Archive for the ‘Cum am omorat-o pe Diana’ Category

Am rămas nemişcată secunde, minute, ore sau cine mai ştie? aceleaşi albe eternităţi de-o clipă, ca odinioară. Teo rămăsese nemişcat şi părea dezamăgit dar faptul că eram încă acolo l-a determinat să înceapă istorisirea. Era agitat şi se plimba dintr-o parte în alta a camerei. A mers în bucătărie şi şi-a adus o scrumieră pe care a aşezat-o în mijlocul sufrageriei. Nici mai la dreapta, nici mai la stânga. Exact în mijloc, cu o precizie de matematician, fără nici cea mai mică ezitare. Şi-a aprins o ţigară, a fumat jumătate din ea şi a stins-o. M-a întrebat dacă nu vreau să-mi aprind şi eu una. Am dat din cap în sens negativ, continuând să scrutez cu privirea fiecare colţisor al camerei, care, pentru prima dată, îmi părea total străină şi nefamiliară.
 
 -Ştii, am sperat să pot amâna acest moment la nesfârşit, dar din nefericire amânarea e doar o amăgire mascată. A întârzia lucrurile nu înseamnă că ele dispar, şi cu atât mai mult efectele lor. Ele sunt acolo şi îţi rod neîncetat conştiinţa. Şi totuşi e un rău necesar. Un rău reconfortant, cel puţin pentru o perioadă. Nu ştiu cât ai să înţelegi din ceea ce îţi voi relata, nu sper nici că mă vei putea privi la fel, sper însă că voi găsi în tine omul care îmi va întinde o mână caldă şi pe care o voi strânge cu toată dragostea şi furia.
 
 Cu cât introducerea era mai lungă cu atât simţeam că inima mi se zbate neputincioasa. Sudoarea rece mi se prelingea pe frunte şi îmi frecam mâinile din ce în ce mai repede si mai apăsat. Voiam să spună odată, să spună că e un criminal fără remuşcări, motivele nu ar mai fi contat. Dar Teo amâna momentul cu pauze lungi şi apăsătoare în care secundele stăteau atârnate la poarta timpului şi nu voiau să treacă prin ea. Timpul se întârzia pe sine şi eu simţeam că mă sufoc cu fiecare secundă rămasă captivă în infinit.
 
 -Tatăl meu era un influent om de afaceri. Locuiam în Braşov cu el, pe mama n-am cunoscut-o niciodată. Probabil din cauza asta tata a încercat să ne ofere ce-i mai bun, mie şi fratelui meu. Da, am un frate pe care nu l-am mai văzut de câţiva ani. A plecat la studii în Anglia şi nu s-a mai întors. Ne-a mai scris câte un e-mail la început dar după un timp nu a mai dat niciun semn. Ştiu că lucrează la o bancă din Manchester. Anul plecării lui George în Anglia a fost un an crunt pentru tata. Afacerile începuseră să meargă din ce în ce mai prost, începuse să-şi reia vechiurile obiceiuri: cazinourile şi alcoolul, şi a pierdut şi puţinii bani care-i mai rămăseseră pentru punerea pe picioare a unei firme de cherestea.

 S-a împrumutat aşadar la doi cămătari din Sibiu o sumă mare de bani pe care a investit-o într-o companie care la scurt timp a dat faliment. Aşa cum probabil îţi imaginezi, cei doi cămătari au venit să-şi ceară banii înapoi. Tata între timp vânduse apartamentul din Braşov şi atunci am hotarat sa ne mutam la o veche prietenă de-a lui din Ploieşti, pana cand aveam sa ne repunem pe picioare. Se pare că ghinionul ne-a urmărit şi acolo, acesta fugind cu toţi banii tatălui, bani care reprezentau datoria pentru cei doi. Atunci ne-am gândit să îl căutăm pe George şi să plecăm în Anglia. Din păcate nu am apucat să ne ducem planul la bun sfârşit. Într-una din zile, pe când mă plimbam cu rolele prin parcul de la Sală Sporturilor, zi pe care ti-o amintesti si tu la fel de bine, da, e ziua cand ne-am intalnit pentru prima data; încercând să-mi limpezesc gândurile, tata avea să dispară pentru totdeauna. Ajuns în apartament, am găsit pe masă din bucătărie un bilet pe care scria "Datoria se plăteşte". Am anunţat imediat poliţia dar neavând nicio pistă, nu au elucidat cazul. Am ştiut atunci imediat că cei doi au venit să regleze conturile. Pentru că tatăl meu era singura fiinţă din lume care nu mă abandonase nici când înota în mizeria cea mai mare, am hotărât să le iau urmele in cautarea razbunarii. Atunci…

Trecuseră câteva săptămâni bune de când Teo nu mă mai contactase. Am încercat să îl apelez pe telefonul mobil, dar nu era de găsit. Sergiu urma să se întoarcă în câteva zile. În tot timpul cât a fost plecat mi-a scris zilnic mail-uri lungi în care îmi detalia fiecare lucru pe care vedea, fiecare emoţie care îi învăluia sufletul. Întotdeauna am ştiut că Sergiu e un suflet sincer. "Astfel de oameni întotdeauna vor sfârşi dezamăgiţi şi răniţi…" Da, asta credeam. E nevoie de o inimă de piatră să înfrunţi cu tărie toate încercările vieţii, iar Sergiu trecuse prin multe şi sufletul său era ca un fulg de nea gata să se topească la prima atingere a solului. Trebuia să mă pregătesc de plecare către librăria unde lucram şi care fără Sergiu era ca o casă pustie a unui om singur şi trist. Cam aşa mă simţeam fără el acolo. Mai aveam doi paşi până la uşă când aud cheia învârtindu-se alert în broască.
 
 -Ce bine că eşti aici! Intră înapoi în casă şi ascultă-mă!
 
 Era Teo care intrase ca o furtună, desfigurat şi cu răni pe tot corpul. Nu ştiam ce să fac, emoţia că îl vedeam mă copleşise cu totul, însă starea în care se afla aşternea în inima mea teamă şi groază. Ochii îi erau tulburi, părul răvăşit îi acoperea fruntea iar hainele, pe jumătate sfâşiate, ascundeau un trup rănit şi tremurând. M-a împins în perete, mi-a cuprins umerii cu mâinile atât de strâns încât a încremenit în mine orice sentiment de bucurie că îl revedeam
 
 -De data asta trebuie să mă asculţi! M-am săturat să tot fiu ignorat, să încerc să comunic cu tine şi tu să nu îmi oferi nici măcar un moment de înţelegere fie ea şi una vagă! Ţi-am spus că am omorât un om, nu te-a mişcat deloc! Ce fel de om eşti? Chiar nu te afectează nimic din ce se întâmplă în jurul tău? Nu te gândeşti decât la idila ta cu o himeră? Stai jos pe canapea şi ascultă-mă! De data asta va trebui s-o faci!
 
 Vorbele lui înfigeau în mine săgeţi dureroase care aduceau cu ele remuşcările timpului când nu i-am dat lui Teo nicio importantă. Avea probabil cea mai mare nevoie de ajutorul meu şi eu l-am neglijat fiind hipnotizată de amintirea fadă a unei Diane care încetase să mai existe cu mult înainte să vreau să accept asta. M-am aşezat pe canapea şi mi-am aţintit privirea în parchet. Nu îndrăzneam să-l privesc pe Teo în ochi, întotdeauna mi-a fost greu s-o fac, fără să realizez concret de ce. Se cuibărea în mine un profund sentiment de vinovăţie şi simţeam că ce era mai rău abia urma să se întâmple. Fără nicio ezitare, Teo mi-a cuprins bărbia în mâini, s-a apropiat de mine cu o privire temătoare ce anunţa mărturisirea unui lucru greu de înţeles. Am încercat să îmi calmez respiraţia sacadată, trăgând aer în piept adânc şi rar. După câteva secunde care păreau desprinse dintr-o tăcere de moarte, Teo şi-a făcut curaj să îmi mărturisească adevărul. Un adevăr care, asemenea unui cântec sumbru, avea să îmi schimbe întreg cursul existenţial.

Nu voiam sa ma intorc in apartament. Gandul ca aveam sa fiu singura in locul acela mai strain ca niciodata imi dadea fiori. Trebuia sa ii inapoiez agenda lui Aniko. Dar dintr-odata nici gandul ca aveam s-o vad nu imi mai trezea vreo emotie. Orasul mi se parea mic si static. La fel ca si existenta mea. Am decis sa ma intorc la librarie sa vad daca totusi il mai gasesc pe Sergiu ingropat in maldare de carti, stergand praful de pe rafturi. Soarele se pregatea sa apuna, incheia astfel o alta zi, nesemnificativa pentru el. Nu ma inselasem, Sergiu era inca acolo. L-am privit prin geamul murdar de urmele degetelor atator oameni care au gasit in el, la un moment dat, un sprijin.

-Te-ai intors? Nu ma asteptam sa te mai vad azi… Mi-a spus el, uitandu-se pe langa mine, undeva intr-un punct fix, incerca parca sa gaseasca cu privirea farama de absolut care mai putea fi zarita si perceputa de om.

-Da, am trecut sa vad ce mai faci. Si sa te intreb daca ai nevoie de ajutor in sortarea noilor carti care au sosit de dimineata… Nu mi-a raspuns. Probabil ca stia ca nu pentru asta venisem, tonul vocii mele era oricum numai convingator nu. Nu stiu de ce venisem la Sergiu. In preajma acestui om, adept al solipsismlui , simteam confortul si caldura pe care nimeni nu mi le mai daruise demult. Nu, nu se purta frumos cu mine, nu ma menaja, dar langa el atat viata cat si moartea pareau la fel de infricosatoare si sublime. Era ca si cum in el lumea isi revarsase toata ura si iubirea, si el..el nici macar catusi de putin constient nu era. El statea acolo, pe acelasi scaun, asteptand poate ca cineva sa deschida usa acelei librarii si sa ii schimbe existenta sumbra. Ma pierdusem printre ganduri, uitandu-ma cu un fals interes catre o editie reedidata a "Divinei Comedii". Imi amintesc cand am citit-o prima data si nu stiam ca voi intalni si eu candva o Beatrice a mea…

-Si nu mi-ai spus niciodata despre Diana, sau poate ai evitat subiectul? Mi-ar placea sa te ascult, m-ar face sa te cunosc mai bine. Cel mai bine ajungi sa-i cunosti pe oameni cand incep sa iti povesteasca, cu acea licarire dulce amara in ochi, despre ce anume iubesc ei cel mai mult. Odata am mers cu tatal meu la pescuit. Nu imi placea sa pescuiesc, dar de dragul lui mergeam de fiecare data incercand sa par catusi de putin entuziasmat. Imi ascundeam o carte in rucsac si cand tata se cufunda in ganduri, ma furisam langa copacul unde ne lasam lucrurile si o rasfoiam in graba. Nu voiam sa ma vada, ma gandeam ca s-ar supara stiind ca sunt acolo doar ca sa-i fac lui pe plac. Acum daca ar mai fi in viata i-as spune ca ma plictiseam mergand acolo in fiecare week-end si i-as propune sa mergem pe munte, sau…stiu si eu, poate doar sa ne plimbam prin oras admirand noile cladiri si oamenii. Ei, dar nu despre tata voiam sa povestesc. Ci despre un anume om pe care l-am intalnit langa lac intr-o duminica ploioasa de toamna. Faptul ca ploua cu galeata nu era un impediment pentru tata sa nu mearga la pescuit. Nu ma intelege gresit, nu ma obliga sa merg cu el, doar ca nu as fi vrut sa il las singur, chiar daca in sufletul meu stiam ca golul lasat de plecarea mamei mele nu va fi umplut de nimeni. Ne-am urcat amandoi in camioneta si atunci mi-a spus prima oara ca i-ar placea ca intr-o zi sa fiu un mare scriitor, asa cum imi doream eu. Am suras satisfacut si i-am facut semn sa porneasca motorul. Drumul pana la lac mi s-a parut mai trist ca niciodata.

Nu stiu daca era din cauza ploii si a diminetii cetoase si gri sau poate pentru ca era ultima oara cand aveam sa merg cu tata la pescuit. Cert e ca in suflet imi incoltea, strangadu-ma ca o gheara rece, o durere inexplicabila si oricat de mult ma straduiam s-o ignor, ea era acolo si nu se sfia sa mi-o aminteasca cand mi-era lumea mai draga. "Ia-ti trenciul pe tine, Sergiu!" Vorbele tatalui m-au trezit la realitate. Ajunsesem la lac si se pare ca nu eram singuri. Uimitor, pe o vremea ca cea de atunci, cineva venise acolo. Tata s-a asezat la locul lui preferat – langa doua stanci medii, se mai sprijinea din cand in cand de ele, cand ii amorteau oasele sau cine stie de ce. Omul de care iti spuneam nu pescuia. Statea tacut pe marginea lacului fara sa aiba macar o umbrela sau o manta de ploaie. M-am apropiat putin stanjenit. Voiam sa intru in vorba cu el si nu stiam ce sa-i spun. Nu eram nici atunci un maestru al conversatiilor. Mi se parea ca orice as spune ar parea fortat si fals. Asa ca m-am multumit privindu-l cu coada ochiului. Probabil ca m-a vazut ca ii dau tarcoale ca s-a intors catre mine si mi-a spus zambind, citindu-mi parca gandurile:

-Nu, nu imi trebuie umbrela, imi place ploaia si vin aici sa ma bucur de ea. Abia cand s-a ridicat in picioare si s-a intors spre mine am observat ca ambele maini ii erau ciuntite Nu stiam cum sa reactionez, ce sa-i raspund. Ce puteam sa ii spun si sa nu fie de prisos?

-Nu e nevoie sa iti exprimi regretele. Au facut-o atatia si nu a imbunatatit situatia. Cateva cuvinte spuse doar ca sa fie spuse nu imi aduc decat un zambet ironic pe buze. Mai bine ca nu ai spus nimic…

Omul ala parca imi citea gandurile…si eu inca nu-i spusesem nimic. I-am zambit incurcat de situatie si parea ca intelegea in continuare ce se petrecea in mintea mea in momentul acela.

-Veneam des aici sa pescuiesc inainte de accident. Era singurul loc in care ma simteam eu. Nu stiu daca pescuitul in sine l-am iubit sau doar ca veneam aici si petreceam timp cu mine. Aveam timp sa reflectez, sa imi pun tot felul de intrebari. Aici am stiut pentru prima data pe cine iubesc, ce anume urasc si ce vreau de la viata. Tot aici am venit si am plans de disperare cand stiam ca nimic din ce imi dorisem cu atata patos nu avea sa se implineasca. Asta fac si acum. Doar ca acum nu ma mai agat de o undita dand un sens venirii mele. Vin pentru ca iubesc locul asta, lacul si sentimentul de profunda multumire fata de viata pe care mi-l da. Aici e locul in care am simtit cum mor si renasc, aici am colorat sensul vietii ca mai apoi sa-l sterg lasand un spatiu gol….

-Sergiu! Vino putin. De data asta am cu ce ma mandri. Il vezi cat e de mare? Tatal meu ma striga de langa stanci sa imi arate probabil un peste a carui marime il fericea. As fi vrut sa-i spun ceva omului acela, dar inainte de a o face mi-a facut semn din cap sa merg. I-am zambit inapoi. Nu trebuia sa-i spun nimic. Stia ce simteam. Abia atunci am realizat ca acolo era refugiul tatalui meu. Acolo era altarul unde venea saptamanal sa isi sacrifice durerea sperand cumva ca va trece….

-Dar probabil ca te-am plictisit cu povestile mele. Uite ce tarziu s-a facut. Trebuie sa ajung acasa, ma asteapta mama sa o ajut cu amenajarea gradinii. De cand au terminat de construit noua locuinta nu mai am timp de nimic. Ajung acasa si sunt nevoit sa ajut prin casa,gradina. Abia astept sa adorm, sa se faca dimineata si sa vin din nou aici. Uite cum facem, maine imi povestesti neaparat despre Diana, ok? Acum du-te acasa, nu mai ramane decat sa inchid si sa plec si eu.

Am iesit mecanic de acolo fara sa-i spun nici macar la revedere. L-am privit pe geam cum isi strange lucrurile. Primul impuls a fost sa-l astept si sa mergem impreuna spre casa, dar mi-am amintit ca el locuieste in cealalta parte a orasului. Si oricum, cred ca avea nevoie sa ramana singur. Doar asa mi-l pot imagina pe Sergiu…deplorabil de singur.

Mersul ei era calm si leganat. Mi-a facut cu mana de la distanta. I-am zambit desi stiam ca nu avea cum sa ma vada. Imi placea Aniko, dar oare putea ea sa alunge suferinta si sa umple golul rece lasat de Diana?
-Ce faci? s-a apropiat sprintena  si s-a asezat direct pe banca. E foarte cald afara, de ce nu mergi pe o banca la umbra?

-Ah, da…ma gandeam sa fac asta, dar te-am vazut venind si am vrut sa te astept aici. Cum a fost azi cu cei mici? Invata repede sa se joace frumos cu clapele pianului?

-Nu stiu, Aniko… si in acel moment am simtit dorinta puternica de a o saruta. I-am surprins privirea fixa, m-am apropiat de ea, i-am atins usor buzele cu mana si am sarutat-o…sarutul ei avea gustul dulcetei de trandafiri. S-a oprit dintr-odata, s-a uitat cu o privire glaciala in ochii mei, vrand parca sa-mi spuna ca nu trebuia sa se intample asta. S-a ridicat si a plecat cu pasi grabiti. M-am uitat pe locul unde acum cateva secude era ea…isi uitase o agenda care probabil nu-i mai incapuse in poseta.
Nu voiam sa ma gandesc de ce am sarutat-o pe Amiko, nu voiam sa ma intorc acasa sa il vad pe Teo cum se preface ca e totul in regula si eu sa-i fac jocul nefiind in stare sa-i ascult durerea si nelinistea. Nu stiam unde sa merg si cu cat ma gandeam mai mult cu atat mai pierduta ma simteam. Daca atunci as fi murit ar fi fost cel mai bun moment. Dar gandurile astea de moarte trec repede, mereu spui ca atunci ar fi fost momentul potrivit dar niciodata acum. Ne e frica de ceea ce nu cunoastem desi s-ar putea sa fie mai bun decat siguranta pe care ne-o da cunoscutul. Era aproape 17:30. Sergiu trebuia sa fi fost inca la librarie. Desi programul se termina la 18:00, el mereu sta acolo pana seara tarziu. Am luat agenda lui Amiko si am pornit spre librarie. Pe drum mi-am amintit ca nu apucasem sa mananc nimic si m-am oprit la un fast food sa-mi iau un hamburger.

-Ce faci aici? De ce nu esti la librarie? …vocea imi parea cunoscuta, dar nu voiam sa ma intorc sa vad cine e, desi stiam. As fi vrut sa ma prefac ca nu am auzit nimic, ca nu sunt eu, ca nu eram acolo. M-am intors si l-am vazut pe Teo, zambitor si binedispus ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum nu era el bruta de mai devreme. As fi vrut sa-i strig cu toata puterea ca am vazut totul, ca scena de mai devreme avea sa-mi umbreasca multe nopti constiinta, dar asta insemna ca trebuia sa incerc sa-i ascult pasul, sa ma prefac ca-mi pasa si nu eram inca pregatita pentru asa ceva. Tineam mult la Teo si nu puteam sa-l ascult acum cand inima si sufletul meu erau goale si suferinde. Aveam sa discut cu el cand ranile mele aveau sa se vindece si as fi fost pregatita sa ma daruiesc lui.
-Ah, am plecat mai devreme de la librarie. Sergiu avea treaba azi cu mama lui si a inchis mai devreme. Tu ce faci? De ce nu ai mers direct acasa. Era mancare pregatita de mine de dimineata
-Da stiu, dar voiam sa ma mai plimb si in plus in noaptea asta am ceva treburi de rezolvat. Sa nu ma astepti ca am sa vin inapoi maine la amiaza…
Nu l-am intrebat ce treaba are. Probabil daca voia sa stiu mi-ar fi spus el. Si nu imi era dator cu nicio explicatie. Teo omorase un om, schingiuise o tanara in timp ce faceau amor si eu nu eram capabila sa-i ascult si sa-i alin suferinta si tumultul durerii.

-Trebuie sa plec…i-am promis lui Aniko ca iesim la o cafea dupa ce mananc. Nu am asteptat sa mai zica nimic si am plecat grabita. Nu stiam unde sa ma duc. Nu mai aveam dispozitie sa merg inapoi la librarie si dintr-odata nici camera mea nu parea ca imi poate oferi confortul de ieri. Eram mai singura si mai disperata ca niciodata. Aniko trebuie ca ma ura, Teo avea probleme si nepasarea mea il transformase intr-o fiara si Diana..Diana cine stie ce facea acum? Pe cine tinea acum de mana si cui ii spunea cuvintele care odata rostite aveau sa ramana gravate adanc in suflet? Oh, Diana… de ai fi aici, inima mea ar bate in ritmul vietii si suflarea mea nu ar fi oftatul mortii… Ma stingeam in fiecare zi prefacandu-ma ca traiesc si ma minteam spunandu-mi ca oricum ar fi, intr-o zi toate astea vor trece…