E de ştiut că noi, femeile, ne batem cu pumnul în piept că vrem sinceritate din partea celor apropiaţi: iubit, prieteni, colegi. În toate descrierile pe care le facem despre noi spunem de fiecare data că suntem sincere, deschise şi că spunem lucrurilor pe nume fără să menajam. Nu numai că e o mare şi colorată minciună, dar e şi o dovadă crasă de ipocrizie mascată. Să fim serioşi, o femeie nu va aştepta niciodată sinceritatea absolută ci adevărul, dar adevărul pe care vrea ea să îl audă.
 
 Un adevăr nu e intotdeauna sincer, însă o sinceritate spune mereu adevărul…
 
 Să luăm de exemplu o situaţie destul de comuna în rândul reprezentanţelor sexului frumos şi sălbatic. Ea e părăsită de iubirea vieţii ei şi se întâlneşte cu prietenele ei să îşi verse amarul în cafeneaua de la colţ. Ce aşteaptă ea de la ele? Să-i spună cumva că şi ea e vinovată de despărţire? Să-i spună că dacă era mai puţin posesivă şi geloasă Mr. RightOneforher nu ar fi plecat niciodată? Că dacă înceta cu scenele şi certurile doar pentru că era ea prost dispusă, nu ar fi părăsit-o? Nuu, în niciun caz. Ea aşteaptă ca prietenele ei să o încurajeze că oricum nu era el potrivit pentru ea, că va găsi pe altul de o mie de ori mai bun şi mai înţelegător, şi că fostul era oricum aşa şi pe dincolo. Chiar dacă el nu era şi chiar dacă ele nu gândesc nici pe departe urât despre el. Dar prietenele nu or să fie niciodată sincere în totalitate. Pentru că dacă ar fi în secunda doi, domnişoara rănită ar trânti uşa cafenelei şi nu ar mai vrea să le vadă niciodată. Şi aşa ne amăgim că primim adevărul din partea prietenilor noştri când de fapt nu ne spun decât ceea ce ştiu că vrem să auzim.
 
 E greu să acceptăm că oamenii nu sunt sinceri şi veţi spune că nu e aşa, că de fapt voi spuneţi mereu, fără menajamente  şi cu toată sinceritatea, ce aveţi pe suflet prietenilor voştri. Hai măcar de data asta să fim sinceri. Ştiţi bine că nu o faceţi de teamă că-i veţi răni. Şi preferaţi să spuneţi un adevăr nesincer pentru a vă proteja persoanele dragi. Nu e de condamnat, aşa facem toţi, dar ce e de blamat e faptul că puţini sunt aceia care recunosc faţă de ei înşişi că nu sunt sinceri. Şi aici vorbim de lipsa sincerităţii faţă de personale apropiate, nu am adus în discuţie cunoştinţele, colegii…la acest nivel de relaţionare lipsa sincerităţii e un eufemism pentru ipocrizie. Şi asta nu pentru că noi am fi prin definiţie nişte mincinoşi notorii, ci pentru că societatea are setul ei de reguli de conduita pe care fie ca vrem, fie ca nu, trebuie sa il respectam. (V-am zis cat de mult urasc acest "trebuie"? daca nu v-am zis inca, o sa va zic intr-un viitor articol).

Cred că am mai zis pe blog de nenumărate ori că toamna este anotimpul meu preferat. Iubesc toamna pentru aroma amintirilor din trecut, pentru dulce amăruia melancolie care îmi invadează sufletul. Pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte de cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile. Pentru că toamna aduce cu sine vremea de altădată când toate grijile şi frământările erau mici şi  totusi pentru mine la acea vreme atat de importante. Pentru că vântul rece miroase a plăcintă cu dovleac şi a gutui încălzite pe sobă…

Pentru că ploaia rece mă trimite în culcuş, sub păturică, de unde scot doar mâinile pentru a citi o carte, a bea un ceai fierbinte sau pentru a tastă la laptop. Pentru că străzile vesele şi vii sunt acum calme şi neprimitoare, solitare şi nesfârşite, iar zgomotele zilelor de vară se pierd în eter şi nu se mai aud decât picăturile ploii şi sunetul lin al vântului. V-aţi gândit de cât de puţine anotimpuri tomnatice ne bucurăm? de foarte puţine. Şi atât de repede vin şi trec şi lasă în urma lor dulcea amăgire a tinereţii. Aş vrea să fie un an doar toamnă. Sau poate doi, sau poate pentru totdeauna. Aşa poate nu aş mai rătăci printre himere şi aş fi mereu conştientă de ceea ce suntem şi de ceea ce nu vom ajunge niciodată să fim.

"A wind has blown the rain away and blown the sky away and all the leaves away, and the trees stand. I think, I too, have known autumn too long." (E. E. Cumming)

 Azi rămân în profundă contemplaţie, o să dansez în melancolie şi o să iubesc toamna din nou. Va las în compania a două ode minunate aduse celui mai frumos şi mai profund anotimp. (Dacă mai ştiţi voi şi altele, împărtăşiţi-mi-le, va rog, pentru ca astazi ratiunea si simtirea vor semna tratatul de pace, azi si doar azi amandoua vor fi prietenele mele si ne vom intelege perfect in lumea mea ideala)
 

Am rămas nemişcată secunde, minute, ore sau cine mai ştie? aceleaşi albe eternităţi de-o clipă, ca odinioară. Teo rămăsese nemişcat şi părea dezamăgit dar faptul că eram încă acolo l-a determinat să înceapă istorisirea. Era agitat şi se plimba dintr-o parte în alta a camerei. A mers în bucătărie şi şi-a adus o scrumieră pe care a aşezat-o în mijlocul sufrageriei. Nici mai la dreapta, nici mai la stânga. Exact în mijloc, cu o precizie de matematician, fără nici cea mai mică ezitare. Şi-a aprins o ţigară, a fumat jumătate din ea şi a stins-o. M-a întrebat dacă nu vreau să-mi aprind şi eu una. Am dat din cap în sens negativ, continuând să scrutez cu privirea fiecare colţisor al camerei, care, pentru prima dată, îmi părea total străină şi nefamiliară.
 
 -Ştii, am sperat să pot amâna acest moment la nesfârşit, dar din nefericire amânarea e doar o amăgire mascată. A întârzia lucrurile nu înseamnă că ele dispar, şi cu atât mai mult efectele lor. Ele sunt acolo şi îţi rod neîncetat conştiinţa. Şi totuşi e un rău necesar. Un rău reconfortant, cel puţin pentru o perioadă. Nu ştiu cât ai să înţelegi din ceea ce îţi voi relata, nu sper nici că mă vei putea privi la fel, sper însă că voi găsi în tine omul care îmi va întinde o mână caldă şi pe care o voi strânge cu toată dragostea şi furia.
 
 Cu cât introducerea era mai lungă cu atât simţeam că inima mi se zbate neputincioasa. Sudoarea rece mi se prelingea pe frunte şi îmi frecam mâinile din ce în ce mai repede si mai apăsat. Voiam să spună odată, să spună că e un criminal fără remuşcări, motivele nu ar mai fi contat. Dar Teo amâna momentul cu pauze lungi şi apăsătoare în care secundele stăteau atârnate la poarta timpului şi nu voiau să treacă prin ea. Timpul se întârzia pe sine şi eu simţeam că mă sufoc cu fiecare secundă rămasă captivă în infinit.
 
 -Tatăl meu era un influent om de afaceri. Locuiam în Braşov cu el, pe mama n-am cunoscut-o niciodată. Probabil din cauza asta tata a încercat să ne ofere ce-i mai bun, mie şi fratelui meu. Da, am un frate pe care nu l-am mai văzut de câţiva ani. A plecat la studii în Anglia şi nu s-a mai întors. Ne-a mai scris câte un e-mail la început dar după un timp nu a mai dat niciun semn. Ştiu că lucrează la o bancă din Manchester. Anul plecării lui George în Anglia a fost un an crunt pentru tata. Afacerile începuseră să meargă din ce în ce mai prost, începuse să-şi reia vechiurile obiceiuri: cazinourile şi alcoolul, şi a pierdut şi puţinii bani care-i mai rămăseseră pentru punerea pe picioare a unei firme de cherestea.

 S-a împrumutat aşadar la doi cămătari din Sibiu o sumă mare de bani pe care a investit-o într-o companie care la scurt timp a dat faliment. Aşa cum probabil îţi imaginezi, cei doi cămătari au venit să-şi ceară banii înapoi. Tata între timp vânduse apartamentul din Braşov şi atunci am hotarat sa ne mutam la o veche prietenă de-a lui din Ploieşti, pana cand aveam sa ne repunem pe picioare. Se pare că ghinionul ne-a urmărit şi acolo, acesta fugind cu toţi banii tatălui, bani care reprezentau datoria pentru cei doi. Atunci ne-am gândit să îl căutăm pe George şi să plecăm în Anglia. Din păcate nu am apucat să ne ducem planul la bun sfârşit. Într-una din zile, pe când mă plimbam cu rolele prin parcul de la Sală Sporturilor, zi pe care ti-o amintesti si tu la fel de bine, da, e ziua cand ne-am intalnit pentru prima data; încercând să-mi limpezesc gândurile, tata avea să dispară pentru totdeauna. Ajuns în apartament, am găsit pe masă din bucătărie un bilet pe care scria "Datoria se plăteşte". Am anunţat imediat poliţia dar neavând nicio pistă, nu au elucidat cazul. Am ştiut atunci imediat că cei doi au venit să regleze conturile. Pentru că tatăl meu era singura fiinţă din lume care nu mă abandonase nici când înota în mizeria cea mai mare, am hotărât să le iau urmele in cautarea razbunarii. Atunci…

Shutter Island. (2010) Pe cat de interesant, pe atat de controversat. Unii spun ca filmul ar fi o capodopera, altii sustin ca Martin Scorsese ar fi putut cu siguranta mai mult, eu spun doar atat: un film genial! Povestea  ni-l prezinta pe Teddy Daniels (Leonardo DiCaprio), un veteran din al II-lea Razboi Mondial, care ajunge in calitate de serif pe Shutter Island, cu scopul de a investiga disparitia unei paciente din institutia de boli mentale; singura cladire care se afla pe insula respectiva. Atmosfera de acolo e un amestec intre vag si sinistru, un fel de apocalipsa in stadiul incipient: vreme instabila, furtuni, stanci, paduri dese. Si pentru ca un decor inspaimantor nu transmite nimic fara personaje, doctorii institutiei au un comportament menit sa arunce asupra lor umbrele suspiciunii. Femeia in cautarea careia vine Ted, Rachel, e considerata ca fiind unul dintre cei mai periculosi pacienti. Ted impreuna cu partenerul sau fac sapaturi si ajung la banuieli dntre cele mai terifiante, printre ele se regaseste ipoteza ca in turnul de pe insula doctorii ar efectua experimente mentale pe pacientii lor. Mai departe nu va spun ca stric placerea twist plot-ului din final. Filmul are ingredientele necesare pentru un thriller perfect: mister, suspans, actiune, drama, sfarsit imprevizibil (desi, ca sa ma laud putin, l-am intuit inca de pe la jumatatea filmului). Ii dau nota 10/10.

Abandoned. (2010)  Mary Walsh (Brittany Murphy) directoarea unei banci din L.A, isi aduce prietenul Kevin Peterson (Dean Cain) la spital pentru o interventie chirurgicala la picior. Nimic neobisnuit pana cand, dupa cateva ore de asteptat, Mary merge sa vada ce face Kevin, iar spre surprinderea ei acesta nu e de gasit. Odata cu disparitia subita a iubitului sau, incep sa iasa la iveala  lucruri din ce in ce mai ciudate: doctorul chirurg care trebuia sa efectueze operatia era in concediu, prietenul sau nu figura pe lista pacientilor internati in ziua respectiva si nici asistenta care l-a condus pe Kevin in sala de operatie nu era un personaj real. Povestea e captivanta insa am avut impresia mereu ca ceva ii lipseste, si nici actorii nu fac cea mai buna treaba, personajele sunt plate, fara personalitate, iar replicile aparent dure ii imping pe acestia de multe ori catre prapastia abrupta a penibillului. Tinand cont ca e ultimul film al lui Brittany, am sa fiu mai ingaduitoare cu nota: 7/10

The lives of others. (2006) In primul rand vreau sa va zic ca mi-a placut filmul mult, mult, mult. ENORM. Deci ca sa stiti, nota e 10++/10. Inca un film german care nu ma dezamageste. Actiunea filmului se desfasoara pe parcursul a 7 ani (1984-1991) in Germania de Est cand Stasi (Politia Secreta a Germaniei Comuniste) opereaza in randul artistilor. Nu vorbim despre forta bruta ci despre psihologie, urmarire, filaj, infiltrare. Multi dintre ei se dau batuti, renunta la propriile idealuri si viziuni artistice pentru a nu se compromite, altii refuza sa se supuna renuntand mai degraba la propria viata decat la chemarea creatoare. Ii avem ca personaje centrale pe scenaristul Georg Dreyman (Sebastian Koch) si pe iubita acestuia, actrita Christa-Maria (Martina Gedeck) care impartaseau cu totul alte viziuni politice, insa, cu precautie, reuseau sa si le ascunda. De aici si pana la urmarirea de catre Stasi a celor doi, 24/24, nu era decat o chestiune de timp. Ce se intampla cand, urmarind  pas cu pas vietile altora, ajungi sa traiesti si sa simti odata cu ei, sa vezi lumea prin ochii lor? Greu de crezut, dar totusi vorbim de indivizi care, in ciuda datoriei fata de stat, au datoria de a fi oameni. Un film exceptional, regia, scenariul, actorii…pur si simplu minunate! Totul e la superlativ despre acest film. Deci, trebuie sa-l vedeti! Must, must, must!

Twilight Saga, Eclipse (2010). Am scris aici despe prima parte si aici despre a doua. Cu toate astea am ramas o masochista incurabila si m-am uitat si la ultima parte. Nu dati cu pietre! Mare greseala! Va zic, nu mereu inveti din greseli, si uite esti condamnat sa le repeti. Despre filmul asta nu va spun decat atat, daca tineti la timpul vostru, la sanatatea psihica…stati caaaat mai departe de el! E atat de plictisitor, de penibil si de prost realizat, incat, va zic, aveti sa fi preferat sa faceti orice altceva, si cand zic orice ma refer si la numaratul stelelor, si sa vi se para un timp mai putin irosit decat daca v-ati fi uitat la "Eclipse". Si Robert Pattison ala, un penibil..am mai vazut un film cu el, tot in 2010 realizat, la fel de penal joaca. Si acum vreo luna vazusem pe youtube, in vlog-ul unei tipe din Canada parca, cum se filmase ea cu toata colectia ei de papusi cu Edward din "Twilight", ewww…Gross! Nu inteleg isteria generala legata de actorul asta, e pur si simplu si urat si penibil.  Bleh. Si atat! Ah, da…nota…3/10

E prima poezie pe care am învăţat-o, încă înainte să merg la grădiniţă. Da, dacă unii au învăţat tradiţionalul "Căţeluş cu părul creţ", pe mine m-a învăţat un vecin mai mare poezia coanei Mitza. Şi după ce am reţinut-o vers cu vers am mers acasă şi l-am găsit pe tata în grădină. Repara ceva la maşină lui. Pe atunci asta făcea mereu când nu era la serviciu. Şi m-am dus fericită că am învăţat prima mea poezie. Vreau să vă zic că am reuşit să-i captez atenţia şi a ciulit imediat urechile. Era pesemne curios să mă vadă cum recit cine-ştie-ce poezie despre căţeluşi creţi şi raţe prin coteţ. Aşa că s-a uitat interesat spre mine, eu m-am aşezat jos pe iarbă, el a făcut ulterior acelaşi lucru. Şi am început să i-o recit încântată şi plină de patos. Şi n-am ratat niciunul din versurile colorate. Ştiu că tata se schimbase la faţă, îl pufnea râsul dar încerca să-şi păstreze calmul şi să fie atent. La finalul poeziei n-a mai rezistat şi a chemat-o şi pe mamă din bucătărie. Mi-a cerut să mai zic odată grozăvia de poezie. Mamă, femeie ruşinoasă, nu m-a lăsat să o termin. M-a întrerupt după primele versuri. Şi mi-a explicat, împreună cu tata, că nu e frumoasă poezia, că cine m-a învăţat a vrut să nu mă mai întâlnesc cu prinţesele şi prinţii din poveşti.  Că dacă o mai spun cuiva nu mai vien nici Moş Crăciun, nici Moş Nicolae la mine şi nici nu mă mai ia prinţul la castel..niciodată! Atât de tristă am fost că am început să plâng. I-am rugat să-mi promită că nu or să spună nimănui de poezie, că dacă într-o zi n-or să mai vină Moşii cu daruri la mine iarna, o să ştiu că ei le-au spus şi o să plâng până n-o să mai am aer.
 
Şi de atunci au trecut ani buni şi am uitat de coana Mitza. Până de curând când am aflat că poezia nu era pură ficţiune, ci inspirată din viaţa Mariei Mihaescu, o femeie deosebit de frumoasă, născută în anul 1885 în judeţul Prahova, supranumită şi "coană Mitza biciclista". Coana Mitza era cunoscută pentru atitudinea ei nonconformista şi libertină, dar îndeosebi pentru faptul că un renumit ziarist din acea vreme se îndrăgostise de ea. Acesta o urmărea zilnic în plimbările ei cu bicicletă pe calea Victoriei din Bucureşti. Coana Mitza a fost cunoscută şi ca fiind prima femeie care a mers pe bicicletă. Frumuseţea ei nu a trecut neobservată şi a iscat controverse potrivit cărora Mitza ar fi avut legături amoroase cu regele Ferdinand, Octavian Goga, Nicolae Grigorescu şi chiar regele Manuel al Portugaliei.
Toate aceste detalii despre Maria Mihaescu m-au dus cu gândul la frumosul roman al lui Alexandre Dumas-fiul," Dama cu camelii". Păcat că niciunul din marii noştri autori nu au scris ceva atât de frumos despre ea. Şi a rămas doar pamfletul obscen, pe care, cred eu, fiecare copil l-a învăţat sau măcar l-a auzit recitat, în primii ani ai copilăriei