Zilele trecute m-am întâlnit cu S., o fostă colegă din şcoala generală. Am mers să îmi fac cumpărăturile în Carrefour şi ea era manipulant marfă acolo. M-a claxonat cu maşinăria aia care se plimbă printre rafturi, m-am întors surprinsă pentru că nu încurcăm deloc circulaţia.
-Hey Ana, ce faci? m-a întrebat ea cu o voce greoaie, apăsată. M-am întors şi m-am uitat atent câteva secunde. Nu o recunoscusem iniţial, ceea ce nu mi se întâmplă. M-am întâlnit cu colegi de grădiniţă de care îmi aminteam şi pe care i-am recunoscut. Dar pe S. nu.
-Bună…i-am răspuns cu jumătate de glas, încercând să surprind în înfăţişarea ei trăsăturile cuiva cunoscut.
-Sunt S, colega ta din V-VIII. Nu mă mai recunoşti? M-a întrebat ea zâmbind amar, ochii ei limpezi şi vioi erau acum ca două pâcle de ceaţă care mascau forţat o suferinţa greu de descris.
Cu S m-am înţeles bine toată generală. Era genul de persoană care ştia să te surprindă, care găsea ceva frumos în fiecare lucru mărunt. Avea atunci un păr blond auriu lung pe care şi-l revărsa pe spate asemenea unei cascade de lumina. S. era talentată la orice. Picta frumos, avea o voce impresionantă, era olimpică la literatură şi chiar publicase ceva în revista şcolii. Voia să devină artistă. Şi avea tot talentul şi toată determinarea din lume pentru a o face. Putea să fie chiar model având în vedere că nu-i lipseau calităţile necesare. Dar ea alesese pictura şi literatura. Şi acum îmi amintesc o poezie de-a ei pe care i-o dedicase fluturelui mort de pe pervazul bunicii. Versurile ei erau calde şi senine, citindu-le nu numai că ţi-ai fi dorit măcar pentru un moment să vezi lumea prin ochii ei, dar puteai să empatizezi atât de bine cu fiecare personaj, cu fiecare metaforă atât de natural ivită printre rânduri.
-Hey…ce faci aici? Nu ne-am mai văzut de o veşnicie. Ce mai e nou? Ai terminat Artele?
-Haha, nu…erau visuri de copil inconştient. Sunt măritată de 5 ani am acasă 2 copii şi nici măcar liceul nu l-am terminat. Nu vezi? Până şi părul îmi e scurt, mi-am intrat în rolul soţiei şi al mamei mai bine decât mi-aş fi închipuit. Trebuie să plec, altfel mă vor certă superiorii că nu îmi fac treaba. Uite numărul meu de telefon, sună-mă cândva să ieşim la o poveste.
Mi-a întins o foiţă pe care notase cu acelaşi scris caligrafic şi ordonat numărul ei. Am rămas surprinsă să văd că un suflet de artist s-a pierdut în banal, în rutina şi în viaţa care i-au răpit visele şi inocenţă. În perioadă liceului mă mai gândeam la ea. Şi mi-o imaginăm pictând sau scriind poezii sau proză despre fluturi şi iubiri neîmpărtăşite. Mi-o imaginam în faţa oglinzii implentindu-şi părul… Oamenii se schimbă, viaţa îi transfoma în maşinării fără visuri, fără idealuri inale. Rutina şi societatea ucid sufletul creator, torturându-l cu cruzime până când are să moară în el ultima fărâmă de creaţie…
Nu ştiu dacă am s-o sun pe S…mi-ar plăcea să vorbesc cu ea, dar nu cu femeia din supermarket ci cu S care credea că fluturii sunt sufletele oamenilor care au murit timpuri pentru un ideal, care îmi promitea că îmi va picta portretul după ce va termina Artele, care ironiza societatea şi lumea oarbă în care trăim… S de acum…e prototipul femeii banale, care şi-a înăbuşit visele, lăsându-le să plece din sufletul ei pentru totdeauna…
.png){kind=small}
<
Because they change—…
Zilele trecute m-am întâlnit cu S., o fostă colegă din şcoala generală. Am mers să îmi fac cumpărăturile în Carrefour şi ea era manipulant marfă acolo. M-a claxonat cu maşinăria aia care se plimbă printre rafturi, m-am întors surprinsă pentru că nu înc…
Because they change……
Zilele trecute m-am întâlnit cu S., o fostă colegă din şcoala generală. Am mers să îmi fac cumpărăturile în Carrefour şi ea era manipulant marfă acolo. M-a claxonat cu maşinăria aia care se plimbă printre rafturi, m-am întors surprinsă pentru că nu înc…
[...] This post was mentioned on Twitter by Cenusa de Trandafir, strumfita cu esarfa. strumfita cu esarfa said: Because they change… http://goo.gl/fb/KejfO [...]
Watch and learn, Strumfy… watch and learn.
trist… I guess. avea toate sansele sa faca ceva extraordinar din viata ei, insa… :-s
This is sad!
(offtopic, Strumfito vrei sa faci un schimb cu suetecufete.ro? l-am lansat de curand si incerc sa-l cresc marisor, thx)
Poate ea se simte destul de fericita si acum, cine poate sti…
E normal ca unii oamenii sa se schimbe…la un moment dat trebuie sa alegi ce faci cu viata ta si sunt situatii în care nu poti sa le faci pe toate,nu atat de bine cum ti-ai fi dorit si asa începi sa renunti pe rand la multe, chiar si la visele tale.
dar poate ca asta a ales ea singura .. sau poate nu e cum a visat, dar cred ca e multumita de copii ei ..
Oamenii se schimba in timp, visele si dorintele se pierd, ajungi sa te limitezi la o rutina de genul munca-acasa-copii-pensie-consciug si timpul trece aiurea fara sa realizezi mare lucru in viata.
Cum zicea si Andrei "Poate ea se simte destul de fericita si acum…", ma gandesc ca fericirea si multumirea respectiva se adreseaza in special celor cu o gandire foarte limitata (cum si religia mentioneaza de fericiti saraci cu duhul, cu cat o persoana e mai proasta cu atat se multumeste mai repede si se considera fericit. )
Da intr-adevar oamenii se mai schimba. Mai grav e cand te schimbi atat de mult incat tot ce te definea inainte a disparut si devii alta persoana. Trist.
Aceasta scurta povestire poate avea 2 directii: una fantastica, in care se petrece o drama a eroinei supusa destinului crud care o impiedica sa devina (orice ar fi vrut ea sa devina) si care se complace intr-o situatie "obscura", dar care viziune poate idealista apartine artistului ce suprinde mental drama mentionata si o directie reala in care sunt doua personaje care au crescut si s-au maturizat, fiecare alegandu-si si construindu-si drumul, dar dintre ele, unul s-a hotarat sa se implineasca prin statusul lui, prin familie, copii, facand compromisuri si sacrificii pentru a-si atinge scopul. De ce as crede ca unul care ajunge mai usor la telul propus ar fi mai de apreciat decat unul care munceste mai mult? Si ca sa raspund unora, cred ca mai prost e ala care crede despre altii ca-s prosti cand nu-i intelege. Daca as fi un romantic, as spune ca in pofida modernitatii care instituie faptul ca noi ca persoane (individualiste si alienate) trebuie sa accedem si sa ne realizam doar prin super-cariere si sa ne profesionalizam atat incat sa uitam ca suntem niste fiinte si in afara muncii si a societatii (un artist recunoscut e unul comercial), mai exista printre noi oameni care isi doresc putin dar de calitate, bucurii marunte dar care ne presara continuu fericire in vietile noastre la fel de marunte. Una e sa fii limitat si alta e sa fii restrans. Eu as merge mai de parte cu aceasta povestire si idealizand-o in continuare, as spune ca S. viseaza si acum la fluturi si-si invata copiii sa viseze si ei si le spune povesti frumoase despre bunici si fluturi si copilarie frumoasa. Bineinteles ca adevarul il stie doar S. si doar ea apreciaza sau nu viata pe care o duce, noi doar ne dam cu parerea …
ai scris frumos…
Alegerile pe care le facem, și care uneori se dovedesc a fi greșite… cât de cunoscut îmi sună asta…
Poate ca a fost alegerea ei si e mai fericita asa. Cine stie, poate ca a dat de un idiot, care si-a batut joc de ea si a transformat-o… Sun-o si iesiti la o poveste, amintirile merita intotdeauna reinviate, daca au fost frumoase.
Păcat …
@Bogdan (: hah.
@nevinovat, @Anda Z, @Bratu Marius, da, asa am zis si eu…
@evergreen: Am rezolvat cu propunerea ta. Mult Succes!
@Andreihappyday: Fericita nu cred ca este, nu putea sa se schimbe atat de mult intr-un deceniu…pacat ca si-a sacrificat nu doar visele de odinioara pe care acum le numeste "prostii" cat si talentul ei creator.
@Pisi: da, a ajuns sa se refugieze probabil in copiii ei, in familia fericita pe care acum crede ca o are alaturi.
@Geo: din pacate toti ajungem sa ne pierdem in rutina, sa ratacim prin viata fara sa realizam mai nimic din ce visam odata, and yea…it`s damn sad…
@Michael: total de acord cu tine. Iti multumesc ca ti-ai facut curaj sa comentezi pe blog la aproape un an de cand il citesti constant. (:
@Georgian: ar fi fost frumos sa simt in vorbele ei macar o urma de regret pentru visele si idealurile uitate. Dar nu am simtit decat resemnare in fata unei vieti pe care atat de simplu disimuleaza ca o multumeste si o implineste
@Virgil: iti multumesc, venind din partea ta e un frumos compliment. *blush*
@S.: tuturor ni se intampla asta, doar ca..ar fi frumos sa nu uitam de unde am plecat si ce drum vrem sa urmam.
@Stefs: cred ca asta am sa fac. Sa vad cand imi fac curaj…E vorba de cineva cu care nu am mai schimbat o vorba de ani de zile.
Trist ca se intampla asta..:( Dar, asa cum zicea cineva mai sus..poate ea e chiar fericita si se simte implinita..n-ai de unde sa stii!
Mda, să renunţe la visurile ei pentru ce? O căsătorie.. Patetic. Şi păcat.
Nu viaţa ne schimbă, ci noi ne lăsăm în voia întâmplării, fără să luptăm pentru visurile noastre. Scuză-mă dacă simţi răutate in cuvintele mele, dar urăsc mediocritatea şi mă oftic pentru oamenii care au renunţat la visele lor, mai ales artiştii uitaţi în timp. Fir-ar..
Cu drag,
Cameleona
Visurile lor*, scuză-mă, greşeala mea.
Daca ti-a dat numarul, inseamna ca i-ar placea sa discutati. Sun-o si iesiti la "una mica". Faptul ca nu si-a indeplinit visele din copilarie nu inseamna nimic. Si eu am avut vise si s-au dus pe copca. Si am gasit implinirea in altele si sunt fericita. Faptul ca are 2 copii este si asta o implinire, chiar daca si-a inchis usa fata de vechile idealuri. Si totusi, poate invata copiii sa simta frumosul, poate smulge niste minute pentru vechile pasiuni, nu inseamna ca i-a luat careva talentul sa imaginatia.
Este limitata doar daca doreste ea sa fie asa. Scoala se poate face si la 70 de ani. Eu nu as vedea deci totul atat de negru. adevarat ca viata ne-o mai trage uneori, dar oricand te poti re-defini.
@deea: intr-adevar, poate acum asa e fericita, desi…tot nu pot sa nu ma gandesc la cat de multe lucruri minunate ar fi realizat daca si-ar fi urmat visele.
@Cameleoana: da, totul tine de alegeri…algeri mai bune sau mai putin bune, insa de cat de benefice pentru noi sunt alegerile dintr-un anumit moment aflam ulterior, si foarte multi dintre noi alegem la repezeala, uitand probabil de importanta fiecarei mici alegeri in parte si cat de importanta poate fi ea pentru viitorul nostru.
@dojo: Sunt lucruri care te implinesc in anumite momente si care in timp isi pierd din intensitate, iar bucuria pe care ti-o aduc e din ce in ce mai mica, dar eu sunt convinsa ca undeva in sufletul ei si-ar fi dorit sa isi implineasca macar o parte din visuri, si e pacat ca s-a lasat purtata de alegeri care probabil o vor impiedica sa mai simta aceeasi chemare pentru creatie ca odinioara.
Hmm , ce trist .. Chiar azi ma gandeam cum fiecare coleg a luat-o pe drumul lui in viata dupa liceu . Ma gandesc ca niciunul din noi nu am ajuns sa facem ce ne-am dorit si ce ne-a placut.
Te citesc de cateva zile bune si nu am zis nimic de teama sa nu rup magia fiecarei postari
. Scrii frumos, din suflet si cu suflet!!! Gata, am decis!
so sad..:( e trist sa vezi ca oamenii cei mai visatori cei mai optimisti si cu sansele cele mai mari de a transforma visele in realitate se abat de la drum..:(
Offtopic: ce spui de un schimb de link-uri cu http://myblog13.wordpress.com?)
@Cris-Mary: Din pacate putini reusesc sa nu se abata de la drumul lor si se pierd in rutina zilnica, uitand se pare ceea ce visau.
@Laura: iti multumesc din suflet pentru aprecieri.
@My life in few words: da, sad but true…
@Georgian: Ai inteles gresit atitudinea mea fata de S. Eu nu am judecat-o pentru ce e acum, nu am exclus niciodata posibilitatea ca ea sa fie de fapt multumita si fericita in status quo-ul de acum. Pe mine m-a intristat s-o vad asa deoarece stiam ca putea face ceva cu talentul ei si a ales sa nu faca nimic, cel putin din cate mi-a dat de inteles. Ea a numit “prostii” toate acele visuri dupa care tanjea si despre care vorbea cu atata inflacarare, insa simt ca nu e in totalitate vina ei ca a ajuns “asa”. Stiu ca nu avea o situatie foarte buna si probabil a fost nevoita sa renunte si sa se conformeze. Sunt multe variabile care trebuie luate in calcul, cert e ca nu poti ramane indiferent cand vezi pe cineva cunoscut cum, poate fara voia sa, isi iroseste in zadar talentul si isi inabuse chemarea creatoare.
****************************************
http://www.youtube.com/watch?v=ZzQwkk_jRdQ&feature=player_embedded
@ştrumfiţa cu eşarfă: chiar daca faci apologia artistului "rupt din soare", tot nu ai cum sa stii ce ar fi putut deveni S., poate nu ii era "scris" sa ajunga o mare artista, asta iti imaginezi tu acum, mistificand trecutul; ma gandesc la faptul ca, atunci cand erati colegi, poate avea o oarecare inclinatie, dar poate nici tu sau voi nu puteati aprecia obiectiv natura fiintei ei sau poate acum ar putea sa fie altceva mult mai bine. Este foarte posibil sa nu-si fi gasit inca menirea si sa nu fie nici una (artist) si nici cealalta (sotie si mama). Este destul de nociv sa gandim ca toti am putea fi mult mai buni, mai fericiti, mai destepti, mai bogati, etc., din moment ce ne comparam tot timpul cu altii; tot asa, repet, este absolut cretin sa crezi doar in preamarire … de ce trebuie sa fim neaparat imaginea idealizata din ochii parintilor, profesorilor, colegilor, sotilor, copiilor? Sau nu suntem oameni si nu avem voie sa dezamagim, nu ne putem implini decat prin ochii altora? Ce e rau in a fi un sot si un parinte bun? De ce ar trebui sa fim o dezamagire pentru altii care au crezut ca vom deveni "cineva"? Nu putem fi si noi fericiti asa cum suntem pentru ceea ce suntem, cu ale noastre bune si rele, fara a fi "blogger-pseudoscriitor" sau visator-singur-fara obligatii? Este trist ca tu o vezi ca pe o fiinta banala si o stigmatizezi, fara a-i intinde eventual o mana de ajutor (asta in ideea in care ar avea nevoie de ajutor, dar poate nu). Dau un exemplu mult mai crud: era un regizor care cersea la Universitate si toata lumea il compatimea, aducandu-si aminte ca era bunicel … si pentru el viata a asternut doua drumuri – unul pe care l-a ratat si unul pe care a apucat, dar nimeni nu stie ce s-a intamplat in sufletul lui – a meritat sau nu? Ar fi ideal ca la sfarsitul vietii noastre (fie ea de artist sau de parinte) sa putem spune: o calatorie grea, cu zile senine si ploi, dar cu un apus atat de frumos!
Cu multa placere
, mai ales ca nu e un compliment gratuit 
. Desi nu as fi crezut, datorita blogosferei, am descoperit oameni minunati! 
.
Ai dreptate, e greu de crezut ca o tanara (nu ma refer strict la colegata ta, S. Am si eu numeroase colege de liceu in aceeasi situatie) care are planuri marete de viitor, se schimba la 180 de grade. Bine acum aceste schimbari iti pot fi si impuse de viata…
E trist. Suna trist, dar poate sufletul ei a ramas acelasi, poate visele ei s-au reintruchipat sub forma celor 2 copii … sau poate nu. Nu avem cum sa-i salvam pe poti. Traim si actionam in mare parte din cauza unor nevoi generate de o societate care oricum nu da doi bani pe noi. Alegem. Fortat sau nu, trebuie sa ne descurcam.
Probabil acea S. care credea in fluturi inca mai este ascunsa sub cea care-a devenit odata cu trecerea timpului.Se zice ca unele lucruri nu se schimba niciodata,adica indiferent de ce si cat altereaza trecerea timpului,tot raman amintirile,nostalgia,esenta sufleteasca ca o marturie a ceea ce a fost candva.In plus…sunt zeci de persoane care ar fi putut avea potential in domeniul artistic,un potential urias chiar,insa care din cauza mentalitatii de "artistii sunt muritori de foame/go get a real job!" s-au reprofilat spre ceva care sa le aduca banii pentru painea de zi cu zi.Cum ar fi ea,care lucreaza intr-un supermarket.E pacat de talentul pe care zici ca l-a avut,dar pana la urma fiecare ne hotaram drumul pe care vrem sa-l urmam si e posibil ca ea sa-si fi lasat idealurile tineretii in favoarea altora mai realiste pentru viata de adult pe care trebuie sa o infrunte:D
Si totul pentru ca,viata vine tiptil, schimband inocenta in maturitate prematura. Responsabilitatile si nevoia de "supravietuire" te fac sa uiti toate planurile, visele si dorintele ce le aveai cand erai copil, traind astfel in "zbuciumata lume a adultilor". Devii practic un robot, trist si singur…cautator de noi idealuri, dar fara pic de dorinta sa schimbi lucrurile, sa iti schimbi viata. Si cum eu sunt pesimista, sunt convinsa ca majoritatea vom ajunge asa. Mici robotei meniti sa facem totul ca la carte, sa fim mamica, taticul sau bunicuta perfecta. E trist, nu?