Primul film regizat de François Dompierre.

Filmul debuteaza cu intoarcerea lui Allison in LA pentru 2 zile. In noaptea de dinaintea plecarii ei il suna pe Wes sa ramana peste noapte la el.  Ceea ce mi s-a parut oarecum bizar e ca, desi acesta din urma n-o mai vazuse de un an, nu afiseaza niciun fel de entuziasm. Imi place ca nu avem de-a face cu o sumedenie de personaje banale si plicticoase. Parca Allison si Wes traiesc intr-o clepsidra unde timpul a uitat sa se scurga. Nu aflam pe parcursul filmului mare lucru despre cu ce se ocupa fiecare in viata de zi cu zi, si nici amanunte personale, ceea ce faciliteaza empatia privitorului.

Intr-una din scene, Wes o intreaba pe Allison cum e viata in Tokyo. Dupa care scena se taie si urmeaza o alta in care o gasim pe Allison in bucatarie, taiand ceva  legume, si apoi iar scena cu cei doi in care ea raspunde ca se simte singura. E  uimitor cum o scena atat de simpla te face sa patrunzi  atat de  usor in mintea personajului. E genul de film pe care trebuie sa il vezi de cateva ori sa il intelegi cum trebuie. La o prima vizionare tot astepti sa se intample ceva, iar la finalul filmului iti dai seama ca  povestea e marcata de un X eveniment care zdruncina destine. (nu va zic ce eveniment, sic!) All in all, e un film despre doi oameni banali, comuni, un el si o ea care pot fi oricine, oricand.  Insa maiestria cu care banalitatea este  combinata cu fluiditatea si simplitatea replicilor face ca  filmul sa para desprins din orice realitate..