-Raul. Numele lui era Raul… locuia intr-un apartament inchiriat in acelasi bloc cu tine…nu l-am cunoscut niciodata, nu pot spune prea multe despre el, probabil l-oi fi zarit pe acolo, desi nu statea prea mult pe acasa…
Ce a mai zis Sergiu dupa aceasta scurta fraza nu imi amintesc…doar ca…Dumnezeule! Curand or sa vina la noi in apartament si or sa-l gaseasca pe Teo si or sa faca legaturile. Trebuie sa-l avertizez sa fuga…Daca nu si-ar fi uitat blestematul ala de telefon mobil acasa… Eram alba ca varul la fata, privirea mi se impaienjenise si abia ma puteam tine pe picioare..
-S-a intamplat ceva? Te simti bine? Ia loc pe scaun, merg sa-ti aduc un pahar cu apa…
Nu puteam decat sa fug, dar oare nu ar fi fost prea evident? Sa-mi pastrez calmul? Nici asta nu puteam face, cel putin nu atunci. Am incercat sa-l sun pe Teo. Nu raspundea. Inca nu ajunsese acasa. Unde o fi umbland in momentele astea? Daca as fi putut sa-mi dau seama ce anume voia Sergiu sa-mi transmita cu tot discursul sau legat de moarte, am fi plecat demult din oras. Nu aveam stare si daca as fi fugit atunci, Sergiu ar fi banuit ca ceva esuspect la mijloc, mai ales ca stia ca stam in bloc cu Raul… Daca ar sti ca stam chiar in apartamentul lui.. Dar ce e ciudat e ca stam aici de o buna bucata de vreme si nimeni nu i-a remarcat absenta. Vecinii cred ca suntem noii chiriasi, dar rudele sale? Nu s-a intrebat nimeni unde e Raul? De fapt, cand l-a omorat Teo? Acum cata vreme? Ah, daca as putea sa-mi limpezesc mintea si sa-mi pun in ordine informatiile…Sunt de-a dreptul frustrata din cauza acestor pierderi de memorie, nu stiu ce se intampla cu mine, confund timpul, perioadele…nu mai sunt sigura de nimic.
-Poftim…spuse Sergiu intinzandu-mi paharul cu apa rece. Dar ce ai patit? Iti este rau? Ce te nelinisteste in asa hal? Sau poate faptul ca am vorbit despre crima impotriva lui Raul? Nu te ingrijora, nu era nici el usa de biserica din ce spunea Adrian, dar iti imaginezi, era totusi fratele lui, e de datoria lui sa caute faptasul si sa-l arunce in spatele gratiilor. Momentan nu s-a gandit la un cerc de suspecti, aparent avea destui dusmani si n-ar fi o treaba usoara, dar cred ca de azi incepe serios sa preia personal cazul. In astfel de situatii nu e indicat sa te lasi pe mana subalternilor. Si apoi, nu toti sunt priceputi, sunt acolo doar ca s-a intamplat sa fie si multe crime raman neelucidate tocmai din pricina asta.
A doua zi dimineata a fost un chin sa ma trezesc. Nu reusisem sa adorm nici macar 10 minute adunate. Era prima data cand simteam ca-l inteleg pe Teo care intampina deseori probleme cu somnul. M-am dat cu greu jos din pat si am intrat tinta in baie. Un dus cu siguranta avea sa ma invioreze! Lucru care s-a si intamplat. Am ciocanit la usa camerei lui Teo si am asteptat cateva secunde. Niciun raspuns. Am deschis usa insa Teo nu era acolo. Patul era facut iar in camera nu se mai simtea aroma parfumului sau, semn ca trecuse ceva vreme de cand acesta plecase. "Nu e decat 7 dimineata, unde ar fi putut pleca atat de devreme?" Secunda urmatoare am incercat sa-l apelez pe telefonul mobil. L-am auzit sunand din bucatarie. Am intrat acolo in speranta ca avea sa fie si el acolo pregatind cafeaua de dimineata. Spre uimirea mea Teo isi lasase telefonul acasa. "Hmm…ciudat, niciodata nu a mai facut asta, trebuie sa fi fost tare grabit".
Am inceput sa-mi caut hainele cu care sa ma imbrac sa merg spre librarie. Intr-o jumatate de ora trebuia sa fiu acolo, asa ca nu mai era timp de nicio tigara, iar cafeaua mi-am sorbit-o aproape fierbinte si pe fuga. Atunci imi amintesc ca am vrut sa cobor cu liftul, insa era defect asa ca a trebuit sa alerg pe scari. Si era incredibil cum o simpla coborare iti poate aminti de cele mai dulci urcusuri ale vietii. Cele cateva secunde pana am ajuns la parter au fost cumva dilatate la infinit. Ganduri dezorganizate imi srabateau culoarele mintii si incercau sa-si faca loc fortat in cotloanele bine pazite ale subconstientului. Nu aveam timp de ele…. Le-am alungat fara sa ma afecteze prezenta lor. Ma obisnuisem sa fac asta. Mintea mea isi crease un mecanism de aparare impotriva lor. Cum nu faceam asta pentru prima data, au disparut in cine stie ce loc intunecat.
Intamplarea ciudata cu nebunul imbracat in halat alb era dejata prafuita si ignorata. Ajunsa in statia de autobuz incercam sa ma conving ca intr-adevar s-a intamplat intocmai. Nici nu mai stiam daca visasem, daca se intamplase, daca aseara chiar fusesem cu Sergiu in parc si daca intr-adevar primisem o carte cadou de la el. E bizar cum poti pune atat de usor sub semnul indoielii intamplari care cu o zi inainte pareau reale. O noapte de nesomn, o minte obosita, o serie de ganduri intunecate sunt in stare sa-ti zdruncine realitatea atat de usor. Inainte s-o cunosc pe Diana ce a fost? Cine ar putea sa-mi spuna acum ca eu am trait inainte de ea si ca nu m-am nascut atunci? Inrebari care se rostogoleau haotic in mintea mea fara chip sa-mi dea in vreun fel pace. Drumul cu autobuzul a trecut si el undeva in intuneric pentru ca acum nu-mi mai amintesc cum m-am urcat in el, drumul pana la librarie si daca mi-am compostat sau nu biletul. Urmatorul lucru care-mi apare in minte e figura dezamagita a lui Sergiu care ma asteptase se pare cu mult mai devreme.
-Ai intarziat 2 ore…Daca n-ar fi trecut Adrian pe aici nu ar fi fost nicio problema, dar orele tale de lucru incep la 8, 8:30 cel tarziu…as prefera sa… Nu l-am mai auzit…mintea mea imi juca feste..stiam sigur ca plecasem din apartament la 7:30, deci era imposibil sa fie deja ora 10:00…mi-am scos telefonul mobil din buzunar pentru a verifica ceasul…era intr-adevar 10…si aveam si 5 apeluri pierdute de la Sergiu..Dar eu nu auzisem niciun telefon…se poate sa ma fi trezit la 9 in loc de 7 si tocmai de aceea Teo nu mai era in camera lui? Dar puteam sa jur ca era ceasul 7 cand m-am dat jos din pat. Am verificat ora la care il apelasem pe Teo. Era intr-adevar 7 si 5 minute.. Asadar sub nicio forma nu puteam face pe drum 2 ore… Nu mai spuneam nimic…plecasem capul in incercarea de a da o explicatie plauzibila, nu lui Sergiu cat mai cu seama mie insami…
-Era suparat Adrian pe mine?…l-am intrebat in speranta ca a inventat el o scuza buna pentru absenta mea de la serviciu… Adrian era tatal lui vitreg si proprietarul unui lant de librarii din Sibiu…sau cel putin asa credeam pana atunci, ca doar asta e preocuparea lui, lucru care avea sa se schimbe, asa cum se intamplase cu multe dintre lucrurile din viata mea, fara ca eu sa-mi dau seama ci doar sa fiu nevoita sa le accept…
-Nu, stai linistita, i-am spus ca m-ai anuntat ca vei intarzia… Era oricum preocupat cu investigarea crimei fratelui sau… Nu stiu daca ti-am mentionat pana acum, dar sotul mamei mele e seful departamentului de criminalistica din Sibiu… In urma cu cateva zile a fost gasit cadavrul carbonizat al fratelui sau intr-una din padurile dese din Brasov….[...]
-Ştii, te-am aşteptat toată seara Aveam nevoie să vorbesc cu cineva… Vreau să mă indragostesc din nou! mi-a spus el intrând în holul de la intrare. Mi-a luat haina de pe umeri şi ni-a aşezat-o frumos în cuier, m-a ajutat să-mi desprind eşarfa din jurul gâtului şi să-mi încălzesc mâinile înroşite de frig. E răcoare afară? Da, sigur că este…văd că tremuri toată şi ai mâinile îngheţate. Hai, vino în bucătărie, dau drumul la aragaz îndată să se facă şi mai cald. Nu înţeleg de ce caloriferele sunt încă atât de reci. Ar trebui să mergem să vorbim la administraţie. Dar lasă, am să mă ocup eu de asta mâine, nu-ţi face probleme. Mi-a tras un scaun de sub masă şi m-a invitat să iau loc. Eram atât de nedumerită încât am şi uitat de întâmplarea de mai devreme. Teo se învârtea de colo colo prin bucătăria şi aşa destul de mică cât abia să ai loc, şi se hotărî să pună apă la fiert şi să facă ceai fierbinte. S-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat dacă sunt obosită… din tonul vocii lui am înţeles că ar fi vrut să răspund că nu, şi aşa am şi făcut deşi eram extenuată atât fizic cât şi psihic.
-Cum adică să te îndrăgosteşti, Teo? Dar ce-ţi veni aşa dintrodată? Ai văzut vreun film siropos? …am zâmbit eu ironic. Teo nu era nici pe departe un sensibil, cât despre romantism nici nu se pune problema. Cu el am vizionat doar filme istorice, acţiune şi câteva SF-uri pe care el le numea "ficţiuni americane de proastă calitate". Ştiam că nu s-ar fi uitat singur la un film de dragoste, dar când venea vorba de Teo şi îndrăgostit..pur şi simplu nu puteam pune semnul egal între cele două. Îl cunoşteam bine pe Teo şi pe atunci nu-l credeam capabil să se îndrăgostească deşi avea un suflet mare. Era genul de persoană pe care mi-aş fi imaginat-o singură până la adânci bătrâneţi. Sau alături de mine, un om cu sufletul sfărâmat în mii de bucăţi aruncate în trecut şi păstrate cu chibzuinţă acolo. Da, era unul din momentele alea în care simţeam că Teo va fi mereu acolo pentru mine, că orice s-ar întâmpla vom fi împreună şi ne vom plânge neîmplinirile şi eşecurile în doi
Afara cerul statea sa coboare sau pamantul sa urce catre cer. Parcul era linistit si toate chicotelile adolescentilor se pierdusera undeva lasand in urma doar ecouri de glasuri pe care doar mintea mea le mai auzea difuz. Desi stiam aleile parcului destul de bine, incepusem sa imi pierd pasii pe cararile acelea mici si inguste. M-am oprit putin in loc pentru a contempla peisajul nocturn. Ici colo cate o stea se ivea pe cerul parca prea greu, formand un manunchi de petale argintii de flori uscate. Un zgomot ivit de niciunde ma trezeste din visare. Intorc din reflex capul sa vad de unde vine. Un individ imbracat intr-un halat alb lung si putin cam larg pentru talia lui. Am grabit instinctual pasul. "Trebuie sa fie vreun psihopat" mi-am zis. "Poate totusi are sa-si vada de drumul lui".
Dar de unde! Mergea in spatele meu! Am intrat pe o alee laturalnica in speranta ca poate nebunul nu are sa vina si el. Din nefericire acesta se afla inca in urma mea. Deja nelinistea se preschimbase in teama. Ii auzeam pasii greoi apasand frunzele uscate de toamna cazute asimetric pe alee. Nu mi ramanea ca ultima alternativa decat fuga. Stiam o poteca care scurta cu mult drumul catre locuinta mea. Asa ca intr-o clipita am rupt-o la fuga! El continua sa fuga in spatele meu. In momentele acelea mi-am adorat pasiunea pentru sport! Nu avea cum sa ma prinda, eram cu mult mai rapida decat el.
Nu ştiam atunci motivul pentru care Sergiu era atât de frământat, n-aveam nici cea mai mică idee, poate dacă aş fi ştiut din timp altfel ar fi stat lucrurile acum. Da, sigur ar fi fost alfel, eu nu m-aş fi aflat aici şi totul ar fi fost diferit. Dar din nefericire sunt lucruri pe care nu le putem evita, sunt situaţii pe care nu le putem prevesti. Aşa a fost şi atunci. Sergiu era abătut. Nu îl mai văzusem niciodată aşa. Poate doar atunci când mi-a vorbit despre tatăl lui, dar acum privirea lui întunecată trăda un suflet îngreţoşat şi sumbru. M-am gândit că s-a întâmplat ceva şi primul imbold a fost să-l întreb, dar ceva m-a oprit. Sergiu stătea pe bancă răsfoind haotic cartea pe care o avea în mână încă de când ne-am întâlnit. Simţeam că prezenţa mea acolo era oricum neimportantă, că puteam să stau şi la fel de bine să plec, şi el tot să rămână adâncit în gândurilor sale.
-Sergiu, ştii…eu trebuie să plec, i-am promis lui Teo că o să mă întorc devreme, să vedem un film împreună. Oricum am senzaţia că vrei să fii singur, şi nu aş vrea să te incomodez în vreun fel. Ne vedem mâine la librărie, presupun că vei reveni… Sergiu îşi ridică privirea din carte, o închise definitiv şi o aşeză lângă el. Făcu un gest cu mâna că şi cum ar fi vrut să mă facă să aştept 2 secunde, căută în rucsac şi scoase de acolo o carte.
Când am ajuns în parc, Sergiu mă aştepta acolo. Era aşezat pe o bancă, cu rucsacul lângă el, în mână avea o carte întredeschisă. Părea că voia să citească din ea, dar multe gânduri îi compromiteau concentrarea. I-am făcut cu mâna de departe, parcă se uita în direcţia din care veneam eu, dar cred că a văzut cumva prin mine, că nu a răspuns salutului meu entuziast. Lumina felinarului pica exact în spatele lui, aşa că probabil din cauza asta se dăduse bătut şi nu mai deschisese cartea. Tinea degetele undeva pe la mijlocul cartii, avand expresia unui om care care incearca din rasputeri sa reproduca un capitol invatat pe dinafara… Aflată în faţă lui, aş fi vrut să-l iau în braţe, dar rămăsese absent, amorţit.
-Sergiu, ce faci? Te-ai întors…Ţi-e frig? Vrei să mergem undeva? Eu am insistat să ne plimbăm pentru că e mai frumos aşa, mai vezi un om, un câine rătăcit, un copac care se înclină, decât în….
-Tu ce ai face dacă ai şti că mori? Dacă pur şi simplu mâine ar fi ultima zi din viaţa ta. Şi tu să ştii asta. Ai mai fi acum cu mine? Unde te-ai afla? Ai mai râde cu aceeaşi poftă? Ai mai vrea să vezi un câine rătăcit şi o frunză de copac cum se zbate în bătaia vântului?
Vorbele lui mi-au făcut zâmbetul să îngheţe. Parcă inima mea era străpunsă de săgeţi milenare, purtând povara unei dureri nerostite. Ce puteam să-i răspund? Şi mai ales de ce mă întreba asta?… În cele câteva secunde de amuţire, mintea mea scria scenarii complexe, scenarii în care Sergiu urmă să îmi spună că moare de cine ştie ce boală, că avea să-şi pună capăt zilelor…Dar nu mai era timp de închipuiri, trebuia să aflu ce se petrece cu el. M-am aşezat pe bancă, i-am luat cartea de mână şi am aşezat-o alături. Am încercat să-i surprind privirea greoaie, dar nu izbuteam oricât de mult mă străduiam.
-S-a întâmplat ceva? Nu ştiu de ce anume mă întrebi asemenea lucruri. Acum nu ştiu ce să îţi răspund. Nu aş vrea niciodată să ştiu că azi e ultima mea seară. Dacă ar fi să mor mâine aş prefera să mor cu speranţa că nu va fi aşa. Adică să nu ştiu. Nu cred că e deloc liniştitor pentru suflet şi minte să cunoască ultimele clipe din viaţă. Probabil ar fi mai lucide, mai vii, dar cu mult mai desfigurate şi mai zbuciumate. Ştii ce cred că aş face? Aş trăi că până acum. M-aş panica, nimic de zis, dar cu ce folos? Crezi că dacă aş merge la Ploieşti s-o caut pe Diana, aş găsi-o? Sau să mai văd o dată vii locurile care încă-i mai poartă amintirea? Nu, n-aş face-o. Pentru că ar fi în zadar şi pentru că după moartea mea n-ar mai conta toată zbaterea sufletului meu. Poate că nu aş reuşi să rămân calmă, poate aş dispera la gândul că mi se ia ultima fărâmă de speranţă, dar dacă aş şti, da…aş fi aici acum cu tine. Nu cred că există în acest moment un alt loc în care aş prefera să fiu, şi nici un altcineva cu care să-mi împart clipele.
-Ei n-au ştiut…sunt oameni ucişi de alţii care nu au timp să se gândească, să reflecteze la cea de pe urmă clipă. Nici măcar că tine, cum ai făcut-o acum. Dacă mâine cineva ţi-ar luă viaţa, ai avut prilejul că preţ de câteva secunde să te obişnuieşti cu ideea morţii, a avut răgaz să încolţească în sufletul tău o mică resemnare fatalistă în faţă morţii. Sunt însă oameni care se trezesc, îşi beau cafeaua de dimineaţă, îşi sărută nevestele, îşi îmbrăţişează copiii şi pleacă la serviciu cu gândul că va veni seara şi o vor putea face din nou. Vor intra pe uşă, vor simţi mirosul de mâncare proaspăt gătită, vor auzi încă din hol paşii grăbiţi al plozilor venind în întâmpinarea lui şi se vor bucura din nou de aceste lucruri aparent mărunte.
Dar ce se întâmplă când vor pleca de acasă, sorbind ultima gură de cafea, sărutându-şi pentru ultima oară femeia şi îmbrăţişându-şi copiii fără să ştie că n-o vor mai face vreodată? Pentru că se va găsi cineva care să-i priveze în mod conştient de toate aceste lucruri? Vor mai merge liniştiţi la locul de muncă? Vor mai vrea să plece vreodată din casă? Ştii, cred că nimeni nu poate greşi într-atât de mult încât să-i fie curmată viaţa. O crimă nu se plăteşte cu o alta crimă. Nu cred în Dumnezeu, dar cred în dreptul omului la viaţă. Nimeni nu ne-a numit judecători, deşi de-a lungul istoriei tot mai mulţi şi-au adjudecat această profesie. Nu suntem altceva decât nişte viermi cu speranţă. Speranţa e cea care ne ţine în viaţă. Speranţa e motorul motivaţional al omenirii, fără ea suntem nişte viermi în derivă, gata să fim calacati în picioare…[...]
Marketul de unde mă aprovizionăm nu era departe de apartamentul în care locuiam. Era târziu, în jurul oei 21, când m-am decis să merg pentru a-mi cumpăra nişte iaurturi şi fructe. Deşi era încă toamnă, mirosea a zăpadă şi puteam să scot aburi pe nas. Întotdeauna îmi plăcea să merg la market înainte de ora de închidere, era mai liniştit şi nu foarte multă aglomeraţie. În seara aceea mi-aş fi dorit să fie mai multă lume. Oameni pe care să-i analizez, să observ ce anume cumpără. Doar uitându-te în coşul de cumpărături al unui om poţi să-ţi dai seama de multe lucruri, e amuzant cum produsele dintr-un market pot vorbi în locul nostru: ce fel de persoane suntem, ce ne place, avem sau nu familie sau copii şi multe altele.
Ajunsă la raionul de lactate simt cum îmi vibrează în poşeta telefonul mobil. Primisem un mesaj. Eram sigură că e Teo care voia şi el ceva. Mereu mă anunţa abia după ce ieşeam din market, şi mă gândeam că atunci fusese mai rapid. Dar nu era el. Era un mesaj de la Sergiu în care îmi spunea că şi-ar dori să mă vadă. Şi că mă aşteaptă în 30 de minute la "Sun coffee". Îmi părea o veşnicie de când nu îl mai văzusem, deşi în realitate nu trecuseră multe zile, sau săptămâni. Nici nu mai ştiam, timpul avea o altă intensitate atunci. Am plătit produsele şi l-am sunat pe Teo:
-Merg să mă văd cu Sergiu. A venit în oraş şi vrea să ne întâlnim în Sun. Ţi-am zis că nu ştiu cât întârzii. De regulă ne întindem la poveşti şi cum nu ne-am mai văzut în ultimul timp…
-Trec şi eu pe acolo…mă întrerupse vocea lui Teo, puţin sacadată…Mă plictisesc în casă şi e o seară frumoasă.
-Aş prefera să nu vii…Nu ştiu de ce i-am spus asta, şi oricum îi promisesem lui Sergiu că am să i-l prezint pe Teo. Dar atunci nu l-am vrut pe Teo cu mine. Aveam nevoie de spaţiu, aveam nevoie să vorbesc cu cineva care să nu fie Teo. Şi cum în oraşul acela erau puţine persoanele cu care puteam interacţiona, aveam nevoie să petrec timp cu cineva care să mă binedispuna. Sergiu nu era tocmai un individ jovial, glumeţ şi sociabil, dar avea acel ceva care te făcea să te lipeşti de ochii lui şi să-l asculţi cum poveste despre orice cu un vădit interes.
-Bine…dacă nu vrei, e în regulă. Presupun că ne vedem când vii…
-Nu sta treaz…şi închisese. Voiam să-i spun să nu mă aştepte, dar a închis brusc. Nu mă simţeam deloc incomod că i-am spus să nu vină, ar fi trebuit să ştie că am nevoie să mă eliberez de el. Şi să mă lase să respir realitatea mea.
Era o noapte atât de frumoasă. Dacă nu ar fi fost frigul neobişnuit care îmi scotocea prin oase, aş fi putut să mă plimb până dimineaţa. Mi-era dor de o plimbare nocturnă, chiar şi de una singură. Noaptea aceea îmi aducea aminte de Diana. Tot la fel de frig era şi într-o seară când am plecat să ne intalnim în garsoniera ei şi ea m-a întâmpinat în faţa scării o ceaşcă de ceai fierbinte.
-Hai, nu stăm în casă, e o noapte care strigă să nu fie irosita. Hai să o celebrăm. Nu în garsonieră mea, nu în vreun pub unde nu putem respira de fum. Hai să o petrecem plimbându-ne şi contemplând-o. Ai mai făcut vreodată asta? Să stai afară doar aşa, de dragul nopţii în sine? Să aştepţi să se crape de ziua şi ăsta să fie singurul scop pentru a sta trează?
-Diana, ştii…e frig…şi nu văd rostul în a tremura o noapte de frig doar pentru a aştepta zorile. Putem să ne uităm la un film, sau putem să mergem într-un club. Cred că e încă deschis la cinema, încă putem prinde filmul de seară…
-Stop! Stop…opreşte-te! Seara asta va fi specială! Nu trebuie niciun motiv ca să fie! Câte astfel de seri banale n-ai petrecut până acum: filme, acasă, baruri, cluburi…poţi să-mi spui exact câte? Nu poţi, şi nici cu cine ai fost nu mai ştii precis. Dar noaptea asta ai să ţi-o aminteşti şi peste 100 de ani. Hai, nu te strâmba, bea ceaiul ăsta de mentă şi hai să iubim noaptea.
Avea dreptate…noaptea acea avea să fie specială, chiar dacă nu îmi mai amintesc ziua când s-a întâmplat. Dar n-am să uit niciodată că am cutreierat oraşul cu ea de mână, că am petrecut noaptea doar să aşteptăm dimineaţa, că am iubit întunericul şi că atunci a fost prima oară când Diana mi-a vorbit de copilăria ei. Am zambit amar cu gandul la acea amintirie inca la fel de vie in sufletul meu, si am scos telefonul din poşeta pentru a-l suna pe Sergiu.
- Hai în parc, i-am spus direct… în seara asta prefer să iubesc din nou noaptea, de data asta alături de tine!
-Cum îţi spuneam, l-am zărit pe unul dintre cei doi imbecili într-o cafenea din centrul Braşovului. M-am aşezat la o masă ceva mai ferită şi am aşteptat în tăcere, prefăcându-mă ocupa,t citind o revistă pe care la ţanc o uitase cineva acolo. E stupid, dar ideea mi-a venit rasfoind un articol de acolo. Era ceva cu dreptul la viaţă al criminalilor. Mă rog, prea multe nu-mi amintesc, dar stiu că autorul susţinea pedeapsa cu moartea pentru criminali şi aducea argumente solide în favoarea ei. Se făcuse târziu şi tocmai se pregătea să plătească nota. Am cerut-o şi eu pe a mea. Nu ştiu cum am reuşit să mă adun să plec în urma lui. În mintea mea parcă totul se petrecuse deja. Cele două ore pe care le pierdusem în cafenea a fost un timp dilatat la infinit pentru conştiinţă mea. Mă simţeam mai obosit şi mai vinovat decât atunci când am trişat la startul de pornire la proba de alergare în şcoala generală. La finalul clasei a 8-a mă gândisem serios să-i spun colegului adevărul, dar trecuseră 2 ani şi probabil nici nu i-a păsat prea mult că l-am învins. Si am preferat să nu-i mai spun nimic. Aşadar, am aşteptat să văd în ce direcţie va merge. S-a urcat într-o maşină neagră cu număr de Sibiu, singur. Am alergat şi eu către maşina mea şi am condus în spatele lui. Făceam totul mecanic, ca şi cum gândul de a-l omorî pe nefericit nu mi-ar fi trecut prin minte în urmă cu doar câteva ore ci parcă eram în faţa implnirii celui mai important ţel al vieţii.Nici nu am simţit cum am ajuns în centrul Sibiului.
Am parcat maşina undeva pe o străduţă lăturalnică şi am aşteptat să văd următoarea direcţie a sa. Am observat că se îndreptase către un apartament unde a intrat şi nu a mai ieşit până a doua zi dimineaţă. Da, am stat de veghe toată noaptea să-l pândesc. Odata cu ivirea primelor raze ale soarelui, după plecarea lui, am abordat-o pe Amiko care se grăbea să ajungă la cursurile ei matinale de pian. Am interogat-o despre Raul dându-mă drept un văr de-al său. Mi-a spus că apartamentul nu e al lui, că e al unui unchi care plecase demult din ţara şi că venea foarte rar pe acolo, că nu avea familie şi că singura persoană în compania căruia îl văzuse era un anume Loti cu care ştia că are ceva afaceri. Aflasem ce anume mă interesa şi de aici până la crimă nu mai era decât un pas, unul mic pentru care nu mi-a trebuit decât un mic avânt….Poate dacă aş fi vorbit înainte cu cineva, poate dacă nu strângeam în suflet atâta mâhnire şi nebunie, nu aş fi avut curajul de a-mi duce planul la bun sfârşit. Acum e tardiv să gândesc aşa, e tardiv să mă amăgesc în zadar că lucrurile s-ar fi petrecut altfel.
Ştiam că avea nevoie de o pauză, de un loc unde să poată respira altceva decât fumul gros de ţigară care se strânsese în cameră. I-am propus atunci să mergem să ne plimbăm în parc. A acceptat imediat şi ne-am îndreptat către ieşirea din bloc. Am coborât scările lent, liftul nu mergea, era blocat undeva între etaje.Dacă altădată am fi făcut întrecere care ajunge primul la parter, de data asta amândoi ne lăsam în voia paşilor grei… Ajunşi în parc am căutat o bancă ferită. Era târziu în noapte, dar pentru mine parcă trecuseră ani şi nu ore. Am trecut pe lângă grupuri de tineri care râdeau cu poftă nestăvilită, vorbeau tare şi se amuzau peste măsură de orice nimic. Pentru un moment aş fi vrut să fiu şi eu acolo cu ei. Deşi aveam vârste apropiate lor, ne despărţeau milenii de singurătate. Mergeam cu capul plecat urmând paşii lui Teo care faceau un zgomot ciudat, apasator. Mergea înaintea mea cu spatele drept, parea neapasat încă de povara unei conştiinţe grele..
Teo era atât de înalt, trebuia să-mi las mult capul pe spate ca să-l privesc, sau să mă înalţ pe vârfuri să-i aranajez cum trebuie gulerul cămăşii. Aş fi vrut să sar în spatele lui şi să strig cu toată forţa glasului ca sunt fericită că e acolo şi că e timpul să termine odata cu şarada! Să-mi spună că totul a fost ficţiune şi să mergem sa ciocănim la uşă la Amiko, să o luăm cu noi, apoi să mergem la Sergiu, să ne urcăm în maşină şi să conducem în viteză până la Ploieşti ca s-o vedem pe Diana…Nu ştiu de ce mă gândeam că Diana ar fi fost la Ploieşti când ştiam că plecase de tot la mama ei. Probabil deliram cu gândul la iluzia unei fericiri imposibil de atins. Ne-am aşezat pe o bancă departe de râsetele adolescenţilor, de privirea paznicilor şi de orice urmă de umanitate. Desi nu ştiam inca daca-l urăsc, dispreţuiesc sau iubesc, m-am aşezat aproape de el, cat sa-mi rezem capu de umărul lui. Afara se lasase un strop de răcoare, un vant adia usor, aducand cu el parfumul toamnei de altadata…
….Am aşteptat să se lase seara când ştiam că Raul va ajunge acasă. L-am aşteptat în preajma locului său de parcare, ascuns după o dubă din proximitate. L-am zărit venind de departe, mergea pe jos incet si leganat. Nu ştiu de ce mă aşteptam să vină cu maşină, nici măcar nu ştiam dacă e a lui sau nu. Ajuns în dreptul meu i-am sărit în spate şi în doar o fracţiune de secundă i-am înfipt cuţitul în inimă. A ţâşnit o baltă de sânge. Meticulos, l-am târât până la maşină mea unde l-am aşezat pe bancheta din spate. Am condus ca nebunul până în Braşov. Acolo am găsit un loc ferit, undeva în pădure unde i-am dat foc în maşina mea, nu înainte de a-i lua cheile de la casă şi actele şi bineînţeles plăcuţele de înmatriculare ale maşinii. Am înnoptat la un hotel de la periferia oraşului. A doua zi dimineaţă m-am întors în Sibiu unde am ameninţat-o pe Amiko cu moartea dacă va sufla vreodată vreun cuvânt despre scurtul meu interogatoriu. M-am instalat în apartamentul în care locuia ocazional unul din ucigaşii tatălui meu şi prima mea victima, si nu mă puteam gândi decât la tine… Şi de aici ştii povestea… si facu o pauza contemplativa. Isi lasase capul pe spate si isi atintise privirea in gol dand impresia ca ar fi admirat stelele, macar de s-ar fi zarit vreuna, dar cerul era de-un negru sumbru si macabru…
Avea să îmi rămână respiraţia blocată la gândul că am locuit până acum în casa omului ucis de Teo şi că Amiko, biata de ea, ce o fi zis de mine? O fi ştiut că nu avusesem nicio treabă cu Teo şi Raul, s-o fi purtat atât de amabil doar de teamă ca nu cumva Teo…Întrebări fără răspuns, dileme şi dezamăgiri, iubiri şi nefericire, parcă eram captivă în viaţa altcuiva trăind într-un roman ecletic scris de un anonim scelerat, un dumnezeu fără cauză, un diavol fără interes…
…Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să puteţi opri timpul în mintea voastră sau să îl dilataţi atât de mult încât cele câteva secunde de pauză să vi se pară o eternitate în care să alergaţi cu sufletul prin trecut. Aşa simţeam atunci. Teo era pe cale să îmi destăinuie cum i-a omorât pe cei doi şi eu amutisem şi plecasem departe de acolo. Ştiţi atunci când sunteţi trişti, deprimaţi sau într-o profundă stare de şoc, vă trec prin minte momente şi oameni din trecut pe care i-aţi iubit sau poate doar i-aţi îndrăgit. Am crezut că va fi Diana. Încercam să mă întorc la ea, la zilele de toamnă târzie pe care le petreceam împreună servind cafea şi discutând literatură. Dar mintea mea nu voia să se oprească acolo.
Am încercat să-i dirijez traiectoria către Diana dar tot ce reuşeam era să poposesc câteva clipe alături de o persoană pe care inconştient voiam să-o şterg din mine. Nu ştiu cum, dar mintea şi sufletul meu s-au sincronizat şi au poposit împreună în ziua în care l-am întâlnit pe omul ploii.
Aveam numai 16 ani. Când alţi tineri adolescenţi îşi petreceau timpul liber în baruri şi discoteci, eu eram frământată de probleme existenţiale, iar idolul meu era Emil Cioran. Mereu mă învârteam în cercul depresiilor şi al angoaselor. Era o după amiază înnourată când hotărâsem să pun capăt la tot. Simţeam că nimănui nu-i păsa cu adevărat de ceea ce se întâmpla în jur, că toţi sunt preocupaţi de probleme atât de insignifiante, şi aşa am decis să plec de acasă. Unde? Nici măcar nu aveam o ţintă stabilită. Voiam să plec pur şi simplu. Să fug. Să uit. Să mor.
' Nu înainte însă de a vizita pentru ultima dată parcul care odinioară îmi găzduia nestingherit toate visurile, speranţele şi iluziile. Parcul în care aveam să fac dragoste pentru prima oară cu Diana şi aveam să-l întâlnesc pe Teo în ziua în care sufletul meu era făcut ţăndări. Mă plimbasem mult timp pe aceleaşi alei uscate de vreme, şi dintr-odată a început să plângă cerul.Nu imi amintesc sa fi vazut vreun nor pe cer care sa vesteasca venirea ploii. Si dintr-odata… Ploua torenţial. Toată lumea în jurul meu alerga să se adăpostească, şi eu rămâneam pietrificata în tumultul ei.. În câteva minute parcul era gol şi mut. Nu se mai auzeau decât stropii de ploaie care cădeau cu repeziciune din cer. M-am aşezat pe o bancă. Plângeam! De furie, de mânie, de teamă, de remuşcare, de o nestăvilită dezamăgire. Şi ploua peste minea¦ Eu nu mă mişcăm. Sfidam. Dacă nu puteam sfida ignoranţa măcar să pot sfida ploaia. Dar la un moment dat, am simţit cum ploaia nu mă mai atingea.
Am întors privirea şi lângă mine se aşezase un individ ce ţinea o umbrelă deasupra mea. M-am uitat la el. Am putut observa cu uşurinţă că anii adolescenţei trecuseră demult peste el, ba chiar prin părul lui castaniu îşi făceau locul câteva fire cărunte. Era îmbrăcat simplu, în haine vechi, iar pantofii îi erau rupţi. Nu zicea nimic, nu mă privea, doar ţinea umbrela deasupra mea, şi lasă ploaia să cadă peste el. Deşi acel individ era lângă mine, nu îmi puteam opri lacrimile ce se rostogoleau pe obrajii mei palizi. Eram oarecum indignată şi suprinsa că individul respectiv nu mă întreba ce se întâmplase cu mine. Şi mă aşteptam că din moment în moment să o facă. Dar nu, nu a făcut-o. Nu m-a întrebat nimic. Norii s-au răspândit, iar soarele începuse din nou să se arate, bucuros de al său triumf efemer. Când mi-am întors privirea în stânga mea, individul cu umbrela dispăruse. În parc apăruseră iar, de ici de acolo, copii entuziasmaţi, jucând aceleaşi jocuri pe care odată şi eu la rândul meu le-am jucat cu acelaşi entuziasm infantil.
Am rămas mult timp ghemuită pe acea bancă gândindu-mă la Omul Ploii. Am realizat atunci că fuga nu e cea mai bună soluţie, deşi e cea mai simplă. E uşor să fugi, dar când ploaia va cădea peste tine, nu vei avea unde să te ascunzi. Oamenii preferă să fugă atunci când sunt coplestiti de probleme. Ei fug fără să realizeze că soluţiile problemelor lor se află mai aproape decât pot crede : în ei. Experienţa cu Omul Ploii mi-a stârnit profund admiraţia pentru oamenii ca el, pe care îi numesc Oamenii Stâncă. De ce stâncă? Pentru că te ascultă întotdeauna fără să te întrebe nimic, şi îi poţi cunoaşte foarte bine fără să spună nimic, şi sunt lângă tine când crezi că singurătatea este tot ce ţi-a rămas.
Venise timpul ca eu să fiu acum omul stâncă pentru Teo. Pe omul ploii nu îl voi mai întâlni probabil niciodată, însă fără să scoată o vorbă, fără să mă privească a reuşit să rămână în amintirea mea mai clar şi mai viu decât colega de bancă din clasele primare. Da, aveam să-i fiu alături lui Teo şi aveam să-l ascult atât cu mintea cat şi cu sufletul. Ziua când mi-a întins mâna să mă ridic era ziua în care suferinţa lui o întrecea cu mult pe a mea. Sau cel puţin aşa cred acum. Oamenii au tendinţa să compare. Orice cu orice. Pe oricine cu oricine. Dar pentru prima dată aveam să înclin balanţa în favoarea altcuiva.
Trecuseră probabil câteva minute, timp în care Teo a fost să fac cafeaua şi să îşi golească scrumiera. Ajunsese iar lângă mine şi eu eram din nou acolo, i-am zâmbit cu subînţeles iar el a consimţit cu a lui privire fixă şi pătrunzătoare. Ştia că venise momentul în care eram pregătită să-i ascult confesiunea…
-Cum se numea fratele tatalui tau vitreg? 
A doua zi dimineata a fost un chin sa ma trezesc. Nu reusisem sa adorm nici macar 10 minute adunate. Era prima data cand simteam ca-l inteleg pe Teo care intampina deseori probleme cu somnul. M-am dat cu greu jos din pat si am intrat tinta in baie. Un dus cu siguranta avea sa ma invioreze! Lucru care s-a si intamplat. Am ciocanit la usa camerei lui Teo si am asteptat cateva secunde. Niciun raspuns. Am deschis usa insa Teo nu era acolo. Patul era facut iar in camera nu se mai simtea aroma parfumului sau, semn ca trecuse ceva vreme de cand acesta plecase. "Nu e decat 7 dimineata, unde ar fi putut pleca atat de devreme?" Secunda urmatoare am incercat sa-l apelez pe telefonul mobil. L-am auzit sunand din bucatarie. Am intrat acolo in speranta ca avea sa fie si el acolo pregatind cafeaua de dimineata. Spre uimirea mea Teo isi lasase telefonul acasa. "Hmm…ciudat, niciodata nu a mai facut asta, trebuie sa fi fost tare grabit". 
-Ai intarziat 2 ore…Daca n-ar fi trecut Adrian pe aici nu ar fi fost nicio problema, dar orele tale de lucru incep la 8, 8:30 cel tarziu…as prefera sa….png){kind=small}
-Ştii, te-am aşteptat toată seara Aveam nevoie să vorbesc cu cineva… Vreau să mă indragostesc din nou! mi-a spus el intrând în holul de la intrare. Mi-a luat haina de pe umeri şi ni-a aşezat-o frumos în cuier, m-a ajutat să-mi desprind eşarfa din jurul gâtului şi să-mi încălzesc mâinile înroşite de frig. E răcoare afară? Da, sigur că este…văd că tremuri toată şi ai mâinile îngheţate. Hai, vino în bucătărie, dau drumul la aragaz îndată să se facă şi mai cald. Nu înţeleg de ce caloriferele sunt încă atât de reci. Ar trebui să mergem să vorbim la administraţie. Dar lasă, am să mă ocup eu de asta mâine, nu-ţi face probleme. Mi-a tras un scaun de sub masă şi m-a invitat să iau loc. Eram atât de nedumerită încât am şi uitat de întâmplarea de mai devreme. Teo se învârtea de colo colo prin bucătăria şi aşa destul de mică cât abia să ai loc, şi se hotărî să pună apă la fiert şi să facă ceai fierbinte. S-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat dacă sunt obosită… din tonul vocii lui am înţeles că ar fi vrut să răspund că nu, şi aşa am şi făcut deşi eram extenuată atât fizic cât şi psihic. 
Afara cerul statea sa coboare sau pamantul sa urce catre cer. Parcul era linistit si toate chicotelile adolescentilor se pierdusera undeva lasand in urma doar ecouri de glasuri pe care doar mintea mea le mai auzea difuz. Desi stiam aleile parcului destul de bine, incepusem sa imi pierd pasii pe cararile acelea mici si inguste. M-am oprit putin in loc pentru a contempla peisajul nocturn. Ici colo cate o stea se ivea pe cerul parca prea greu, formand un manunchi de petale argintii de flori uscate. Un zgomot ivit de niciunde ma trezeste din visare. Intorc din reflex capul sa vad de unde vine. Un individ imbracat intr-un halat alb lung si putin cam larg pentru talia lui. Am grabit instinctual pasul. "Trebuie sa fie vreun psihopat" mi-am zis. "Poate totusi are sa-si vada de drumul lui". 
Nu ştiam atunci motivul pentru care Sergiu era atât de frământat, n-aveam nici cea mai mică idee, poate dacă aş fi ştiut din timp altfel ar fi stat lucrurile acum. Da, sigur ar fi fost alfel, eu nu m-aş fi aflat aici şi totul ar fi fost diferit. Dar din nefericire sunt lucruri pe care nu le putem evita, sunt situaţii pe care nu le putem prevesti. Aşa a fost şi atunci. Sergiu era abătut. Nu îl mai văzusem niciodată aşa. Poate doar atunci când mi-a vorbit despre tatăl lui, dar acum privirea lui întunecată trăda un suflet îngreţoşat şi sumbru. M-am gândit că s-a întâmplat ceva şi primul imbold a fost să-l întreb, dar ceva m-a oprit. Sergiu stătea pe bancă răsfoind haotic cartea pe care o avea în mână încă de când ne-am întâlnit. Simţeam că prezenţa mea acolo era oricum neimportantă, că puteam să stau şi la fel de bine să plec, şi el tot să rămână adâncit în gândurilor sale..jpg)
Când am ajuns în parc, Sergiu mă aştepta acolo. Era aşezat pe o bancă, cu rucsacul lângă el, în mână avea o carte întredeschisă. Părea că voia să citească din ea, dar multe gânduri îi compromiteau concentrarea. I-am făcut cu mâna de departe, parcă se uita în direcţia din care veneam eu, dar cred că a văzut cumva prin mine, că nu a răspuns salutului meu entuziast. Lumina felinarului pica exact în spatele lui, aşa că probabil din cauza asta se dăduse bătut şi nu mai deschisese cartea. Tinea degetele undeva pe la mijlocul cartii, avand expresia unui om care care incearca din rasputeri sa reproduca un capitol invatat pe dinafara… Aflată în faţă lui, aş fi vrut să-l iau în braţe, dar rămăsese absent, amorţit. 
-S-a întâmplat ceva? Nu ştiu de ce anume mă întrebi asemenea lucruri. Acum nu ştiu ce să îţi răspund. Nu aş vrea niciodată să ştiu că azi e ultima mea seară. Dacă ar fi să mor mâine aş prefera să mor cu speranţa că nu va fi aşa. Adică să nu ştiu. Nu cred că e deloc liniştitor pentru suflet şi minte să cunoască ultimele clipe din viaţă. Probabil ar fi mai lucide, mai vii, dar cu mult mai desfigurate şi mai zbuciumate. Ştii ce cred că aş face? Aş trăi că până acum. M-aş panica, nimic de zis, dar cu ce folos? Crezi că dacă aş merge la Ploieşti s-o caut pe Diana, aş găsi-o? Sau să mai văd o dată vii locurile care încă-i mai poartă amintirea? Nu, n-aş face-o. Pentru că ar fi în zadar şi pentru că după moartea mea n-ar mai conta toată zbaterea sufletului meu. Poate că nu aş reuşi să rămân calmă, poate aş dispera la gândul că mi se ia ultima fărâmă de speranţă, dar dacă aş şti, da…aş fi aici acum cu tine. Nu cred că există în acest moment un alt loc în care aş prefera să fiu, şi nici un altcineva cu care să-mi împart clipele.
Dar ce se întâmplă când vor pleca de acasă, sorbind ultima gură de cafea, sărutându-şi pentru ultima oară femeia şi îmbrăţişându-şi copiii fără să ştie că n-o vor mai face vreodată? Pentru că se va găsi cineva care să-i priveze în mod conştient de toate aceste lucruri? Vor mai merge liniştiţi la locul de muncă? Vor mai vrea să plece vreodată din casă? Ştii, cred că nimeni nu poate greşi într-atât de mult încât să-i fie curmată viaţa. O crimă nu se plăteşte cu o alta crimă. Nu cred în Dumnezeu, dar cred în dreptul omului la viaţă. Nimeni nu ne-a numit judecători, deşi de-a lungul istoriei tot mai mulţi şi-au adjudecat această profesie. Nu suntem altceva decât nişte viermi cu speranţă. Speranţa e cea care ne ţine în viaţă. Speranţa e motorul motivaţional al omenirii, fără ea suntem nişte viermi în derivă, gata să fim calacati în picioare…[...] 
Marketul de unde mă aprovizionăm nu era departe de apartamentul în care locuiam. Era târziu, în jurul oei 21, când m-am decis să merg pentru a-mi cumpăra nişte iaurturi şi fructe. Deşi era încă toamnă, mirosea a zăpadă şi puteam să scot aburi pe nas. Întotdeauna îmi plăcea să merg la market înainte de ora de închidere, era mai liniştit şi nu foarte multă aglomeraţie. În seara aceea mi-aş fi dorit să fie mai multă lume. Oameni pe care să-i analizez, să observ ce anume cumpără. Doar uitându-te în coşul de cumpărături al unui om poţi să-ţi dai seama de multe lucruri, e amuzant cum produsele dintr-un market pot vorbi în locul nostru: ce fel de persoane suntem, ce ne place, avem sau nu familie sau copii şi multe altele. 
-Nu sta treaz…şi închisese. Voiam să-i spun să nu mă aştepte, dar a închis brusc. Nu mă simţeam deloc incomod că i-am spus să nu vină, ar fi trebuit să ştie că am nevoie să mă eliberez de el. Şi să mă lase să respir realitatea mea. 
-Cum îţi spuneam, l-am zărit pe unul dintre cei doi imbecili într-o cafenea din centrul Braşovului. M-am aşezat la o masă ceva mai ferită şi am aşteptat în tăcere, prefăcându-mă ocupa,t citind o revistă pe care la ţanc o uitase cineva acolo. E stupid, dar ideea mi-a venit rasfoind un articol de acolo. Era ceva cu dreptul la viaţă al criminalilor. Mă rog, prea multe nu-mi amintesc, dar stiu că autorul susţinea pedeapsa cu moartea pentru criminali şi aducea argumente solide în favoarea ei. Se făcuse târziu şi tocmai se pregătea să plătească nota. Am cerut-o şi eu pe a mea. Nu ştiu cum am reuşit să mă adun să plec în urma lui. În mintea mea parcă totul se petrecuse deja. Cele două ore pe care le pierdusem în cafenea a fost un timp dilatat la infinit pentru conştiinţă mea. Mă simţeam mai obosit şi mai vinovat decât atunci când am trişat la startul de pornire la proba de alergare în şcoala generală. La finalul clasei a 8-a mă gândisem serios să-i spun colegului adevărul, dar trecuseră 2 ani şi probabil nici nu i-a păsat prea mult că l-am învins. Si am preferat să nu-i mai spun nimic. Aşadar, am aşteptat să văd în ce direcţie va merge. S-a urcat într-o maşină neagră cu număr de Sibiu, singur. Am alergat şi eu către maşina mea şi am condus în spatele lui. Făceam totul mecanic, ca şi cum gândul de a-l omorî pe nefericit nu mi-ar fi trecut prin minte în urmă cu doar câteva ore ci parcă eram în faţa implnirii celui mai important ţel al vieţii.Nici nu am simţit cum am ajuns în centrul Sibiului. 
Ştiam că avea nevoie de o pauză, de un loc unde să poată respira altceva decât fumul gros de ţigară care se strânsese în cameră. I-am propus atunci să mergem să ne plimbăm în parc. A acceptat imediat şi ne-am îndreptat către ieşirea din bloc. Am coborât scările lent, liftul nu mergea, era blocat undeva între etaje.Dacă altădată am fi făcut întrecere care ajunge primul la parter, de data asta amândoi ne lăsam în voia paşilor grei… Ajunşi în parc am căutat o bancă ferită. Era târziu în noapte, dar pentru mine parcă trecuseră ani şi nu ore. Am trecut pe lângă grupuri de tineri care râdeau cu poftă nestăvilită, vorbeau tare şi se amuzau peste măsură de orice nimic. Pentru un moment aş fi vrut să fiu şi eu acolo cu ei. Deşi aveam vârste apropiate lor, ne despărţeau milenii de singurătate. Mergeam cu capul plecat urmând paşii lui Teo care faceau un zgomot ciudat, apasator. Mergea înaintea mea cu spatele drept, parea neapasat încă de povara unei conştiinţe grele.. 
….Am aşteptat să se lase seara când ştiam că Raul va ajunge acasă. L-am aşteptat în preajma locului său de parcare, ascuns după o dubă din proximitate. L-am zărit venind de departe, mergea pe jos incet si leganat. Nu ştiu de ce mă aşteptam să vină cu maşină, nici măcar nu ştiam dacă e a lui sau nu. Ajuns în dreptul meu i-am sărit în spate şi în doar o fracţiune de secundă i-am înfipt cuţitul în inimă. A ţâşnit o baltă de sânge. Meticulos, l-am târât până la maşină mea unde l-am aşezat pe bancheta din spate. Am condus ca nebunul până în Braşov. Acolo am găsit un loc ferit, undeva în pădure unde i-am dat foc în maşina mea, nu înainte de a-i lua cheile de la casă şi actele şi bineînţeles plăcuţele de înmatriculare ale maşinii. Am înnoptat la un hotel de la periferia oraşului. A doua zi dimineaţă m-am întors în Sibiu unde am ameninţat-o pe Amiko cu moartea dacă va sufla vreodată vreun cuvânt despre scurtul meu interogatoriu. M-am instalat în apartamentul în care locuia ocazional unul din ucigaşii tatălui meu şi prima mea victima, si nu mă puteam gândi decât la tine… Şi de aici ştii povestea… si facu o pauza contemplativa. Isi lasase capul pe spate si isi atintise privirea in gol dand impresia ca ar fi admirat stelele, macar de s-ar fi zarit vreuna, dar cerul era de-un negru sumbru si macabru….jpg)
…Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să puteţi opri timpul în mintea voastră sau să îl dilataţi atât de mult încât cele câteva secunde de pauză să vi se pară o eternitate în care să alergaţi cu sufletul prin trecut. Aşa simţeam atunci. Teo era pe cale să îmi destăinuie cum i-a omorât pe cei doi şi eu amutisem şi plecasem departe de acolo. Ştiţi atunci când sunteţi trişti, deprimaţi sau într-o profundă stare de şoc, vă trec prin minte momente şi oameni din trecut pe care i-aţi iubit sau poate doar i-aţi îndrăgit. Am crezut că va fi Diana. Încercam să mă întorc la ea, la zilele de toamnă târzie pe care le petreceam împreună servind cafea şi discutând literatură. Dar mintea mea nu voia să se oprească acolo. 
Am întors privirea şi lângă mine se aşezase un individ ce ţinea o umbrelă deasupra mea. M-am uitat la el. Am putut observa cu uşurinţă că anii adolescenţei trecuseră demult peste el, ba chiar prin părul lui castaniu îşi făceau locul câteva fire cărunte. Era îmbrăcat simplu, în haine vechi, iar pantofii îi erau rupţi. Nu zicea nimic, nu mă privea, doar ţinea umbrela deasupra mea, şi lasă ploaia să cadă peste el. Deşi acel individ era lângă mine, nu îmi puteam opri lacrimile ce se rostogoleau pe obrajii mei palizi. Eram oarecum indignată şi suprinsa că individul respectiv nu mă întreba ce se întâmplase cu mine. Şi mă aşteptam că din moment în moment să o facă. Dar nu, nu a făcut-o. Nu m-a întrebat nimic. Norii s-au răspândit, iar soarele începuse din nou să se arate, bucuros de al său triumf efemer. Când mi-am întors privirea în stânga mea, individul cu umbrela dispăruse. În parc apăruseră iar, de ici de acolo, copii entuziasmaţi, jucând aceleaşi jocuri pe care odată şi eu la rândul meu le-am jucat cu acelaşi entuziasm infantil. 
Venise timpul ca eu să fiu acum omul stâncă pentru Teo. Pe omul ploii nu îl voi mai întâlni probabil niciodată, însă fără să scoată o vorbă, fără să mă privească a reuşit să rămână în amintirea mea mai clar şi mai viu decât colega de bancă din clasele primare. Da, aveam să-i fiu alături lui Teo şi aveam să-l ascult atât cu mintea cat şi cu sufletul. Ziua când mi-a întins mâna să mă ridic era ziua în care suferinţa lui o întrecea cu mult pe a mea. Sau cel puţin aşa cred acum. Oamenii au tendinţa să compare. Orice cu orice. Pe oricine cu oricine. Dar pentru prima dată aveam să înclin balanţa în favoarea altcuiva. 
