Archive for the ‘Cum am omorat-o pe Diana’ Category
April 6th, 2010 | 
Author: 
Si cand ma gandesc la zilele de atunci ma apuca plansul. Si nu de melancolie. Asa, pentru ca mi-e dor sa plang. Si cand simti nevoia sa plangi te gandesti la zilele cand te simteai asa fericit si implinit. E bizar, in loc sa ne multumeasca amintirile frumoase, ne punem amandoua pe plans. Stam amandoua pe aceeasi banca, ne uitam la copiii care se dau in leagan si fac castele din nisip si plangem ca doua idioate. Nu spunem nimic. Nici n-am avea ce. Am epuizat cuvintele care ar putea descrie cumva sentimentele noastre. Le-am uzat, le-am folosit…acum sunt ca niste carpe murdare. Da, prostuto. Si cuvintele se tocesc. Nu, de fapt nu cuvintele…ci mai degraba ceea e ar trebui ele sa descrie, sa numeasca. Vezi tu, ceva uzat, murdar si ponosit nu poate descrie niciodata ceva sublim.
Asa-i cu vorbele. Le-am zis de prea multe ori. Uneori pentru ca simteam, alteori pentru ca trebuia. Acum nu mai putem. Nici daca simtim. Nu ne mai putem descarca agatandu-ne de ele. Asa ca ne intalnim, ne asezam pe aceeasi banca, ne aprindem mecanic tigarile si ne uitam in gol. Ne incearca spasmodic plansu, rasu, iubirea si ura, dorinta de viata, moarte, sex si razbunare. Dar nu le mai exprimam. Am hotarat doar sa le traim. Dupa cateva ore petrecute impreuna realizam ca avem nevoie una de alta mai mult ca de aer. Si da, trebuia sa te ascult atunci si acum.
Dar tu stii ca eu sunt omul greselilor repetitive. Ca nu ma pot resemna. Ai incercat sa ma inveti s-o fac, ai fost o profesoara desavarsita si te admir, dar asa sunt eu, un taur care se da cu capul de ziduri de mii de ori pana intelege si constata ca-l doare…[...]
Posted in 
Tags: 
Trecusera sase luni de cand nu aflasem nimic despre Diana. Luna august ma deprima la fel de mult ca luna decembrie. Daca in decembrie ma enerva si ma deprima fericirea extatica de care erau invaluiti intr-un mod bizar si tamp toti oamenii, augustul ma deprima pentru ca imi amintea mereu de zilele fericite ale copilariei….aerul pe care il respir in august e dulce amarui. Daca ar fi sa imi aleg un timp in care sa mor, o zi din august ar fi ideala..sa mori in perioada a anului in care ai fost cel mai fericit.
Aproape uitasem de Diana si de toate lucrurile care o reprezentau, uitasem si de noptile in care ne iubeam si de zilele in care ne dispretuiam. Traiam intr-un timp perfid o viata ipocrita. Teo era mereu acolo. Fusese in tot acest timp un bun prieten. Cu el alungam singuratatea si imi satisfaceam pofta nestapanita de sex. Odata i-am zis ca as fi vrut sa fie femeie.
-Daca as fi, m-ai iubi mai mult?
-Daca ai fi te-as iubi si atat.
Nici nu stiu de ce i-am zis asta. Nici eu nu o credeam si nici nu o simteam. Probabil pentru ca imi doream sa umple el golul rece lasat de Diana. Fiecare zi era la fel. Rutina naste dependenta. Eram dependenta de zilele in care nu faceam nimic, de zilele in care ma plimbam singura sau faceam sex cu Teo. Dar cum obisnuinta naste scarba a venit si momentul in care mi-am zis ca ar fi timpul sa schimb ceva. Ca orice moment de constatari revelatoare e provocator dar sec. Nu stiam cu ce sa incep si mai ales de unde. Viata mea era atat de obisnuinta si de banala incat nu putea fi schimbata decat cu ceva excentric. Ca orice femeie cand ma gandeam la schimbare, primul lucru care imi trecea prin minte era look-ul.
Scrisoare din zilele pierdute …
Mi-am reţinut cuvintele în tot acest timp sperând cumva că voi ajunge să mi le înghit până la refuz .. Atunci ar fi curs toate năvală din mine , ar fi curs adevăruri turnate într-atâtea minciuni .. atâtea chipuri cioplite ale adevărului meu ..
Despre Adevărul meu ..
Aş fi vrut să vină o zi precum aceasta în care să-ţi spun că te urăsc , în care să-ţi fi vărsat furia venelor mele şi să-ţi fi turnat într-un sărut , otrava buzelor ăstora ce ţi-au murmurat în fiecare ceas numele şi bătăile inimii ..
Aş fi vrut să te fi pedepsit crunt pentru propria-mi neputinţă de a te fi păstrat aproape , în mizeria stăpână pe sufletul meu negru , în urma paşilor mei .. să-ţi fi simţit măcar şoapta unui nume mort şi rece „Diana…”
Adevărul meu este mărturisit acum, aici , în frânturi ..
Sunt nevrednică de iubire , cu atât mai mult de cea pe care vreodată ai fi fost capabilă să mi-o dăruieşti . Obişnuiesc cu bună ştiinţă să mă pângăresc pentru simplul fapt că accidental exist , altfel voi fi nevoită să pângăresc pe ceilalţi. Căci ce altceva mi-e dat să măsor în această-mi continuă nefiinţă decât moartea unor vene din care sângele nu se vrea a fi curs niciodată ?
Sunt haotică. Foarte haotică. Acum te vreau, în ceasul următor te dispreţuiesc , însă niciodată nu încetez să mi te iubesc şi Dumnezeu mi-e martor că ţin cu dinţii de acest ultim sentiment păstrat în mine ca un animal ce-şi savurează necontenit ultima hrană de teama de a nu rămâne veşnic sortit foametei ..
Deşi în mod normal ajungeam în 10 minute la Diana, atunci timpul curgea invers. Fiecare pas mă ducea înapoi şi fiecare fulg de nea topea ultimele reminiscenţei ale furiei mele. Trebuia să ajung s-o văd. Nu mai voiam nicio explicaţie. Sau chiar dacâ aş fi vrut ca lucrurile să fie clare, dorul de Diana era atât de mistuitor încât nu îmi mai păsa de nimic. Voiam s-o văd dar greutatea paşilor îmi încetinea mersul. Visocolea de-a binelea, era una din zilele alea de iarnă în care doar ai sta în pat, citind o carte bună sau vizionand un serial siropos. Secvenţe se derulau rapid în mintea mea, amintirea Dianei era acum mai vie ca niciodată.
Am ajuns în faţa scării blocului unde locuia. Am deschis uşa şi am alergat pe scări. Inima mea bătea cu putere. Emoţii amestecate cu o stare sufocantă de anxietate îmi făceau palmele să fie umede şi reci, respiraţia sacadată şi privirea împăienjenită.
La capatul scarilor era Diana cu 2 bagaje. Am privit-o intens… Nu stiam ce sa ii spun. Am sarit in bratele ei ca un copil inocent. M-a inabusit cu saruturi fierbinti, mi-a mangaiat ochii cu mainile ei catifelate si calde. Ne-am aruncat repede gegile groase. Mi-a sarutat lobul urechii coborand incet pe gat in timp ce mainile ei cuprindeau ludic sanii mei care vibrau exploziv. Apoi mana ei a coborat mai jos, mi-a desfacut usor nasturele de la blugi si a inceput sa ma ma atinga apasat. M-am lasat cuprinsa de vraja momentului, m-am daruit ei ca si cum ar fi fost pentru ultima oara. Am sarutat mai arzator acele buze pline si am strans si mai puternic in bratele mele acel trup firav. Cateva clipe de fericire urmau sa se naruie ca un castel de nisip lasat in voia furtunii de vara.
-Plec definitiv in Madrid. Dar e ceva ce cred ca ar trebui sa stii. Sunt doar o prostituata. Mi-a lasat mana sa cada dintr-a ei, si-a luat bagajele si a coborat anevoios scarile…[...]
Credeam cu ultima suflare ca apa poate atinge cerul si poate ca asa ar fi facut in acel moment. Cand simti cum se stinge propia picatura scursa in rau, te legi de cel mai mic amanunt cand simti ca iar o pierzi. Vrei tot mai mult, iar cuvantul devine sfera de vorbe. Nici nu stiu daca te-am regasit sau ai fost langa mine?deoarece… credeam… in cuvintele simple de atunci .
Si stiam ca cei doi poli se pot atinge, numai tu erai mandra si ascultai decat alte cuvinte fade.
Iar timpul încă îşi poartă norii plumburii şi vântul încă îmi cerne Uitarea ..şi iară te pierd printre ramuri de vise cenuşii..
(C)
Pentru ca te iubesc atunci cand mergi si te impiedici. Pentru ca te iubesc atunci cand te murdaresti de inghetata la gura si te strambi ca un copil.
Pentru ca esti atat de tu cand strici orice, si pentru ca orice-ul stricat de tine devine ceva frumos si unic.
Si pentru ca te iubesc ma face sa cred ca sunt speciala. si tu, tu crezi ca e la intamplare. dar nu e, nimic nu e. si nici eu, nici tu, nici ei. dar tu nu stii. Tu nu stii ca dincolo de intamplare e un destin colorat in culorii vii.
Si toamna stie ca tu esti a mea, si doar a mea.
Iti mai amintesti cand stateam culcate pe iarba aspra de toamna, iar frunzele fosneau a cantec? Ne imaginam atat de multe lucruri. Priveam in aceeasi directie si vedeam aceleasi lucruri. Iar norii capatau forme umane. Si vedeam ce am fost si tot ce n-am putut deveni. Ne strangeam mainile si ne cautam respiratia rece si greoaie. In departare inca se auzea zgomotol rolelor pe asfalt. Si soarele incerca sa se strecoare printre crengile copacilor, sa ne vada si el. Era probabil curios sa stie daca mai simtim. Am fi vrut sa-i spunem, dar erau multe ganduri care ne opreau din a o face. Ma ghemuiam langa scoarta cate unui copac imbatranit de vreme, si scriam cuvinte pe o foaie rupta din agenda aceea veche. Versuri fara sens care pentru tine capatau semnificatie sacra. Iar tu imi faceai portretul in creion. Dar nu stiai ca plang. Si in desenele tale totul era vesel, iar pentru mine totul era mort.
As fi vrut sa poti sa simti. Sa iti spun ce ai fi vrut sa auzi. Dar niciodata nu am stiut cum sa fiu eu. Insa in fata ta intotdeaua m-am infatisat goala.
You…you are never alone.
Some loves will never be found
some memories will never be lost
some hearts will never change
some thoughts are still too strange
Never is the word today
Today I shall not betray
The less you care, the more you need
You are too blind to see beneath.
Se salveaza...
