De asemenea, ştrumfiţa cu eşarfă acceptă şi recomandări aşa că, nu vă sfiiţi, şi recomandaţi-i cărţile care v-au plăcut, că o să se bucure mult, mult.

PS: apropo, ca sa fiti la curent cu ce mai debiteaza strumfita, aveti sus in dreapta feedburner-ul, dati click acolo si va abonati. multumesc

CRIMA SI PEDEAPSA

Autor: F.M Dostoievski

Nationalitate: rusa

Titlu Original: Prestuplenie i nakazanie (Crime and Punishment)

Anul aparitiei: 1866

***

***

Iata ceva foaaaarte interesant. Se pare ca dragostea ar fi  o boala, conform unor studii recente, pe care doctorul Frank Tallis le reda in cartea sa "Love sick".

Citat de pe un forum strain de literatura:

Love is a Mental Illness?

"Love is an Mental Illness. So goes the Dr. Frank Tallis Thesis in his book "Love Sick". This mental Illness has been recognised and recorded in papyrus by early Egyptians thousands of years ago. The symptoms of "Love Sickness" has been well documented by Muslim Physicians and writers of the early Islamic Empires, culminating in the writing of the all-time classic Love Story of "Layla and Majnun" – the Archeytype of all love stories. Love at First Sight, The Exhileration of meeting, The Infinite Possibilites of joy, The Love Triangle, Unrequited Love, The Separation, Yearning for the Beloved and The Madness and finally Death of the Lovers in the absence of each other.

Love starts off with joyfulness but it’s a joy that has the inenvitable sadness attached to it. The High’s and Lows of Love Sickness is same as that of a manic depressive – a mental illness that is now fully recongnised and has some effective remedy for it. Although love sickness is no longer recognised as an illness – so goes Tallis arguments, it has symptoms that can be readily diagnosed as a mental illness. Love Sickness can kill – from Sappho jumping off a cliff for unrequited love to lovers committing suicide. Love make us irrational. It unsettles us. Turns our world’s upside down. Therefore this Illness needs a ready diagnoses and needs to be treated."

Oh well… Mie mi-a spus cineva, o cunostinta oarecare care a patit-o, ca lucrurile decurg frumos la inceput, cand simti si aerul din jurul tau(devine brusc tot mai consistent), mergi pe strada si totul e pufos, ai parte de sinestezii, simti ca totul e asa cum trebuie sa fie si ti se pare ca toul e perfect la modul in care nu mai fusese niciodata pana acum atat de perfect.

Am mai aflat tot de la cineva ca apoi lucrurile decurg din ce in ce mai rau, in faza finala, incepi sa te evapori incet, si nimic nu mai are forma, gust, miros, totul ti se pare derizoriu, consideri ca te poti dispensa de oricine si nu mai dai doi lei la modul serios pe nimeni, nu faci decat sa iti bati joc de oricine iti pica in plasa, fie ca e vorba de amicii tai, de familia ta, de oamenii noi pe care ii cunosti.
Am dedus ca de fapt te doare in pix de toti, ti-e lehamite, incepi sa suferi cu inima(fizic vorbind, ai caderi de tensiune sau palpitatii), mergi pe strada si nu vezi pe nimeni, vezi doar niste carcase care se plimba de colo colo. Nimic nu mai poate fi perfect, frumos, bun, nimic nu merita osteneala, oamenii ti se par toti urati, meschini, insensibili si devii putin mai mizantrop decat erai inainte, daca erai.

In urmatoarea faza se presupune ca preferi sa imparti casa cu o pisica, sau cu niste paianjeni, decat sa o imparti cu oameni, ti se pare ca ei sunt indirect vinovati pentru boala ta, ca si cum nu ti-ar fi spus la timp ca trebuie sa faci tratament si au lasat-o sa se cronicizeze si nimic nu te mai scapa.
Sau ai cealalta solutie: sa participi la consensul tuturor, evitand sa le strici distractia cotidiana si prefacandu-te ca totul e ca la inceput, ca esti sanatos tun si ca nu au de ce sa se mai uite la tine cu expresia aia cu care se uita la un animal ranit pe care totusi le este prea mila sa il eutanasieze desi stiu ca se chinuie crancen si inutil.
Mi-a mai zis individa asta ca tot procesul te face invulnerabil la alte atacuri ale maladiei prin alti agenti, si ei, prostii, nenorocitii, bibicii se asteapta sa iti gasesti pe altcineva cat mai repede(adica alt agent patogen), dar e bine sa ii lasi sa creada, ca te mai distrezi si tu.

Adica da, e cu happy end.

Apoi mie asa mi s-a povestit ca este, acuma nu stiu, o fi, n-o fi, n-am de unde sa stiu, zic si eu ce-am auzit de la altii.

In continuare el si ea (cei 2 din cafenea) merg intr-o camera cu lumina galbuie, ca pe o scena uitata, la teatru, unde actorii au uitat ca sunt actori, ca publicul a plecat, si ei isi joaca la nesfarsit  rolurile. Care roluri? Rolurile unor straini pusi sa convietuiasca acolo, unde nu stii niciodata cat timp trece, ce anotimp este si cat timp a mai ramas. [Mi-a placut cum este realizata mixtura dintre epic si teatru.]  Nu stii daca ei se cunosc, daca se iubesc, daca sunt straini sau poate acolo au fost dintodeauna. Nu stii nimic, nici ei nu stiu, ei decat repeta acelasi act la nesfarsit, fara sa evolueze, fara sa se schimbe, fara emotii, poate fara sentimente. Cartea e ilimitata, nu are final, si dupa modul in care naratiunea debuteaza, nici un inceput precis nu are. Dupa ce intorci ultima fila a cartii, ai impresia ca s-a incheiat doar un capitol, ca mai dai o foaie si ai sa ii intalnesti iar pe ei doi, in camera de langa malul marii, in lumina palida, galbuie, venita de la lustra din centrul tavanului, inveliti in cearsafurile albe, ea cu matasea neagra pe fata, si el intors cu spatele, gandindu-se;… pe fundal zbatandu-se a moarte valurile…

Pana la urma, o carte se simte. Iar Ochi albastri, parul negru e o carte care se simte monstruos, El si Ea sunt perechea originara bantuita de nelinisti moderne, sunt androginul scindat pentru totdeauna… cel de-al treilea El e liantul intre cei doi.Este genul acela de carte pe care o traiesti pana la ultimul cuvant… Se prea poate ca limbajul sa fie putin pretentios, dar asta nu diminueaza din farmecul propriu al romanului. Cartea nu este deloc voluminoasa, ea insumand cca 100 de paginute, insa  daca te pierzi printre randuri risti sa te reintorci cateva pagini in urma pentru a fi sigur ca ai inteles intru-totul sensul dialogurilor.

Personajele lui Marguerite Duras sunt in acelasi timp abstracte, comune si banale. In cartea asta, asa cum am zis mai sus, nu foloseste nici un nume propriu, cei despre care scrie sunt “femeia” si “barbatul”, sunt “ea” si “el”. Isi abstractizeaza atat de mult personajele incat fiecare propozitie noua, fiecare dialog initiat, fiecare descriere  reprezinta o provocare pentru cititor/spectator. O provocare la gandire, la interpretare, la completare, ceva de genul fill in the blanks.

DICK OCHI-DE-MORT

Autor: Kurt Vonnegut

Nationalitate: americana

Titlu Original: Deadeye Dick

Anul aparitiei: 1982

Vonnegut e un maestru al absurdului, el a creat pentru mine acea lume posibila si, cum ii zic eu, "un neverending time", adica timpul acela care nu se termina niciodata, desi cortina a fost trasa, te astepti sa il vezi pe Rudy Waltz intr-o farmacie scriind singura lui piesa de teatru "Katmandu", pe Felix Waltz sa-l auzi la radio, pe Ceila Hoover cu pantofii in mana umbland pe strazile Midland City-ului in noaptea dinainte de absolvire, pe Hyppolite Paul incercand sa transfore un mort intr-o stafie umblatoare. E o lume pe care Vonnegut o creaza cu atata usurinta, o piesa de teatru jucata in cel mai real mod posibil. Personajele lui nu sunt usor de uitat, desi marcate de simplitate, invaluite in pelerina ludica a tragico-comicului, ele confera romanului intregul deliciu. E o carte pe care o recomand cu caldura.

Desi recomandarile ar fi sa nu incepeti cu ea daca nu ati mai citit nimic de Vonnegut (umbla vorba ca mai degraba sunt recomandate pentru inceput "Leaganul pisicii" si/sau "Abatorul cinci"), insa la mine ea e prima carte de Vonnegut citita, si nu pot spune decat ca m-a incantat, desi firul narativ se dezvolta mai greu la inceputul cartii si te acomodezi mai greu cu stilul tragico-satiric pe cae il abordeaza.  Cartea necesita o doza mare de atentie pentru a putea gasi strecurat, printre randuri, acel ceva care face ca intamplarile sa se succeada aparent random… mana destinului.

COLECTIONARUL

Autor: John Robert Fowles

Nationalitate: britanica

Titlu Original: The Collector

Anul aparitiei: 1963

***

Cred ca este printre putinele carti, daca nu chiar singura, pe care am citit-o stiind dinainte deznodamantul. De regula daca aflu deznodamantul unei carti, sau amanunte cruciale din desfasurarea actiunii nu ma mai ating de cartea respectiva. E regula si pentru filme. E un sentiment ciudat cand stiu deja ce urmeaza.  Nu neaparat ca imi piere interesul, dar pur si simplu nu mai pot empatiza eu cu fiecare personaj in parte, nu mai sunt acolo cu ei, sunt undeva "deasupra" lor pentru ca stiu deja ce urmeaza sa li se intample. Oricum, revenind la Calibanu nostru.

"Colectionarul" am citit-o cand lucram la RE/Max. O aveam mereu in geanta si cum prindema 10min libere o deschideam pe furis. Ma mai prindea sefa, ma mai scuzam…dar nu ma puteam abtine. Subiectul cartii, dupa cum am spus, il stiam de la profesoara de Teoria Literaturii. Asa m-a enervat cand a spus si finalu. In cele din  urma am mers la Humanitas, am tras doua guri de aer in piept si am cumparat-o. De aici pana la a o citi nu era cale lunga.

Povestea debuteaza cu prezentarea lui Frederick Clegg care ne este ilustrat  ca un sociopat, crescut de matusa sa, obisnuit sa aiba grija de fiica invalida a acesteia, si desigur privat de afectiune si intelegerea acestora; singura lui dragoste fiind aceea pentru fluturii pe care ii si colectioneaza. In taina  nutreste o pasiune pentru Miranda, o frumoasa tanara in varsta de 20 de ani, studenta la Arte in Londra, insa este incapabil sa o abordeze in vreun fel din cauza aptitudinilor sociale foarte putin dezvoltate. Un eveniment neasteptat ii schimba lui Frederick  toate perspectivele: castigarea unei sume mari de bani la Pronosport. Odata cu incasarea acesteia Frederick achizitioneaza o casa undeva, departe de oras, unde avea sa o  invite pe Miranda sa locuiasca acolo o perioada. 

Odata ajunsa acolo, Miranda, realizeaza ca are de-a face cu un obsedat asa ca incearca prin toate metodele sa il convinga cumva sa o lase sa plece: ii promite ca nu va spune nimanui nimic despre el, convine sa ramana acolo 1 luna, il convinge sa o lase sa le scrie un bilet parintilor ei sa-i anunte ca este bine, incercand odata cu scrisoarea sa strecoare si un bilet in care explica pe scurt cu adevarat ce i se intamplase. In cele din urma ajunge sa vrea sa il seduca, sa i se daruiasca crezand ca poate asa isi va recastiga libertatea. Bineinteles ca planul esueaza pentru ca ea pentru Caliban nu era o femeie. Adica, nu o privea ca pe una. Pentru el era inca o achizitie, cea mai importanta, ceva ce trebuie privit, admirat asemenea colectiilor intregi de fluturi. Pe mine jurnalul Mirandei m-a cutremurat. Cum se lupta pentru viata, cum lucrurile care atunci cand era afara ii pareau nesemnificative acum aveau o importanta cruciala. Si cat de mult avea nevoie de cei din jur pentru a fi. Ce m-a impresionat a fost acel "te-am iertat" al Mirandei spus in ultimele clipe de viata.

Despre Frederick… aici parerile sunt impartite. Pe de o parte se poate spune ca modul in care a actionat e firesc deoarece necunoscand oamenii, lipsa lui totala de empatie si achizitionarea Mirandei ca pe un trofeu, il absolva oarecum de vina. El nu stie ca ceea ce face e gresit, el nu o lasa pe Miranda sa moara din rautate. Pentru el ea e ca un fluture. Ori cand omora fluturii nu se gandea la sentimentele lor. Ii voia acolo pentru el si atat. Chiar si morti. Dar sa fie ai lui. Pentru colectie. De dragul ei. Pe de alta parte, ceea ce face el este un act teribil si de neiertat. Nu doar ca priveaza un om nevinovat de libertate, dar il si lasa sa moara fara sa depuna prea multe eforturi sa fie salvat.

Pe mine ce m-a cam indispus au fost constrastele prea stridente dintre cei doi. Miranda fata culta cu simt artistic, Frederick lipsit total de simt estetic, Miranda studenta  provenita dintr-o familie buna, care i-a oferit toata afectiunea si sprijinul de care a avut nevoie, Frederick lipsit total de asa ceva. Miranda fata populara, inteligenta, cu multi prieteni, cunostinte, Frederick introvertit, lipsit de capacitatea de a socializa. Si tot asa. Poate nu ar fi trebuit sa fie atat de clara  antiteza dintre cei doi. Oricum, cartea e exceptionala. Am vazut si filmul. E reusit. Printre putinele  ecranizari care mi-au placut, desi, filmul fiind facut prin `59  parca are ceva teatral in interpretarea actorilor. Sau cel putin asa mi s-a parut mie.