne-a numit judecători, deşi de-a lungul istoriei tot mai mulţi şi-au adjudecat această profesie. Nu suntem altceva decât nişte viermi cu speranţă. Speranţa e cea care ne ţine în viaţă. Speranţa e motorul motivaţional al omenirii, fără ea suntem nişte viermi în derivă, gata să fim calacati în picioare…[...] 

Autumn Tears – Autumn Requiem

Marketul de unde mă aprovizionăm nu era departe de apartamentul în care locuiam. Era târziu, în jurul oei 21, când m-am decis să merg pentru a-mi cumpăra nişte iaurturi şi fructe. Deşi era încă toamnă, mirosea a zăpadă şi puteam să scot aburi pe nas. Întotdeauna îmi plăcea să merg la market înainte de ora de închidere, era mai liniştit şi nu foarte multă aglomeraţie. În seara aceea mi-aş fi dorit să fie mai multă lume. Oameni pe care să-i analizez, să observ ce anume cumpără. Doar uitându-te în coşul de cumpărături al unui om poţi să-ţi dai seama de multe lucruri, e amuzant cum produsele dintr-un market pot vorbi în locul nostru: ce fel de persoane suntem, ce ne place, avem sau nu familie sau copii şi multe altele.

Ajunsă la raionul de lactate simt cum îmi vibrează în poşeta telefonul mobil. Primisem un mesaj. Eram sigură că e Teo care voia şi el ceva. Mereu mă anunţa abia după ce ieşeam din market, şi mă gândeam că atunci fusese mai rapid. Dar nu era el. Era un mesaj de la Sergiu în care îmi spunea că şi-ar dori să mă vadă. Şi că mă aşteaptă în 30 de minute la "Sun coffee". Îmi părea o veşnicie de când nu îl mai văzusem, deşi în realitate nu trecuseră multe zile, sau săptămâni. Nici nu mai ştiam, timpul avea o altă intensitate atunci. Am plătit produsele şi l-am sunat pe Teo: 

 -Merg să mă văd cu Sergiu. A venit în oraş şi vrea să ne întâlnim în Sun. Ţi-am zis că nu ştiu cât întârzii. De regulă ne întindem la poveşti şi cum nu ne-am mai văzut în ultimul timp… 

-Trec şi eu pe acolo…mă întrerupse vocea lui Teo, puţin sacadată…Mă plictisesc în casă şi e o seară frumoasă.

-Aş prefera să nu vii…Nu ştiu de ce i-am spus asta, şi oricum îi promisesem lui Sergiu că am să i-l prezint pe Teo. Dar atunci nu l-am vrut pe Teo cu mine. Aveam nevoie de spaţiu, aveam nevoie să vorbesc cu cineva care să nu fie Teo. Şi cum în oraşul acela erau puţine persoanele cu care puteam interacţiona, aveam nevoie să petrec timp cu cineva care să mă binedispuna. Sergiu nu era tocmai un individ jovial, glumeţ şi sociabil, dar avea acel ceva care te făcea să te lipeşti de ochii lui şi să-l asculţi cum poveste despre orice cu un vădit interes. 

-Bine…dacă nu vrei, e în regulă. Presupun că ne vedem când vii… 

-Nu sta treaz…şi închisese. Voiam să-i spun să nu mă aştepte, dar a închis brusc. Nu mă simţeam deloc incomod că i-am spus să nu vină, ar fi trebuit să ştie că am nevoie să mă eliberez de el. Şi să mă lase să respir realitatea mea.  

Era o noapte atât de frumoasă. Dacă nu ar fi fost frigul neobişnuit care îmi scotocea prin oase, aş fi putut să mă plimb până dimineaţa. Mi-era dor de o plimbare nocturnă, chiar şi de una singură. Noaptea aceea îmi aducea aminte de Diana. Tot la fel de frig era şi într-o seară când am plecat să ne intalnim în garsoniera ei şi ea m-a întâmpinat în faţa scării o ceaşcă de ceai fierbinte.  

-Hai, nu stăm în casă, e o noapte care strigă să nu fie irosita. Hai să o celebrăm. Nu în garsonieră mea, nu în vreun pub unde nu putem respira de fum. Hai să o petrecem plimbându-ne şi contemplând-o. Ai mai făcut vreodată asta? Să stai afară doar aşa, de dragul nopţii în sine? Să aştepţi să se crape de ziua şi ăsta să fie singurul scop pentru a sta trează?

-Diana, ştii…e frig…şi nu văd rostul în a tremura o noapte de frig doar pentru a aştepta zorile. Putem să ne uităm la un film, sau putem să mergem într-un club. Cred că e încă deschis la cinema, încă putem prinde filmul de seară…

-Stop! Stop…opreşte-te! Seara asta va fi specială! Nu trebuie niciun motiv ca să fie! Câte astfel de seri banale n-ai petrecut până acum: filme, acasă, baruri, cluburi…poţi să-mi spui exact câte? Nu poţi, şi nici cu cine ai fost nu mai ştii precis. Dar noaptea asta ai să ţi-o aminteşti şi peste 100 de ani. Hai, nu te strâmba, bea ceaiul ăsta de mentă şi hai să iubim noaptea. 

Avea dreptate…noaptea acea avea să fie specială, chiar dacă nu îmi mai amintesc ziua când s-a întâmplat. Dar n-am să uit niciodată că am cutreierat oraşul cu ea de mână, că am petrecut noaptea doar să aşteptăm dimineaţa, că am iubit întunericul şi că atunci a fost prima oară când Diana mi-a vorbit de copilăria ei. Am zambit amar cu gandul la acea amintirie inca la fel de vie in sufletul meu, si am scos telefonul din poşeta pentru a-l suna pe Sergiu.

- Hai în parc, i-am spus direct… în seara asta prefer să iubesc din nou noaptea, de data asta alături de tine!

Garbage – The World Is Not Enough

 -Cum îţi spuneam, l-am zărit pe unul dintre cei doi imbecili într-o cafenea din centrul Braşovului. M-am aşezat la o masă ceva mai ferită şi am aşteptat în tăcere, prefăcându-mă ocupa,t citind o revistă pe care la ţanc o uitase cineva acolo. E stupid, dar ideea mi-a venit rasfoind un articol de acolo. Era ceva cu dreptul la viaţă al criminalilor. Mă rog, prea multe nu-mi amintesc, dar stiu că autorul susţinea pedeapsa cu moartea pentru criminali şi aducea argumente solide în favoarea ei. Se făcuse târziu şi tocmai se pregătea să plătească nota. Am cerut-o şi eu pe a mea. Nu ştiu cum am reuşit să mă adun să plec în urma lui. În mintea mea parcă totul se petrecuse deja. Cele două ore pe care le pierdusem în cafenea a fost un timp dilatat la infinit pentru conştiinţă mea. Mă simţeam mai obosit şi mai vinovat decât atunci când am trişat la startul de pornire la proba de alergare în şcoala generală. La finalul clasei a 8-a mă gândisem serios să-i spun colegului adevărul, dar trecuseră 2 ani şi probabil nici nu i-a păsat prea mult că l-am învins. Si am preferat să nu-i mai spun nimic. Aşadar, am aşteptat să văd în ce direcţie va merge. S-a urcat într-o maşină neagră cu număr de Sibiu, singur. Am alergat şi eu către maşina mea şi am condus în spatele lui. Făceam totul mecanic, ca şi cum gândul de a-l omorî pe nefericit nu mi-ar fi trecut prin minte în urmă cu doar câteva ore ci parcă eram în faţa implnirii celui mai important ţel al vieţii.Nici nu am simţit cum am ajuns în centrul Sibiului.

Am parcat maşina undeva pe o străduţă lăturalnică şi am aşteptat să văd următoarea direcţie a sa. Am observat că se îndreptase către un apartament unde a intrat şi nu a mai ieşit până a doua zi dimineaţă. Da, am stat de veghe toată noaptea să-l pândesc. Odata cu ivirea primelor raze ale soarelui, după plecarea lui, am abordat-o pe Amiko care se grăbea să ajungă la cursurile ei matinale de pian. Am interogat-o despre Raul dându-mă drept un văr de-al său. Mi-a spus că apartamentul nu e al lui, că e al unui unchi care plecase demult din ţara şi că venea foarte rar pe acolo, că nu avea familie şi că singura persoană în compania căruia îl văzuse era un anume Loti cu care ştia că are ceva afaceri. Aflasem ce anume mă interesa şi de aici până la crimă nu mai era decât un pas, unul mic pentru care nu mi-a trebuit decât un mic avânt….Poate dacă aş fi vorbit înainte cu cineva, poate dacă nu strângeam în suflet atâta mâhnire şi nebunie, nu aş fi avut curajul de a-mi duce planul la bun sfârşit. Acum e tardiv să gândesc aşa, e tardiv să mă amăgesc în zadar că lucrurile s-ar fi petrecut altfel.

Ştiam că avea nevoie de o pauză, de un loc unde să poată respira altceva decât fumul gros de ţigară care se strânsese în cameră. I-am propus atunci să mergem să ne plimbăm în parc. A acceptat imediat şi ne-am îndreptat către ieşirea din bloc. Am coborât scările lent, liftul nu mergea, era blocat undeva între etaje.Dacă altădată am fi făcut întrecere care ajunge primul la parter, de data asta amândoi ne lăsam în voia paşilor grei… Ajunşi în parc am căutat o bancă ferită. Era târziu în noapte, dar pentru mine parcă trecuseră ani şi nu ore. Am trecut pe lângă grupuri de tineri care râdeau cu poftă nestăvilită, vorbeau tare şi se amuzau peste măsură de orice nimic. Pentru un moment aş fi vrut să fiu şi eu acolo cu ei. Deşi aveam vârste apropiate lor, ne despărţeau milenii de singurătate. Mergeam cu capul plecat urmând paşii lui Teo care  faceau un zgomot ciudat, apasator. Mergea înaintea mea cu spatele drept, parea neapasat încă de povara unei conştiinţe grele..

Teo era atât de înalt, trebuia să-mi las mult capul pe spate ca să-l privesc, sau să mă înalţ pe vârfuri să-i aranajez cum trebuie gulerul cămăşii. Aş fi vrut să sar în spatele lui şi să strig cu toată forţa glasului ca sunt fericită că e acolo şi că e timpul să termine  odata cu şarada! Să-mi spună că totul a fost ficţiune şi să mergem sa ciocănim la uşă la Amiko, să o luăm cu noi, apoi să mergem la Sergiu, să ne urcăm în maşină şi să conducem în viteză până la Ploieşti ca s-o vedem pe Diana…Nu ştiu de ce mă gândeam că Diana ar fi fost la Ploieşti când ştiam că plecase de tot la mama ei. Probabil deliram cu gândul la iluzia unei fericiri imposibil de atins. Ne-am aşezat pe o bancă departe de râsetele adolescenţilor, de privirea paznicilor şi de orice urmă de umanitate.  Desi nu  ştiam  inca daca-l  urăsc,  dispreţuiesc  sau  iubesc, m-am aşezat aproape de el,  cat sa-mi rezem capu de umărul lui. Afara se lasase un strop  de răcoare, un vant adia usor, aducand cu el parfumul toamnei de altadata…

….Am aşteptat să se lase seara când ştiam că Raul va ajunge acasă. L-am aşteptat în preajma locului său de parcare, ascuns după o dubă din proximitate. L-am zărit venind de departe, mergea pe jos incet si leganat. Nu ştiu de ce mă aşteptam să vină cu maşină, nici măcar nu ştiam dacă e a lui sau nu. Ajuns în dreptul meu i-am sărit în spate şi în doar o fracţiune de secundă i-am înfipt cuţitul în inimă. A ţâşnit o baltă de sânge. Meticulos, l-am târât până la maşină mea unde l-am aşezat pe bancheta din spate. Am condus ca nebunul până în Braşov. Acolo am găsit un loc ferit, undeva în pădure unde i-am dat foc în maşina mea, nu înainte de a-i lua cheile de la casă şi actele şi bineînţeles plăcuţele de înmatriculare ale maşinii. Am înnoptat la un hotel de la periferia oraşului. A doua zi dimineaţă m-am întors în Sibiu unde am ameninţat-o pe Amiko cu moartea dacă va sufla vreodată vreun cuvânt despre scurtul meu interogatoriu. M-am instalat în apartamentul în care locuia ocazional unul din ucigaşii tatălui meu şi prima mea victima, si nu mă puteam gândi decât la tine… Şi de aici ştii povestea… si facu o pauza contemplativa. Isi lasase capul pe spate si isi atintise privirea in gol dand impresia ca ar fi admirat stelele, macar de s-ar  fi zarit vreuna, dar cerul era de-un negru sumbru si macabru…
 
 Avea să îmi rămână respiraţia blocată la gândul că am locuit până acum în casa omului ucis de Teo şi că Amiko, biata de ea, ce o fi zis de mine? O fi ştiut că nu avusesem nicio treabă cu Teo şi Raul, s-o fi purtat atât de amabil  doar de teamă ca nu cumva Teo…Întrebări fără răspuns, dileme şi dezamăgiri, iubiri şi nefericire, parcă eram captivă în viaţa altcuiva trăind într-un roman ecletic scris de un anonim scelerat, un dumnezeu fără cauză, un diavol fără interes…

Edvin Marton – My love is Deep

…Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să puteţi opri timpul în mintea voastră sau să îl dilataţi atât de mult încât cele câteva secunde de pauză să vi se pară o eternitate în care să alergaţi cu sufletul prin trecut. Aşa simţeam atunci. Teo era pe cale să îmi destăinuie cum i-a omorât pe cei doi şi eu amutisem şi plecasem departe de acolo. Ştiţi atunci când sunteţi trişti, deprimaţi sau într-o profundă stare de şoc, vă trec prin minte momente şi oameni din trecut pe care i-aţi iubit sau poate doar i-aţi îndrăgit. Am crezut că va fi Diana. Încercam să mă întorc la ea, la zilele de toamnă târzie pe care le petreceam împreună servind cafea şi discutând literatură. Dar mintea mea nu voia să se oprească acolo.
 
 Am încercat să-i dirijez traiectoria către Diana dar tot ce reuşeam era să poposesc câteva clipe alături de o persoană pe care inconştient voiam să-o şterg din mine. Nu ştiu cum, dar mintea şi sufletul meu s-au sincronizat şi au poposit împreună în ziua în care l-am întâlnit pe omul ploii.
 
 Aveam numai 16 ani. Când alţi tineri adolescenţi îşi petreceau timpul liber în baruri şi discoteci, eu eram frământată de probleme existenţiale, iar idolul meu era Emil Cioran. Mereu mă învârteam în cercul depresiilor şi al angoaselor. Era o după amiază înnourată când hotărâsem să pun capăt la tot. Simţeam că nimănui nu-i păsa cu adevărat de ceea ce se întâmpla în jur, că toţi sunt preocupaţi de probleme atât de insignifiante, şi aşa am decis să plec de acasă. Unde? Nici măcar nu aveam o ţintă stabilită. Voiam să plec pur şi simplu. Să fug. Să uit. Să mor. 

' Nu înainte însă de a vizita pentru ultima dată parcul care odinioară îmi găzduia nestingherit toate visurile, speranţele şi iluziile. Parcul în care aveam să fac dragoste pentru prima oară cu Diana şi aveam să-l întâlnesc pe Teo în ziua în care sufletul meu era făcut ţăndări. Mă plimbasem mult timp pe aceleaşi alei uscate de vreme, şi dintr-odată a început să plângă cerul.Nu imi amintesc sa fi vazut vreun nor pe cer care sa vesteasca venirea ploii. Si dintr-odata… Ploua torenţial. Toată lumea în jurul meu alerga să se adăpostească, şi eu rămâneam pietrificata în tumultul ei.. În câteva minute parcul era gol şi mut. Nu se mai auzeau decât stropii de ploaie care cădeau cu repeziciune din cer. M-am aşezat pe o bancă. Plângeam! De furie, de mânie, de teamă, de remuşcare, de o nestăvilită dezamăgire. Şi ploua peste minea€¦ Eu nu mă mişcăm. Sfidam. Dacă nu puteam sfida ignoranţa măcar să pot sfida ploaia. Dar la un moment dat, am simţit cum ploaia nu mă mai atingea.
 
 Am întors privirea şi lângă mine se aşezase un  individ ce ţinea o umbrelă deasupra mea. M-am uitat la el. Am putut observa cu uşurinţă că anii adolescenţei trecuseră demult peste el, ba chiar prin părul lui castaniu îşi făceau locul câteva fire cărunte. Era îmbrăcat simplu, în haine vechi, iar pantofii îi erau rupţi. Nu zicea nimic, nu mă privea, doar ţinea umbrela deasupra mea, şi lasă ploaia să cadă peste el. Deşi acel individ era lângă mine, nu îmi puteam opri lacrimile ce se rostogoleau pe obrajii mei palizi. Eram oarecum indignată şi suprinsa că individul respectiv nu mă întreba ce se întâmplase cu mine. Şi mă aşteptam că din moment în moment să o facă. Dar nu, nu a făcut-o. Nu m-a întrebat nimic. Norii s-au răspândit, iar soarele începuse din nou să se arate, bucuros de al său triumf efemer. Când mi-am întors privirea în stânga mea, individul cu umbrela dispăruse. În parc apăruseră iar, de ici de acolo, copii entuziasmaţi, jucând aceleaşi jocuri pe care odată şi eu la rândul meu le-am jucat cu acelaşi entuziasm infantil.  

 Am rămas mult timp ghemuită pe acea bancă  gândindu-mă la Omul Ploii. Am realizat atunci că fuga nu e cea mai bună soluţie, deşi e cea mai simplă. E uşor să fugi, dar când ploaia va cădea peste tine, nu vei avea unde să te ascunzi. Oamenii preferă să fugă atunci când sunt coplestiti de probleme. Ei fug fără să realizeze că soluţiile problemelor lor se află mai aproape decât pot crede : în ei. Experienţa cu Omul Ploii mi-a stârnit profund admiraţia pentru oamenii ca el, pe care îi numesc Oamenii Stâncă. De ce stâncă? Pentru că te ascultă întotdeauna fără să te întrebe nimic, şi îi poţi cunoaşte foarte bine fără să spună nimic, şi sunt lângă tine când crezi că singurătatea este tot ce ţi-a rămas.
 
 Venise timpul ca eu să fiu acum omul stâncă pentru Teo. Pe omul ploii nu îl voi mai întâlni probabil niciodată, însă fără să scoată o vorbă, fără să mă privească a reuşit să rămână în amintirea mea mai clar şi mai viu decât colega de bancă din clasele primare. Da, aveam să-i fiu alături lui Teo şi aveam să-l ascult atât cu mintea cat şi cu sufletul. Ziua când mi-a întins mâna să mă ridic era ziua în care suferinţa lui o întrecea cu mult pe a mea. Sau cel puţin aşa cred acum. Oamenii au tendinţa să compare. Orice cu orice. Pe oricine cu oricine. Dar pentru prima dată aveam să înclin balanţa în favoarea altcuiva.
 
 Trecuseră probabil câteva minute, timp în care Teo a fost să fac cafeaua şi să îşi golească scrumiera. Ajunsese iar lângă mine şi eu eram din nou acolo, i-am zâmbit cu subînţeles iar el a consimţit cu a lui privire fixă şi pătrunzătoare. Ştia că venise momentul în care eram pregătită să-i ascult confesiunea…

Superchick – Stand in the rain

 …m-a căutat George.  Am plecat în grabă să mă întâlnesc cu el în Braşov. Era iarnă şi maşina parcă nu voia să mă asculte. Drumurile păreau tot mai lungi şi mai anevoioase. George mă aştepta în parcul în care ne petreceam iernile, copii fiind. Stătea pe o bancă şi fuma o ţigară. L-am privit mult timp din spate. Nu îl mai văzusem de câţiva ani şi în tot acest timp mă gândeam cum mai e şi ce mai simte. Obişnuiam să avem o relaţie specială. Mereu m-a protejat şi a încercat să îmi dea cele mai potrivite sfaturi. Nici nu aveam nevoie de prea multe. El oricum era copilul rebel şi eu copilul cuminte. Ne înţelegeam din priviri. Ştiam ce îşi doreşte înainte s-o spună. Probabil nu înţelegi legătura, nu ai fraţi şi nici surori, dar atunci când creşti alături de cineva cu care eşti legat prin sânge, se crează o conexiune specială pe care nu mulţi sunt capabili s-o înţeleagă. În sufletul meu se confruntau două sentimente contradictorii. Pe de o parte mă măcina ura faţă de el pentru că mă părăsise cu totul când s-a mutat în Anglia şi de cealaltă parte strigau în mine sentimentele de altădată.

 M-am apropiat cu paşi marunti, încercând să nu apăs zăpada prea tare, i-am pus mâna pe spate şi, crede-mă, în acel moment am uitat de toată ura şi furia pe care o strânsesem în suflet. Aşteptam să se întoarcă cu faţa către mine şi să îmi spună orice! Că nu însemn nimic pentru el, că nu i-am lipsit…orice ar fi spus nu m-ar fi rănit pentru că..era acolo şi eu lângă el, iar cuvintele şi-ar fi pierdut semnificaţia. Te-ai gândit vreodată cât de mult ne lăsăm răniţi de ele? Ne lăsăm înfrânţi de cuvinte şi nu de sentimente. Spunem lucruri pe care nu le simţim, credem vorbe chiar dacă ştim că nu sunt adevărate. E mai simplu aşa. Să vorbească ele pentru noi. Şi noi să le acceptăm fără să încercăm să simţim ce e dincolo de ele.
 
 S-a întors cu ochii în lacrimi şi m-a îmbrăţişat cu toată puterea lui.
 
 -Teo…Teo, iata-ma! Am fost egoist ştiu, am greşit! Nu vreau să mă ierţi, nu vreau să uiţi că te-am abandonat şi că nu am fost alături de tine când ai avut cea mai mare nevoie! Nu o să mă poţi ierta, pentru că astfel de fapte nu se şterg nici cu cele mai sincere rugăminţi. Am aflat de tata…nu mi-a venit să cred. Cât de mult am greşit faţă de el şi acum…acum Teo rămân cu durerea sfâşietoare care-mi roade sufletul, durerea de a nu-l mai vedea niciodată, de a nu-i spune nimic..un cuvânt, un salut, o vorba bună. Teo, a plecat şi eu nu îi mai simt calda strângere a mâinii….

 Îi înţelegeam durerea, simţeam căldura  lacrimilor lui, dar ştiam că nimic din ce i-aş fi putut spune nu i-ar fi alinat suferinţa. Aşa că am suferit alături de el. Pentru că îl iubeam şi aveam nevoie de el.  În suferinţa oamenii nu cer cuvinte, nu vor să fie încurajaţi, nu vor să li se spună că lucrurile se vor rezolva…ei vor un suflet care să sufere alături de ei. Nu durerea vor să le fie alinată ci sentimentul sfâşietor de singurătate care urlă în interior.
 
 -Teo, hai cu mine, hai în Anglia. Am nevoie de tine şi tu nu mai ai niciun motiv să rămâi aici. Acum că tata nu mai e, nu te mai leagă nimic de aici şi de acum..
 
 Cuvintele lui au venit că un fulger care m-a lovit cu realitatea îndelungat orbită de sentimentele mele… George nu venise acolo pentru mine, nici pentru locurile şi amintirile de altadata şi nici măcar pentru tata, George venise pentru el. Voia să îşi strângă în braţe trecutul pentru a se elibera de el. Ca şi cum negarea lui sau abandonarea locurilor l-ar fi putut face să lase în urmă neputinţa şi disperarea. Ştiam că e un suflet chinuit, ştiam că e un om în căutarea idealului perfect dar cu durere recunosc că ceea ce ştiam si nu voiam sa accept  e că George nu ar fi renunţat niciodată la ceea ce voia el în favoarea nimănui. Era egocentrist şi egoist. Dar cu toatea astea era fratele meu şi îl iubeam. Într-adevăr, avea dreptate pe jumătate, nimic nu parea sa mă mai lege de România. În afară de o fată stângace, cu ochii mari patrunzatori şi părul răvăşit. 

 O fată cu care a fost de ajuns să petrec două ore ca să realizez că există oameni pe care merită să-i iubeşti, şi o faci pentru că e de ajuns să fie ei şi…atât. Al doilea motiv era unul total opus primului. Pentru că unii oameni nu merită să trăiască. Şi pentru că dreptul la viaţă se poate să fie un drept înnăscut, dar pentru mine e un drept pe care poţi să-l pierzi  la fel de repede cum l-ai castigat. Am ştiut atunci că doar moartea celor doi criminali îmi va potoli setea de răzbunare şi ura faţă de oameni şi de societate. Şi că doar tu vei fi singura fiinţă în ochii căreia voi dori să mă oglindesc înainte de a muri.
 
 -George, îmi pare rău…. Am alergat atunci de lângă el sperând că fuga mea să şteargă cu buretele toate decizile greşite pe care tocmai le luasem. În spatele meu săreau crâmpeie de zăpadă spuleberata de greutatea şi rapiditatea paşilor mei. Nu voiam decât să te revăd şi să sufăr şi eu pentru iubita ta, Diana , uitand  astfel de  durerea care-mi apasa pieptul si imi incoltea mintea. Nu ştiu ce a crezut George, dar ştiu că a înţeles şi că nu m-a judecat. Probabil a intuit ce aveam de gând să fac, mereu a ştiut să mă citească atât de bine… Acum probabil e în Anglia. Se plimbă pe străzile ude purtând în suflet speranţa că într-o zi se va întâmpla ceva care să-i schimbe radical cursul existenţei.
 
 Aş fi venit direct la Ploieşti să te văd, dacă nu l-aş fi zărit într-o cafenea pe unul dintre cei doi camatari care mi-au ucis tatăl…

Plumb~Cut

Mâine e ziua cea mare. Ziua când Diana va înceta să mai existe. O iubesc cu toată fiinţa mea şi cu toate astea va trebui să renunţ la ea şi la acea iubire la care am visat dintotdeauna. La fluturaşi feerici şi zâmbete stupide. La momente unice şi strângeri de mână. La nopţi fierbinţi în care pornirile pătimaşe se dezlănţuiau sălbatic. Va trebui să o uit pe Diana şi toată bucuria cu care îmi umplea sufletul. Cum am ajuns aici? Şi de ce?

Stop. Rewind. Play.

  You have to make the right choice. As long as you don't choose, everything remains possible.

 Erau zile în care nu aflasem nimic despre ea. Zile când mă simţeam mizerabil în singurătatea mea. Iar lacrimile nu conteneau să îmi inunde privirea. Oriunde mergeam o vedeam pe ea. Pe Diana. Fata care mi-a schimbat destinul radical. Nici măcar prietena mea cea mai bună, Simona, nu mai reuşea să comunice cu mine. Am decis să merg să mă plimb cu rolele la sala sporturilor. A fost ziua când l-am cunoscut pe Teo. În timpul maratonului meu pe role am luat o curbă strâmb pentru a ocoli o femeie cu un copil mic. Am reuşit să trag o căzătură zdravănă atunci.
 
 -Hey! Eşti bine? m-a întrebat Teo întinzându-mi mâna pentru a mă ridica. Abia mai puteam merge. Îmi scrântisem zdravăn piciorul. Şi tot ce voiam era să ajung să stau pe o bancă din apropiere. "Pot să te însoţesc? Am nevoie să-mi limpezesc gândurile şi mi-ar prinde bine compania cuiva. A oricui. A unui om normal." Ce nu avea Teo să ştie atunci e că nu alesese pe cine trebuia. Eram departe de a mai fi un om normal cu gânduri obişnuite. Aveam inima făcută ţăndări şi durerea care-mi invadase sufletul era rece şi transparentă asemenea vremii de afară. Un sfârşit de toamnă în care vântul nu contenea să-ţi pătrundă în oase.
 
 -Sigur, i-am răspus atunci.
 
 Stop. Rewind….Play!

 -Nu, mulţumesc. Mă descurc şi singură. I-aş fi zis zâmbind glacial. Iar Teo ar fi plecat să-şi limpezească gândurile în altă parte. Şi eu aş fi rămas singură pe o bancă contemplând natura muribundă şi încercând să-mi alin suferinţa şi să-mi stăpânesc delirul. Ce ar fi fost acum? Oare mai stăteam în faţa calculatorului gandidu-mă că mâine aveam să omor singura fiinţă care m-a făcut să iubesc, să urăsc, să mint, să sufăr …să trăiesc? Până s-o cunosc pe ea viaţa mea plutea anevoios pe traiectoria banalului. Eram o studentă mediocră şi citeam reviste glossy. Mă întâlneam cu prietenele pentru a merge în club şi a bea alcool doar de dragul de a fi cool. Eram preocupată de culoarea părului meu şi a ţinutei vestimentare. Puteam numi în ordine alfabetică creaţiile tuturor marilor designeri ai modei internaţionale. Credeam în suflete pereche doar pentru a mă consola că nu am găsit pe nimeni pe care să-l suport lângă mine mai mult de câteva zile. Era mai uşor aşa. Să cred că the one va veni într-o zi si cumva vom ajunge sa fim fericiţi până la adânci bătrâneţi. În sinea mea ştiam că erau gânduri de fetiţă imatură dar era mai liniştitor aşa. În definitiv nu simţeam lipsa unui cineva cu care să-mi împart viaţa. Am avut mulţi pretendenţi de care mi-am bătut joc doar pentru a fi admirată de grupul de fete cu care ieşeam. Nu m-a interesat niciodată sentimentele lor pentru că îi dispreţuiam.

Le dispreţuiam avântul tineresc, pornirile languroase şi gesturile de animale în călduri. Mă bucurăm când le citeam dezamăgirea în ochi, dezamăgirea că nu aveau să facă sex cu mine. Radu a fost un băiat care chiar m-a iubit mult. Eram colegi de clasă şi mă foloseam de el pentru a trece la matematică şi fizică. Îmi scria temele şi mă ajuta la teze. La banchetul de sfârşit de liceu a venit să mă invite la dans: 

 -Vrei să dansezi cu mine? m-a întrebat timid, ţintuindu-şi privirea în pământ. Am tras o porţie zdravănă de râs isteric şi am plecat la colegele mele pentru a face mişto şi cu ele de Radu. Săracul, mi-a părut rău pentru el, dar la vremea aia nu ştiam să apreciez oamenii. Nici acum nu ştiu din moment ce am ajuns aici. Cu Radu m-am mai întâlnit în urmă cu câţiva ani. Era la volanul unei decapotabile roşii. M-a claxonat şi mi-a strigat din maşină:
 
 -Ce zici? Acum vrei să urci? Râdea la fel de isteric şi mă privea cu acea superioritate a omului care a reuşit să se răzbune. A apăsat acceleraţia când a trecut pe lângă mine şi eu am rămas în loc mult timp. Ce e drept, reuşise să se răzbune. Dar nu ştiu de ce, m-am bucurat pentru el. O meritam din plin. Am plecat atunci acasă şi toată ziua m-am gândit cum ar fi fost dacă aş fi acceptat să dansez cu el şi am fi rămas împreună. Aş fi avut o viaţă obişnuită, aş fi vizitat multe ţări şi aş fi avut patru copii. Nu, doar doi, sau poate 3. Şi nu aş mai fi întâlnit-o niciodată pe Diana. Sau poate o întâlneam dar în alte circumstanţe. Oare mă mai îndrăgosteam de ea?
 
 -Eşti sigură? m-ar fi întrebat cu aceeaşi privire blândă şi în acelaşi timp tulburătoare. "Da, sunt!" i-aş fi răspuns. Şi el ar fi plecat. Şi nu aveam să îl mai cunosc niciodată pe Teo. Ce simplu ar fi fost! Dar dacă nu îl mai cunoşteam pe Teo nu ajungeam să-i mai întâlnesc pe Sergiu şi pe Aniko. Un preţ mic pentru o cauză nobilă. Acum poate nu stăteam aici gandidu-mă cum o voi ucide mâine pe Diana. Dar poate că dacă nu era Teo nu aş mai fi iubit-o acum pe Diana. Deci nu l-am întâlnit niciodată pe Teo pentru că nu o mai iubesc la fel de mult. Nu, nu concep un eu fără el. Teo trebuia să existe pentru mine, şi nu întâmplător m-am impedicat atunci, nu întâmplător trecuse el pe lângă mine. Dacă aş fi ştiut de atunci întreaga lui poveste, i-aş mai fi întins mână să mă ajute să mă ridic de jos? Dacă aş fi putut să-i tranşez gândurile, aş fi spus acel "da" şi m-aş fi confesat lui cu toată durerea sinceră pe care o simţeam?

Stop. Rewind. Play.

 -Da, sigur. Mulţumesc mult. Chiar nu ştiu ce s-a întâmplat. Ştii, am încercat să iau curba în viteză ocolind femeia aceea cu copilul. Când am vrut să-i arăt femeia, nu ma era de vazut. De fapt nici nu ştiu cum apăruse acolo dintr-odată pe vremea aia urâtă. S-a uitat în direcţia indicată de mine şi nu a văzut pe nimeni. S-o fi gândit probabil că încerc să-mi scuz stângăcia. Şi poate chiar asta făceam. Cine poate spune dacă femeia cu copilul a fost într-adevăr acolo când am vrut să iau curba cu rolele? Poate că erau dar nu au avut nicio vină pentru căzătura mea. Asadar, am petrecut atunci cu Teo doua ore în care am vorbit despre viaţă, efemeritate, univers şi toate minunile lui. Simţeam că ne ştiam de-o viaţă şi că dacă nu ar fi fost atunci, cu sigurana ne-am fi întâlnit în alt punct al existenţei noastre. 
 
 Stop. Rewind.Play.
  -Vrei sa te ajut? Mi-ar fi spus cu aceeasi tonalitate grava, uitandu-se undeva departe, vazand parca  in mine tot viitorul ce avea sa vina.

-De ce? Spune-mi de ce vrei să omori doi oameni? De ce crezi că asta e singura soluţie? Gândeşte-te că nimeni, dar nimeni nu e pregătit pentru moarte! Cel mai monstru dintre oameni are dreptul la viaţă! Teo, spune-mi acum tot, spune-mi şi vom rezolva asta împreună! Nu mă lăsa să mă închid în mine să îmi plâng durerea şi să te ignor! Vorbeşte cu mine, de data asta te voi asculta, promit! Vezi? Ţi-am luat mâna într-a mea şi ţi-am strâns-o tare! Atat de tare… Ajută-mă să te înţeleg şi să nu fim peste o vreme în situaţia în care va trebui să omor singura persoana pe care am iubit-o vreodată! Ajută-mă să mă schimb, să nu mai fiu superficială şi nepăsătoare! Teo…
 
 Stop. Nu am să pot să fac asta şi acum stau aici gândindu-mă că mâine am să săvârşesc prima crimă din viaţa mea si odată cu ea o sa-mi ucid  sufletul care a cunoscut iubirea si desfătarea cu ajutorul ei. Diana, cum  te voi  privi in ochi ştiind ca  nu am  sa te mai pot iubi nici măcar in visurile mele?  Cum vei pleca de acolo  fără  sa laşi cele mai adanci  urme  ale unei dureri nerostite inca?

One day, i would make a lot of silly decisions.