să (mă) explic: el greșește prima oară (profesional), acceptînd să o trateze pe propria soție. a doua oară cedînd relației sentimentale: făcînd dragoste cu ea în timpul terapiei, contrar propriilor opinii, lucru evident lăsat să transpară în film în scenele dinaintea plecării lor la casa de vacanță. prin toate demersurile lui, o transformă fără să vrea într-o prizonieră a unui univers restrîns în care poate opta doar pentru durerea firească asociată pierderii copilului sau pentru dragostea obligatorie datorată soțului, care ca imagine și acțiune este un obstacol în consumarea firească a durerii, doliului, etc. ce alege ea cred că este evident, combinația celor două extreme ale acestui univers.

izolarea acestui conflict în a doua parte a filmului (scenele de la casa din pădure) duce la escaladarea de către fiecare a dilemelor pe care le proiectează fiecare asupra partenerului și asupra propriei persoane prin prisma amintirilor și analizei unor factori care prin firul epic ies pe parcurs din anonimatul banalului și a uitării:

- scena de dragoste de la începutul filmului aruncă vina în mod egal pe amîndoi.

- ea se reanalizează la casa de vacanță prin prisma studiului făcut pe subiectul acut al vrăjitoarelor: femei care și-au obținut viața prin manipulare, influență, mijloace alternative la o lume veșnic și istoric a bărbaților.

- revelația LUI asupra acestor preocupări ale ei atrage o interpretare eronată în peisajul global care oare nu cumva este denaturat de o oarece sensibilitate (de moment oare sau mai importantă?? – să nu uităm că și el, marele psihanalist este în doliu…). de aici poate neînțelegeri ale unor fapte ciudate: rănile de la picioarele copilului se pot datora strict modului în care s-a petrecut accidentul.

consider finalul revelator: El e bruta și emoția egoistă. Deși e puternic, supraviețuind mutilărilor oribile: cele fizice asupra lui și cele sentimentale date de automutilarea soției dusă pînă la esență (clitorisul) și chiar eliberîndu-se de această greutate (mare simbolism legarea greutății de picior, mai bine zis fixarea ei…). în momentul în care se eliberează el are de făcut o alegere: să continue să ducă această cruce sau nu???

ce alege el? cale cea mai ușoară: ucide însăși iubirea, cea care fusese la un moment dat primordială și care ar fi putut deveni totală în cazul alegerii celeilalte opțiuni: iertarea și eventual chiar uitarea.

penultima scenă a finalului cu el în mijlocul naturii ilustrează cred drama eternă a singurătății bărbatului pus în fața dificilei sarcini de face alegeri privind viața versus altceva (propria viață, o viață mai rea, propria conservare, etc).

ultima scenă ne prezintă și rezultatul acestei alegeri la scara civilizației umane: cohorte de femei brutalizate, neînțelese, ucise… de către cine oare sau mai bine zis de către ce? de către alegeri făcute de bărbați.

antichristul e el prin greșeala de a nu fi încercat mai mult și de a se lăsa păgubaș cînd toate puteau fi uitate și iertate; dar wtf, și isus pe cruce a avut un moment de pierdere…

antichristul e ea prin greșeala de a nu se fi ridicat în nici un moment în fața unui destin implacabil și repetabil…

antichriști sînt amîndoi pentru că puteau de la bun început să înțeleagă că dragostea la care ajunseseră mai includea încă ceva care a zburat ca un înger pe geam protejat de indiferența lor supremă…

mie mi-a plăcut filmul… (la nebunie chiar ).

cred că almodovar dacă l-a văzut e și acum cu mucii în batistă. este cel mai frumos film feminist pe care mi-a fost dat să-l văd.